D(i)ary. miercuri, 28 februarie ’18

Se spune că atunci când te lasă vederea, e semn că nu vrei să vezi ceva. Posibil. Dar ce-ar fi dacă motivul ar fi că nu mai ai nevoie să vezi? Da, o să-mi sari în cap! “Cum să nu ai nevoie? Să fii un hanidcapat, un neajutorat?” (Cu ocazia asta poate mi-o iau și eu ca prim-ministra. Hahaha!)

Da, ai putea fi catalogat și așa. Și ce? dacă am fost etichetată ca nebună sau curvă, înseamnă că asta am fost? Pe tine te definesc etichetele? Te lași definit de o remarcă?! Bun! Atunci, poftă bună! N-ai decât să înghiți tot ce ți se aruncă! Așa a murit un câine din spatele blocului, când un cretinoid de flăcău i-a aruncat de la balcon, o petardă aprinsă. Și uite așa nu mai ai nevoie de filme de groază! Ți le oferă viața! Am zis la început că nu voi scrie despre vecinii mei, și mă țin de cuvânt. Am scris despre asta, doar ca să fiu destul de plastică, în ceea ce privesc remarcile pe care le lăsăm să ne definească. Pentru că exact așa se întâmplă. Un cretinoid îți aruncă o petardă și tu, alt idiot, o înghiți. KA-BOOOM!!! Se duce de râpă toată viața ta.

Da, azi vorbesc urât. Folosesc cuvinte și expresii jignitoare la adresa ta, a mea, a noatră, a tuturor!

De ce? Pentru că, uneori, merităm. De-aia. Pentru că, uneori, ne cade bine câte o smetie după ceafă, poate ne mai trezim. Și, pentru că Frații sunt mult prea blânzi și iubitori, îmi ofer serviciile. Ei știu că_cu mine se poate da! Și-n dreapta, și-n stânga! Iac-așa, cum ai da cu bâta!

Bâta e bună. O poți folosi la multe: să te sprijini, să te aperi de câini, să te lupți, ca prelungire – atunci când mâna ta e prea scurtă sau să împingi jăratecul fără să te arzi la mâini. Uite câte beneficii au cei care au bâtă!

Și eu știu să fiu o bâtă! Ori-de-câte-ori e nevoie, mă dau de trei ori peste cap și mă transform în bâtă! Cea mai bună investiție! După cum am demonstrat, este foarte folositoare, iar atunci când nu ai nevoie de ea, încape după ușă! Ptii! Uite o idee de afacere: “ închiriez bâtă!”

Am pornit de la vedere și-am ajuns la bâtă. A! Poate ăsta o fi motivul: am fost de prea multe ori bâtă și … la ce-i folosește bâtei, vederea? Se presupune că o bâtă nu tre’ să vadă! Ei, vezi? De-aia îmi trebuie mie ochelari văzători de  lucruri, că, fiind o bâtă, io știu să mă uit numa-năuntru. În afară n-am de ce.

Mărturisesc, sunt bâtă! 😀

 

D(i)ary. luni, 26 februarie ’18

Deși a nins ieri, mai toată ziua, dimineața m-am surprins cu aceeași stare pe care o aveam în copilărie: ‘Ha! Te-am prins! Ai nins!’ Diminețile cu zăpadă sunt întotdeauna ca un secret ce n-a putut fi ținut ascuns. Chiar dacă afară ar fi troiene de un metru, când mă trezesc, mă duc spre fereastră cu acea stare de ‘tiptil’ și o surprind! Albă! Hahaha! Mda… prostii copilărești.

