Arhivele lunare: martie 2018

by

D(i)ary. sâmbătă, 31 martie ’18

N-am vorbit cam de mult, nu-i așa? Am fost puțin ocupată cu… observatul.

Acum sunt pe fugă, dar voi încerca să scriu două vorbe.

Poate că ai observat și tu că schimbările majore din viață se petrec întotdeauna parcă în secret. E fascinant să observi cum azi ești cineva și mâine ești altcineva și nu se vede nimic în exterior. Doar tu vezi exteriorul cu totul diferit. Câte unii mai observă: “ai schimbat ceva la tine?”, “ești ok?”, “parcă e ceva diferit!”. Nu prea ai ce să le spui pentru că nici tu nu prea știi exact ce și cum s-a transformat. Știi doar că ești altfel, altcineva și asta pentru că nu tu transformi, ci înțelegerile, acceptările, toate procesele prin care ai trecut în ultima perioadă lucrează în tine.

Eu, cea care observă, nu sunt și, totuși, sunt cea care se transformă. O observ transformându-se fără să mă afecteze în nici un fel, dar simt în mine atât frământarea, cât și transformarea. Cu cât ea e mai liberă, cu atât sunt eu mai eliberată. De rigori, de limitarea de a fi într-un fel, de ‘comportament adecvat’, de ‘filozofie de viață’ sau ‘ce se cade’.

Rigorile unei societăți sunt absolut necesare și benefice! Regulile morale sunt absolut necesare și benefice! ATÂTA VREME CÂT INDIVIDUL ARE NEVOIE DE O REGULĂ EXTERIOARĂ LUI PENTRU A RESPECTA CREAȚIA.

Am mai scris despre bun-simț și nu mă voi repeta. Vor exista mereu entități care vor avea nevoie de reguli impuse din exterior, ba chiar de ele însele, pentru a se struni, pentru a se corecta, pentru a-și limita pornirile egoiste și posesive. Atunci când înțelegerea asimilată devine naturală, când ce ai învățat, ai experimentat și ai interiorizat, aceste reguli nu-ți mai sunt de nici un folos. Sigur că poți fi confundat cu un libertin care nu dorește pur și simplu să se supună regulilor. Diferența între a nu avea nevoie și a nu dori este subtilă, iar cei care se simt bine ‘sub reguli’, nu o vor putea observa niciodată.

De aceea nesimțiții vor fi confundați cu frumoșii liberi ai acestei lumi, pe când aceștia din urmă vor fi acuzați mereu de nesimțire, nepăsare sau pur și simplu ne-bunie.

by

D(i)ary. marți, 27 martie ’18

În ultima săptămâna, mai multe persoane au venit spre mine, purtând aceeași povară: rătăcire de cale / destin neîmplinit. Asta poate pentru că eu m-am obișnuit ca, din timp în timp să îmi fac o evaluare, un bilanț. Nu de altceva, dar mă cunosc și știu cât de mult îmi place s-o iau pe arătură.

Să fii lângă un om care își recunoaște menirea, visul, destinul, fără să îi spună cineva ‘tu ești bun pentru’ sau ‘ție ți-e menit să’, e cam frumos. E ca atunci când asiști la o naștere. Durere, sânge, risc, plâns, ca apoi să treci la acea bucurie ușoară și liniștită pe care noi o numim ‘împlinire’. Împlinirea nu e ‘unflarea în pene’, nu e un sentiment arogant și fudul, ci o așezare în matcă, o liniștire și o armonizare a minții cu sufletul. E atunci când, în sfârșit, mintea începe să înțeleagă cântecul sufletului și îl fredonează și ea.

