CE AM ÎNVĂŢAT

Am învăţat că puterea vine din slăbiciune şi că sâmburele bucuriei se află în tristeţe.

Am învăţat că moartea e începutul vieţii şi că fericirea se naşte din durere.

Am învăţat că iubirea e a mea şi că pot iubi cum nu mi-am imaginat că se poate.

Am învăţat că cerul nu există decât ca limitare a minţii şi că distanţele se parcurg cu gândul şi inima, nu cu trupul.

Am învăţat să am curaj sa-mi fie frică; să pun punct după fiecare propoziţie a vieţii.

Am învăţat să plec dacă vreau să revin şi să rămân în Locul din inima mea.

Toate astea le-am învăţat de când Sunt pe Lume şi toate mă conduc Acasă.

human-space-universe-cosmos

Anunțuri

DE-A V-AŢI ASCUNSELEA

Jocul ăsta, de-a viaţa începe să-mi placă din ce în ce mai mult!

E ca „v-aţi ascunselea”!
Ne pitim, ne ascundem unii de alţii prin diverse colţuri de lume, prin diverse frânturi de timp, ne facem că nu ne cunoaştem şi când ne găsim, ne bucurăm tare-tare, ca şi cum ne-am vedea prima dată!
Şi ne minunăm unii de alţii şi mulţumim Cerului că „am întâlnit” asemenea oameni.
Alteori avem nevoie să simţim profund, cu patos şi atunci punem de-o dramă. E drept că uneori îi mai tragem şi câte-o bătălie din care ieşim cam jumuliţi, dar primim plasturi de iubire şi trece.

Cum ar fi să recunoaştem că totul a fost plănuit de noi, înainte? Să dăm cărţile pe faţă!
N-ar mai exista „adio”, doar „ne vedem data viitoare”, „pe curând” sau „hai să luăm o pauză„.
N-ar mai exista „îmi pare bine de cunoştinţă„, doar „mi-a fost dor de tine! ce-ai mai făcut?”

Dar dacă nu ne-am face că uităm, dacă ne-am recunoaşte de fiecare dată, n-ar deveni plictisitor? De-a ce ne-am mai juca?

Şi-apoi… e minunat când ne recunoaştem doar după o vreme! Bucuria e cu atât mai mare! Putem să ne jucăm şi mai frumos, conştienţi de cine suntem!

O eternitate de jocuri!

Poate fi ceva mai frumos? Să evoluezi jucându-te! Să iţi alegi ce joc vrei şi să fii liber să-l schimbi.
Să poţi alege să fii un copil fericit, pentru o eternitate!

kids together

IUBIRE ROSTITA

 

Ne temem de cuvinte.
Dacă-s prea mici, nu sunt de ajuns.
Dacă-s prea mari, sunt prea mult.
Dacă-s tăcute, ne temem de ce va fi fără ele.
Dacă-s rostite, ne temem de ce va veni în urma lor.
Ca să nu ne mai temem de ele, le schimbăm în vorbe. Nu mai cuvântăm, vorbim vorbe. Le folosim ca pe carnea tocată, la grămadă. Nici nu mai ştim unde încep şi unde se termină. Am făcut din ele un soi de lături. Le-am despuiat de sens şi importanţă.
Unii-s puţin mai atenţi cu ele: le numesc „părţi de vorbire”; adică nişte piese într-un angrenaj.
Ne-am dezobişnuit să cuvântăm, doar vorbim. Am golit de energie cuvintele. Le-am păstrat doar carcasa.
Dar ele, dragele, se străduiesc să-şi păstreze identitatea divină. Vibrează şi creează jerbe de culori, lumi fantastice!
Şi noi continuăm să trăim separaţi de minunăţia asta, întrebându-ne „de ce nu merge?”.
Cuvintele le expirăm, le dăruim lumii!
Rostirea e una din manifestările iubirii! Cuvântul rostit se manifestă independent, nu se întoarce, e dăruit lumii, nu-l mai avem. E unul din modurile prin care alegem să iubim!
El, cuvântul, creează, ne creează! Trece prin noi ca un şuvoi, ne modelează!
Nu folosim cuvinte mari pentru că suntem crispaţi de frică şi prin noi nu pot trece decât şuvoaie mici, cât firele de aţă.
Când dăm libertate şi spaţiu iubirii, totul se dilată şi trec prin noi şuvoaie mari, ample, colorate, scânteietoare! Cuvintele răsună precum clopotele bisericilor!
Nu ne temem de sensul lor – ştim că e just.
Nu ne striveste importanţa lor – trăim în energia lor.
Nu ne sperie urmarea lor – ştim că ele clădesc şi alină.
Nu ne mândrim cu ele, ci recunoscători, vedem în ele Viaţa şi Iubirea.
Trăim în cuvânt şi suntem cuvântul.