Aseară am ascultat un cântec pe care mi-ar fi plăcut să-l las moștenire, dacă ar fi fost al meu. Ideea lui, cel puțin. N-am cum să-l spun sau să-l cânt. Nici să-l traduc, că în română sună că naiba. A venit l-a țanc, în momentul în care asistam la desprinderea a încă unei foițe dintr-un atașament profund. Priveam starea, procesul și frenezia în care mintea încerca să intre: ‘și-acu’? ce-ai să faci?’/ ‘chiar așa???’/ ‘nu faci nimic?!’/ ‘muamăăă, să vezi acum, cum o să sufeeeeri!’. Apoi a venit cântecul ăla. A scos afară toată emoția. Am lăsat-o să iasă. Am privit-o din nou: de data asta era mai blândă, smerită. Dar, într-un colț exista un mic-mic-pitic regret, ascuns sub plapuma resemnării. Acela a fost semnul că încă nu am curățat chiar tot, că rădăcina e încă acolo, cum s-ar spune. Dar v-a ieși curând, sunt convinsă. Știi cum e cu procesele astea: odată începute, nu le mai poți opri. E ca în Greierele și Furnica: ai cântat, acuma joacă! Hahahaha!

Da. Ultima dată ți-am spus că voi avea ‘activități cultural-artistice’. Le-am avut. Și-acum o să mă întrebi ca mama: “Și? Cum a fost?”. A fost bine și frumos, cum să fie? Niciodată nu are cum fi altfel, atunci când oamenii se adună de drag, chitiți să se bucure. Și tu îi bucuri pe iei, și ei te bucură pe tine…

Ce a fost special, a fost unirea ce s-a întâmplat la Folkușor. Da, s-a-ntâmplat o unire. Când s-au pornit oamenii să cânte împreună, am avut senzația ca nici zidurile sălii nu erau ziduri, deveniseră ceva organic! Nu mai exista senzația aceea de delimitare între om și pereți. Eram un Tot.

Ce face energia asta, domnule!

 

 

D(i)ary. sâmbătă, 24 februarie ’18

Azi mă dau în stambă. Sunt artistă.

La librărie o să fie mai special azi, că povestim despre Dragobete. Da, știu, s-ar putea să îți pară deja fumat. Singura diferență e că întâlnirile mele cu pruncii nu sunt regizate, aranjate. În afară de faptul că se întâmplă în aceeași zi, la aceeași oră, ne dăm voie să improvizăm. Să fim prezenți. Nu cred că poți învăța mai bine prezența de la cineva decât de la copii și animale. Cu animalele e mai greu, că tre’ să îți acorzi timp și să fii atent, să vrei să înțelegi ce ele nu-ți spun, că n-au de ce. Cu pruncii e mai ușor. Te trag de mânecă, nu te lasă.

Diseară mi-aduc aminte ce vroiam în copilărie. Ți-am mai spus: ‘căncăleață’. Mă cânt. La noi, în Maramureș, când spui că ‘te cânți’ înseamnă că (te) plângi. Dar, nu, eu mă cânt pe mine. Cu toate ale mele. Probabil ai crede că o fac pentru aplauze. Nu. O fac pentru că așa îmi vine și pentru că pot (încă). Da, mă bucură să-i văd dansând, cântând, bucurându-se. ‘Comedieșul’ din mine se bucură.

Acum ceva vreme aveam explicații inteligente pentru toate manifestările mele exterioare. De ce eram clovn în spitale, de ce eram păpușar, de ce eram dascăl, sau Popândeasca ce citește povești în librărie, de ce cânt, de ce…, de ce…

De aia. Pur și simplu. Pentru că asta sunt și dacă sunt asta, asta fac. Fac tot ce sunt și tot ce fac este ceea ce sunt.

Credeai că o să-ți vorbesc despre îndrăgosteală? Neah!  Aia e simplă: ne întâlnim, ne iubim, ne tăvălim, la-revedere-pa!

Despre datini și obiceiuri? Da, ți-aș fi vorbit, dacă, de ziua asta erau mai multe decât ‘zburătoritul’ (aia când aleargă unii după alții prin pădure/pe câmp). Da, este și târg și horă… toate ca fațadă!  Obiceiurile vechi sunt faine și îmi sunt dragi, dar dacă ai știi câte nefăcute se fac în aceste momente din an! Phiii…! Ți s-ar face părul măciucă!

