DESPRE MENIRE – din „Caietul Dariei”

„În loc să te întrebi care e menirea ta, întreabă-te ce e menirea.
Nu ştiu de ce consideri că menirea se referă la lucruri măreţe. Ce e măreţ, de fapt, în viaţa asta? De ce consideri măreţ doar ce e răsunător şi impozant? De ce consideri că e măreţ doar ceea ce aduce transformări radicale, vizibile de la kilometri, ca o tornadă?
Menirea unui om poate fi la fel de fină şi discretă, ca pânza unui păianjen, ca picătura de rouă care astâmpără setea unei frunze.
Oamenii sunt ahtiaţi după grandoare. Vor ca viaţa lor să însemne ceva, să facă din ea ceva semnificativ şi când spun „semnificativ”, se referă la acel „maret” despre care vorbeam mai sus. Să fie grandios, să fie cu surle şi trâmbiţe, să zguduie mapamondul, să se povesteasca despre ei în legende!
Hei! Dacă fiecare ar avea o asemenea menire, lumea ar fi mereu sfârtecată de cutremure, tornade, răsturnări de guverne şi genocid!
Cum rămâne cu mângâierea, cu sprijinul nevăzut şi consolarea? Cum rămâne cu strângerea de mână, cu zâmbetul, cu secretul emoţiei şi delicateţea visului?
De ce trebuie să categorisim menirile? Cum putem s-o facem atâta vreme cât nu există nici unul mai întâi şi nici unul mai la urmă? Cum putem spune că menirea unuia e mai importantă decât a altuia, atâta vreme cât cel dintâi nu ar putea să îşi împlinească menirea, dacă cel din urmă nu şi-ar aduce contribuţia? De ce trebuie să fii primul, cel din faţă? De ce e mai puţin important să fii cel ce sprijină, cel ce alină sau îmbărbătează? Cum e mai important cel ce se aruncă în faţă decât cel ce l-a îmboldit s-o facă? Şi totodată cum e mai important cel care a dat imboldul decât cel care a finalizat acţiunea?
Suntem independenţi datorită iubirii, ajutorului şi sprijinului altora. Am putea spune că independenţa e o dependenţă cu lesă lungă, îmbracată frumos.
Putem spune că înainte se pleacă de la urmă, aşa cum urcuşul începe întotdeauna de la bază, cum evidentul e întotdeauna susţinut de ceva greu vizibil.
Uită-te în poveşti şi legende: fiecare erou are ajutoare, sfătuitori şi ocrotitori. Cine e mai important? Cine a făcut totul posibil? El, eroul în armură strălucitoare? Singur?
Atâta vreme cât nu îţi îmbrătişezi menirea, nu vei fi niciodată împăcat cu viaţa ta. Uneori ţi se pare prea mult sau prea greu, alteori ţi se pare prea mărunt şi fără însemnătate. Oricum ar fi, dacă vrei să îţi găseşti calea, trebuie să îţi accepţi menirea. Fără fatalism şi fără resemnare. Doar acceptă.”

Fragment din Caietul Dariei – NOI in secolul XXI (vol.2) – aparut la Editura Cartea Daath.
http://www.edituracarteadaath.ro/noutati/NOI-volumul2