LĂSAŢI-I ÎN PACE!

De ce îi e mai teamă unui om? De pierdere sau de nerecunoaştere?
Ne-am obişnuit să ne definim prin profesia noastră, prin vârstă, prin relaţii sociale. Dacă azi, acum ar înceta să mai conteze, dacă am pierde toate astea, cine am fi?
Cine eşti tu, cel cu păr alb şi multe diplome înşirate pe pereţi, dar care nu ai cunoscut niciodată iubirea curată? Dacă am dezgoli pereţii casei tale, ce-ar spune ei? Ce s-ar auzi?
Cine eşti tu, cea cu fii “realizaţi” şi la casele lor, care eşti mândră de ei? Ce-ar spune fiii, dacă s-ar despoi de chingile şi zăbalele puse de tine?
Cine eşti tu, cel puternic şi “de viitor”? Când dormi şi suspini, cine îţi mângâie fruntea?
Cine eşti tu, cea frumoasă şi dezinvoltă, ce-ţi fluturi zorzoanele prin faţa oricui? Când eşti singură în întuneric, unde ar vrea să fie sufletul tău?
Vă miraţi că lumea pune etichete, dar sunteţi primii care vă ascundeţi în spatele lor!
Visaţi să rupeţi lantul, să plecaţi, să fiţi liberi, dar vă sunt atât de comode colivia şi zăbala, şi jugul!
Spuneţi mereu şi tuturor, despre cine sunteţi, dar cum să vă creadă, când voi purtaţi altă piele?
Vă doriţi să fiţi recunoscuţi pentru cine sunteţi cu adevărat, dar cum să o facă, dacă voi vă ascundeţi? Si-apoi… ştiţi cine sunteţi?
Femeile ţipă că nu sunt respectate şi bărbaţii că nu sunt iubiţi îndeajuns, dar ele nu ştiu să respecte fără să se umilească, iar ei au uitat demult să iubească real, fără să confunde asta cu posesiunea. Sau o fi invers? Totuna!
Nimic n-are rost atâta vreme cât jucaţi teatru şi minţiţi!
Nu are rost nici vrerea, nici drumul, nici sacrificiul. Toate sunt degeaba.
Mai bine lăsaţi sentimentele înalte la locul lor, să se prafuiască-n tihnă. Lăsaţi sufeletele să piară în absenţa luminii. Vedeţi-vă de drumul orb şi monoton al falsei trăiri şi lăsaţi-i în pace pe cei care vor altceva.
E mult ce vă cer, dar cred că măcar atât puteţi face:

LĂSAŢI-I ÎN PACE!

Dacă nu îi puteţi recunoaşte aşa cum sunt, nu-i nimic. Spuneţi despre ei ce vă vine la gură.
Dacă nu îi puteţi accepta, nu-i nimic. Daţi-i deoparte. Încet-încet s-or aduna ei undeva.
Dacă nu îi puteţi înţelege, nu-i nimic. Lăsaţi-i să fie şi folosiţi-vă de ei când aveţi nevoie de o vorbă bună, de o mângâiere tămăduitoare.
Dacă vă e frică de ei, nu-i linşaţi, feriţi-vă doar, ca de câinii care stau întinşi la soare.
Ei nu au nevoie să îi recunoasteţi, să îi iubiţi, să îi apreciaţi sau să îi înţelegeţi. Au nevoie doar să fie lăsaţi în pace.
Dacă asta veţi reuşi să faceţi, mare bine veţi face omenirii.
Ei se recunosc şi vă recunosc, se iubesc şi vă iubesc aşa cum sunt şi sunteţi. Şi dacă unii dintre ei nu reusesc asta întotdeauna, cu siguranţă vor încerca.

Doar LĂSAŢI-I ÎN PACE.

Scrisoare pentru Bunicu’

La mulţi ani, Bunicule! Aş fi vrut să nu te fi născut chiar de ziua ta de nume. Aşa, puteam şi eu să-ţi spun “la mulţi ani” de două ori. Nu pentru că doar de ziua ta mă gandesc la tine, ci pentru că nu te sărbătorim îndeajuns. Nu te-am sărbătorit niciodată îndeajuns, nici când erai aici. Un cuvânt, o-mbrăţişare şi … gata. Nu veneau în vizită prieteni sau rude, în afara acelui fost elev ce purta acelaşi nume. Am înţeles acum că, în ciuda puterii şi măreţiei lui, numele tău e simplu şi curat. E numele omului ce se bucură de măreţia simplităţii, al omului ce-şi găseşte mulţumirea şi pacea în legătura sacră cu Mama Terra. O iubeai mult. Iubeai şi respectai tot ce venea din Ea. Îi iubeai formele şi îi înţelegeai darurile. O admirai în fiecare clipă a fiecărei zile, iar inima ta comunica permanent cu inima ei. Erai aidoma nucului tău: legatura între Cer şi Pământ. De aceea, când a venit momentul să treci, ai fost liniştit. Ai ştiut că sufletul tău va pleca la Tatăl, iar trupul tău se va-ntoarce în braţele Mamei, ca un copil obosit. N-am ştiut să-ţi spun atunci: Zbor lin şi somn uşor, Gheorghe!