Pe toate știu oamenii să le întoarcă pe dos. Din bine fac rău și din rău fac un bine. Din păcate mai des găsești prima variantă. Stă binele proțăpit în fața lor, mare, cât o zi de post și ei tot cu rău îl spoiesc! Cum să le spui că în fiecare rău/greu e o fărâmă de bine, ceva ce-i ajută să meargă mai departe, să crească? E drept că nu-i nici comod, nici ușor. Dar cine a văzut creștere ușoară? Când eram copii, ne dureau oasele, când creșteau. Așa e cu orice creștere. Doare. Și e bine, înseamnă că ești viu.

Mi-am amintit de un cântec de petrecere de pe vremea străbunicilor mei. O satiră despre societate. Se potrivește și azi!  Foarte fain textul, ceva cu o găină cu țigară și o domnișoară pe măgar. Hahaha! Poate o să ți-l cânt odată.

D(i)ary. vineri, 23 februarie ’18

Am vrut să scriu ieri, pe cuvânt c-am vrut! Dar așa s-au aranjat lucrurile, că n-am avut răgaz. Seara, înainte să adorm mi-a venit și explicația: aș fi făcut-o iar pentru tine. Nu era ceea ce mi-am propus: să scriu pur și simplu, pentru că este unul dintre felurile în care mă exprim.

Unii îmi spun că trag învățăminte din filele jurnalului meu. Măi, nebunaticilor! V-ați învățat cu nărav! N-am nici o vină și nici un merit. Eu scriu în jurnalul meu iluzoriu, despre iluzia mea, bula mea. Că voi faceți din asta material didactic, e treaba voastră. Să vă fie de folos!

Și pentru că nu scriu pentru tine, în mod special, îmi permit să nu trebuiască să fiu deșteaptă, înțeleaptă sau oricum ai crede tu că ar trebui să fiu.

Îmi aduc aminte un exercițiu pe care îl făceam prin anul I. Îi ziceam ‘dicteu’. Foarte fain exercițiu. Spuneai / scriai orice gând care îți trecea prin scăfârlie. Orice. Nu trebuia să aibă legătură. De fapt nici un aveau. Cea mai făină chestie era că, în primă fază, intrai în ‘brain freeze’. Atunci realizai ce e mintea ta, cu adevărat. Știi cum e mintea? Exact ca ăia care mormăie și bombăne continuu, iar când îi întrebi care-i problema, tac. Exact așa e și mintea. Toacă, toacă, toacă și, când te întorci la ea și zici “ce? care-i treaba?”, a înțepenit!

Da, ziceam de ‘dicteu’. Așa, la început mintea se bloca și apărea starea aia de ‘ce să zic io?’. Apoi începea să se comporte ca un copil tont și stângaci, știi tu, genul ăla cu ‘în jurul nostru, noi vedem… pereți!’. Și îți veneau gânduri legate clar de spațiul din jur, de moment, de persoanele prezente. Dar, dacă aveai răbdare (cu copiii tonți tre’ să ai răbdare), începea adevărata treabă. Și ieșeau din tine niște gânduri, niște imagini, niște credințe, niște stări…. Pfoai! Adevărată terapie!

Cred că am învățat mai multă psihoterapie decât pot învăța copchii ăștia de fac psihologia. (no offence!) Nu am intenția să arunc cu noroi în unii sau să îi ridic pe alții. Spun doar ce am constatat după ani de practică. Psihoterapie auto-aplicată! Asta e actoria. Da, suntem bipolari, relaxează-te. Părerea mea sinceră este că toți artiștii sunt bipolari, iar actorii sunt singurii oameni care nu sunt instituționalizați pentru ‘personalitate multiplă’. Și așa îți dai seama de cât de tare cu josu-n sus e lumea asta. Pe copiii cu abilități extrasenzoriale îi cataloghează autiști sau schizofrenici, iar pe demenți îi lasă să predea în școli. E bun!

Uneori am senzația că oamenii s-au încâlcit într-un maldăr de pungi de plastic. Așa văd lumea: valuri și valuri de folii de plastic, sufocând totul în jur și oamenii încercând să supraviețuiască și să își găsească și-un rost prin lumea asta de plastic. Și știi ce-i cel mai tragic? Că noi am creat nebunia asta.

Bună treaba! Fain ficior!