500x_alicelead3

CURAJ. PUNCT.

Nu am nevoie de curaj să îmi susţin punctul de vedere. Până la urmă e doar un punct dintr-o infinitate de puncte. Îl susţin pentru că e al meu, cunoscut şi apropiat mie. Atâta mă pricep: un punct. Nu se impune, nu afectează existenţa altora. E frântura mea de „realitate”.

Nu am nevoie de curaj să susţin o cauză. E doar punctul meu rezonând cu alte puncte, simţindu-se mai puternic aparţinator unei mulţimi de puncte.

Nu am nevoie de curaj să-mi urmez visul. Din punctul meu de vedere, acela e visul meu, punctul către care năzuiesc.

Nu am nevoie de curaj să urmez un ideal. Dacă urmez dansul inimii, din punct în punct, mă va conduce la el.

Nu am nevoie de curaj să iubesc. E doar expandarea punctului luminos din inima mea, ca un foc de artificii, contopindu-se cu alte puncte-artificii. Se leagă, se contopesc, se hrănesc, se dizolvă cursiv şi perpetuu, creând o reţea de puncte de lumină.

Am, însă, nevoie de curaj să deschid uşa tainică din spatele punctului. Să păşesc în spaţiul acela strâmt şi chinuit dintre fricile mele. Să pun câte un punct de lumină-iubire în fiecare colţişor întunecat, cu încrederea că va germina şi va lumina fiecare cotlon al fiinţei mele.

Am nevoie de curaj să accept că umbrele sunt efectul zidurilor din mintea mea şi sunt create de mine.

Să mă iert pentru întuneric şi ziduri.

Să mă iert pentru punctul meu de vedere.

Dacă am facut asta, nu mai am nevoie de curaj.

courage_istock_p

MANIFEST de „Global Oneness Day”

 

 

Ziua Unimii…

Frumos!

Să sărbătorim faptul că Suntem în Unul!

M-am trezit de dimineaţă cu bucuria acestei zile şi cu dorinţa să împărtăşesc această bucurie cu cei pe care îi cunosc (sau nu).

Apoi, sarcasticul din mine a întrebat:

Omenirea a ajuns să aibă nevoie de o zi anume să sărbătorească asta???

Oare nu e fiecare secundă o sărbătoare?

Nu e fiecare zi, una a Uniunii cu Tatăl?

Nu putem celebra fiecare zi doar pentru că e AZI si e MEREU, în Uniunea Universală?

Ştim că suntem în permanentă interconectare, comuniune, dar avem nevoie de o zi în care să ne amintim…

Bine şi aşa!

Bine că este!

Bine că cei care nu s-au gândit niciodată la asta, se gândesc măcar azi, iar de mâine pot reveni la treburile lor importante: să mănânce, să defece, să doarmă, să facă copii fără cap, să ţipe şi să se agite ca spray-ul!

E bine aşa!

Măcar pentru o zi de s-ar auzi ţignalul! TAAAAREEE!

Să-i zdruncine, să-i scoată din amorţeală, să scoată sufletul din ei! Pe nas să le iasă! Să se elibereze de greutatea trupului şi de micimea minţii. Să zboare suflet către suflet fără să mai ţină cont de toate spaimele noastre, de toate părerile inteligente şi avizate!