ZÂMBET

 

Oare de ce nu iubesc ploaia la fel cum iubesc soarele?
De ce nu inspir adânc aerul ploii reci, izgonite de vânt, la fel cum inspir lumina dimineţilor însorite?
De ce nu mă las pătrunsă de apa plânsă din cer, la fel cum mă las îmbraţişată de lumina Soarelui. Nu neapărat de căldură. Doar LUMINA!
Sunt dependentă de prima poruncă a Tatălui meu:
SĂ FIE LUMINĂ!
Scânteia mea nu poate fiinţa fără respectarea primei porunci!
Fără prima idee a Tatălui, mă sting şi mă nefiinţez puţin câte puţin până la dispariţie.
Cred că cea mai tristă zi este cea în care Christul Lumii renaşte fără lumină.
S-a mai întâmplat şi stiu că Lumea nu s-a oprit în loc, Soarele n-a căzut din Cer şi omenirea nu a încetat să mai existe. Dar e o zi îngrozitor de tristă. E ca şi cum Iisus nu s-ar bucura de bucuria lui, ca şi cum n-ar mai vrea să renunţe la cruce şi la cuie.
Cum aducem măreţia la micimea personală!!!
Poate lui Iisus îi place ploaia! Cu siguranţă Iisus a trecut peste micile fiţe si nazuri.
Dar azi, pregătindu-mă să mă cuibăresc în braţele Tale, Doamne, mă alint ca un copil fericit şi fără griji.
Şi Tu îmi zâmbesti de pretutindeni şi, ca să recunosc zâmbetul Tău, ai deschis zăgazul Luminii.
Mulţumesc, Tată!

 

7.

 

Linişte, pace, recunoştinţă.
Când citeşti aceste cuvinte, ai un sentiment de „căldurică”? Simţi ceva mititel şi blând?
De ce eu, când le scriu, simt tumultul Niagarei şi măreţia Everestului?
Ce ar trebui să simţim? Ce reprezintă ele? E voie să reprezinte ceva diferit pentru fiecare?
Ba cred că reprezintă acelaşi lucru, aceeaşi noţiune, dar cum reacţionăm la aceste noţiuni, e diferit pentru fiecare.

LINIŞTE
vast, liber, măreţ, hrănitor, platou montan.

PACE
lumină, blândeţe, căldură, îmbrăţişare.

RECUNOŞTINŢĂ
bucurie, conştientizare, prietenie, cascadă.

Sărace sunt cuvintele…

Acestea trei mă fac un om fericit, acum.

MIRARE!

Bucuria pe care o simţi când ţi se confirmă că ai mai împlinit o etapă, că într-adevăr ţi se îngăduie trecerea, că meriţi premiul minunat, adună în ea Liniştea, Pacea şi Recunoştinţa.

Mulţumesc, Tată.

 

 

 

6.

 

Încă nu m-am obişnuit cu starea de calm care diluează până la dispariţie, orice teamă, în momentul în care Sinele grăieşte sau acţionează.
De data asta, mintea asistă ca spectator şi se minunează cât de simplu e şi cum nici unul din scenariile de care îi era teamă, nu se manifestă.
Acţiunile şi situaţiile curg natural. Parcă nici eu, nici alţii nu intervenim.
Minte! Nu te mai stresa şi nu te îngrijora că devenim impasibili!
Când dai importanţă esenţialului, nu mai au rost zorzoanele.

 

5. Amintire

 