Să fii moașa unui astfel de moment, înseamnă un risc, pe care ți-l asumi. Spun asta pentru că știu cazuri în care curajul a dispărut curând, omul s-a întors din drum, ascunzându-se sub pietrele sub care a trăit înainte și a aruncat și cu … spre mine, susținând că sunt nebună, că mi s-a părut, iar atunci când a realizat că, de fapt eu nu îi pusesem decât întrebări, că toate răspunsurile au fost ale lui(ei) și decizia i-a aparținut, mi-a spus că sunt vrăjitoare. Hahaha! Mda, mi-ar fi plăcut. Mulțumesc pentru compliment.

Să ai curaj, nu e complicat. Ce e complicat, e să ai încredere în curajul tău, să îl menții, să te ții de el ca și cum ar fi felinarul din mâna ta. Să te entuziasmezi pe moment, e simplu și, în același timp, o minciună frumoasă pe care ți-o spui. Să îți păstrezi entuziasmul este aproape imposibil și consider ca e tot o minciună pentru că entuziasmul este, prin definiție, ceva trecător. E ca și cum te-ai droga. Singurul lucru pe care ți-l poți păstra e încrederea. Ea va fi combustibilul care îți va alimenta și curajul și tenacitatea, și entuziasmul.

Atunci când decizi să îți urmezi calea, multe schimbări se petrec, iar unele nu sunt tocmai comode. Întreabă-te dacă merită. Dacă ești pe calea ta, răspunsul va fi mereu afirmativ.

Unii vor să le fie doar ‘bine’. Altă capcană. Cei mai iubiți și cunoscuți salahori sunt artiștii. ‘Arta cere sacrificii’, nu? Dacă viața ta e opera ta de artă, fii pregătit să sacrifici toate fricile, comoditatea, realțiile de complezență și miciunile plăcute.

 

by

D(i)ary. sâmbătă, 24 martie ’18

Încrederea nu ți-e testată de perioadele grele din viață. Oh! Atunci ești atât de aproape de Dumnezeu, încât abia Îl mai lași să respire! Stai călăre pe umerii Fraților și tipi ca un copil isteric.

Încrederea nu ți-e testată nici în perioadele de maximă bucurie. Te-ai învățat deja să zici un „mulțumesc, Doamne!”. Ai exerersat deja recunoștința și, măcar tehnic, îți iese.

Extemporal la încredere dai atunci când nu ți-e nicicum. Nu ți-e nici prea rău – nici prea bine, nici prea cald – nici prea frig, nu există nici un stimul exterior care să te provoace să îți îndrepți gândirea înspre Sus. Și te ia așa, o amorțeală nici plăcută – nici deranjantă, mintea încetează să mai creeze probleme pentru că nici tu nu o mai sâcâi cu nici o provocare, pulsul e corect, apele sunt calme…

Și te trezești într-o zi că ești în mijlocul unui ocean de nimicuri, în mijlocul unei vieți sterpe, care nu are nimic de-a face cu idealul tău, nu are nici o legătură cu menirea ta, sau cel puțin așa pare. Și-atunci se instalează panica: „M-am pierdut”. Oh! Acel moment în care realizezi că s-ar putea foarte bine să te fi rătăcit, să te fi pierdut! Când mintea ta apasă butonul de panică, toate funcțiile mintale intră în alertă și caută soluții…

După o vreme te obișnuiești cu momentele de genul ăsta. Le recunoști. Și atât. Nu te ajută să ‘faci’ mai mult. Le observi, le recunoști și atât. Lași furtuna să treacă. De ce? Pentru că îți dai seama care e problema.

Problema este că, atunci când devii foarte sigur pe ceea ce ești și faci, atunci când ești foarte sigur pe calea ta, începi să te automatizezi, să devii monoton, iar viața numai monotonie nu e. Existența ta – nici atât, Creația – nici pe departe, Voința Divină – sub nici o formă. Nimic din universul ăsta nu este sau nu creează monotonie. De aceea nici o frunză nu e la fel cu celelalte, de aceea perfecțiunea e suma tuturor imperfecțiunilor.

Acelea sunt momentele în care GPS-ul sufletului tău spune: “Reconfigurare traseu”.