Să se refacă reţeaua asta subtilă şi puternică!

Să se repare pânza păianjenului divin! Să se repare şi să strălucească de să ne spargă dinţii din gură! Să ne sară creierii din cap şi să ne pierdem minţile! Poate aşa am trăi în Spirit şi am gândi cu Inima!

Să pătrundă Lumina în fiecare crăpătură, în fiecare ungher, până ce totul va fi ars şi purificat!

Şi cui îi e frică, să îi fie de tot; şi cui iubeşte, să-i sporească iubirea!

Să ne putem uita în Soare aşa cum ne uităm unii la alţii şi să ne uităm la noi aşa cum ne uităm la cea mai iubită fiinţă de pe Pământ!

Să recunoaştem cât ne iubim, cât ne dorim de liberi şi de frumosi, să renunţăm la a ne fereca unii pe alţii!

Să nu ne mai ascundem în spatele vinovăţiilor şi separării! Să recunoaştem Unicul Adevăr: ESTE UNUL.

Nu dau, nu primesc, nu iau, nu pot răni, nu pot fi rănit, nu există minciună, nu există frică, nu există separare.

EU SUNT.

Orice altceva e de prisos.

solar-power

Facem pentru a trai sau Traim pentru a face?

blogul lui gyuri

Am întâlnit ,în ultimele zile,aproape numai oameni speriaţi de ziua de mâine,sătui de realitatea ce-i înconjoară,dezolaţi că nu există soluţii de iesire din această vâltoare ce nu le aduce decât stress,obosealâ şi suferinţă.Si toţi justifică faptul că rămân în acest tipar şi fac lucrurile pe care le fac,pentru că” n-am ce face,trebuie să fac ceva ca să trăiesc!”

Eu am o vorbă :” nu TREBUIE nimic, nici măcar să te naşti.”Am ales să ne naştem şi, din acel moment am coborât în sintagmaticul spaţiu-timp, iar viaţa noastră devine un şir de alegeri.In ordinea firească, verbul „a fi” este înaintea lui” a face”,în accepţiunea mea ,chiar înaintea lui „a exista”.Spuneam în cartea Viaţă Adevăr Lumină că „Tot ceea ce există este,dar nu tot ceea ce este există deja.”

Deci,am primit dreptul divin de a trăi viaţă pe Pământ,cu scopul de a fi păzitori şi co creatori.Cuvântul(Informaţia Primordială) a fost sădit în…

Vezi articol original 317 cuvinte mai mult

SĂ FIE… ÎNTÂMPLARE!

 

Când ai luat decizia SĂ FII, totul se dezlănţuie.

Renunţi la a înţelege cum şi de ce, renunţi la a mai controla când şi unde. Te laşi purtat, ghidat.

Totul se întâmplă cu viteză, nimic nu pare plănuit. SE ÎNTÂMPLĂ.

ÎNTÂMPLAREA care SE ÎNTÂMPLĂ.

Viaţa asta are viaţa ei!

Cu toate astea nu te simţi lăsat pe dinafară. Ţie ţi se întâmplă, în fiecare clipă.

Dar cine îţi „intâmplă” viaţa asta?

Cine-ţi aşează pietrele de hotar?

Cine decide dacă sus sau jos, dacă încolo sau încoace, dacă da sau nu?

TU.

Într-un ieri, pe când te cunoşteai, ai decis c-ai să te uiţi. Te-ai uitat pentru un azi în care să te joci de-a începutul.

Azi începi jocul, cu exuberanţa începutului şi cu speranta într-un mâine.

Şi uite că mâine devine azi şi pentru că e azi, e momentul începutului pentru roadele lui mâine.

Şi mâine devine azi şi te minunezi de atâta nou şi, entuziast, începi jocul pe care-l vei continua mâine…

6a00e54efab9508833011168919a42970c-500wi