Căutăm aici ce am lăsat acasă?
Asta simt. Asta e starea şi întrebarea, şi căutarea, şi… Şi atunci de ce am mai venit?
M-au trimis de-acasă? Am plecat singură?
De ce simţi nevoia să aparţii unui loc, unui spaţiu? De ce să vii de undeva? Cine aparţine? Până la urmă şi Sinele aparţine!
Voi accepta, pentru moment, să merg într-acolo.
………
Ciudat: e ca un loc pe care-l ştiu dintotdeauna şi nu l-am povestit nici măcar mie, celei de aici. Era micul meu secret.
Azi consider că sunt destul de mare încât să recunosc ce văd, mai bine zis ce înţeleg din ce văd în urmă.
………
…Am lăsat o vatră… multe senzaţii, sentimente, prea puţine imagini.
O comunitate mică…
… nu vreau să creez, vreau să-mi amintesc.
(Da! Mi-e dor! Ştiu că dorul e starea de lipsă! Da, mi-e lipsă de acel acasă, care este acolo, nu ştiu unde.)
… Multe unde ca panglicile; nu pe noi ne leagă, ci casele, locuinţele ca nişte igluuri.
…Nu feţe, câteva forme, dar prea puţin important.
Nu zidiri, nu confecţii de nici un fel, nu drumuri.
Singurele forme în afara noastră sunt acele igluuri ca nişte coconi de vată de zahăr…. alb-pastel…
(De ce e important să ştii de unde vii? De ce e eliberator să recunoşti de unde vii sau că vii de undeva?)
Toate vieţile de aici au fost exerciţii, experimente… habar nu am ce-au fost, nici de ce tot vin aici. Mi s-au explicat: ba una, ba alta… Îi cred pe cuvânt, dar tot nu pricep.
Poate ideea era să îmi amintesc de unde vin!
Acuma pot să merg acasă?
………
Pot să merg acasă???
………
Pot să iau cu mine ceva de aici: o experienţă, un sentiment, o emoţie, vreun gând?
………
Pe toate le pot lua, dar vor deveni amintiri. Aşa cum viaţa de acolo mi se pare o amintire acum, aşa şi viaţa de aici va fi o amintire, acolo.
Se vede treaba că, atâta vreme cât pendulez între acasă şi aici, sunt sortită tânjirii.
………
Să aleg? Acum? Nu pot chiar acum.
………
Tocmai am ales. Tocmai am ales să nu aleg. Să nu aleg altceva decât este. Nu pot pleca tocmai acum, când mi-e bine şi aici. De ce nu mi-am amintit când mi-era greu? (şi mi-a fost atât de greu uneori…) De ce nu mi-am amintit atunci? Habar n-am. Singura explicaţie logică ar fi că aş fi plecat şi aş fi pierdut acest acum, atât de frumos. Cu alte cuvinte aş fi renunţat tocmai înainte de decernarea premiilor. Hahahaha!
Şi atunci, de ce mai întreb dacă pot pleca acasă?!?

 

4.

Atenţia creează forma.

Intenţia creează conţinutul.

 

3. ATAŞAMENT

 

Ne jucăm de-a Hänsel si Grettel, cu bucăţi de inimă.
Îţi fărâmi inima conştient şi-o lasi să se înşire pe drum.
De ce?
Da, da, ştiu. Ataşamente.
Şi tocmai când ziceai ca de acum va fi pace şi echilibru, că la capitolul ăsta stai bine…
Ştiu. Îţi vine să-ţi tragi o palmă dupa ceafă şi să-ţi spui: “unde-ai mai văzut tu schimbare fără renunţare??”
Dar parcă e prea devreme, prea dintr-o dată!
E prea mult, Doamne!
Nu poate fi alta?
Încerci să mimezi prin acţiuni de suprafaţă. S-o iei pe ocolite, amânând momentul adevăratei ruperi. Mai ciupeşti de-aici… de-acolo… doar-doar vei ajunge la concluzia că nu e necesară operaţia pe cord deschis, fără anestezie!
Dar nu e altceva decât evitarea inevitabilului. Ca atunci când îţi tot iei avânt, nedorind să faci saltul.
Ataşamentul ăsta ţi-e mai drag decât oricare altul.
Eşti ataşat de ataşament?!?
L-ai crescut, l-ai îngrijit şi l-ai ornat cu cele mai frumoase idei şi sentimente. Toate visele despre frumos si măreţ le-ai proiectat acolo!
E opera ta de artă!
Da, ştii că poleiala pe care ai aşezat-o cu grijă, în atâta timp, nu e chiar aur curat şi dacă vrei să strălucească şi să lumineze pur, va trebui să distrugi totul, să desfaci, să tai, să spargi.
Te rogi să facă Dumnezeu asta, în locul tău, deşi vei fi primul care se va opune, ca în faţa unei mari nedreptăţi.
El desface, fără zbucium, toată construcţia şi lasă să iasă la lumină esenţa. La început încerci să te împotriveşti, încerci să negociezi o amânare, dar curând realizezi că e degeaba.
Asişti la tot procesul şi te intrebi cine e persoana din faţa ta?

„Ochiul drept, ochiul stâng,
Nas şi gură-n cerc le strâng.
Doua linioare trag,
Un cerc mare apoi fac,
Îi fac maini, îi fac picioare
Şi e gata Omul Mare.”