20 decembrie 2013

Dezvoltare spirituala - Spiritual Development

20 decembrie 2013

–          Mi-ai spus ieri că Iisus multiplica materia şi că putea intra în structura materiei, că putea transforma organizarea materiei. De asemenea, ai spus şi că materia este energie.

–          Da.

–          Şi-atunci, oamenii din vremea lui de ce nu au încercat să dezvolte această ştiinţă a energiei pe care le-o demonstra Iisus?

–          Ba da, au încercat şi continuă să dezvolte o mulţime de informaţii despre natura energetică a lumii. Continuă să facă cercetări despre vibraţia, compunerea şi propagarea undelor în spaţiu, despre formele şi expresiile mişcării, despre transformarea energiei sub acţiunea conştienţei umane, a voinţei umane. Ştii doar, că s-a dovedit că apa reacţionează nu doar la cuvântul rostit sau scris, ci la energia din spatele semnificaţiei unui cuvânt gândit, şi-apoi scris, dar nerostit cu voce tare. Acele experimente făcute de japonezul Masaru Emoto, sunt suficiente pentru a înţelege natura formelor-gând, influenţa extraordinară pe care…

Vezi articol original 787 de cuvinte mai mult

Anunțuri

ZIUA LUI

Iartă-mă, Tată, pentru egoism.

Cred că nu trebuia să sărbătoresc atât de multe Crăciunuri.
Cred că era mai bine să nu Îl sărbătoresc aşa de multe ori pe Maestrul Isus, uitând că, defapt, e ziua Lui, nu altceva.

Prea mulţi ani, ziua Lui a însemnat ziua familiei mele.
Prea mulţi ani, ziua Lui a însemnat masa festivă, sărbătoarea tradiţională împreună cu bunicii mei.
Prea mulţi ani, ziua Lui a însemnat frumosul colind, umblatul pe la vecini, prieteni, colegi… doar de dragul cântului şi al plimbării.
Prea mulţi ani, ziua Lui a însemnat bradul rupt de natură şi împodobit, doar ca să ne bucurăm noi de el, câteva zile.
Prea mulţi ani…

Mai întâi, Tată, ai încercat sa ne explici cum stă treaba cu bradul.
Luam unul frumos din piaţă, în fiecare an, deşi aveam doi brazi argintii în curte, lângă gard! Îi admiram mereu. Într-un decembrie, un vecin şi-a pierdut minţile din cauza alcolului şi i-a omorât cu toporul.
În anul ăla, Crăciunul a fost un fel de doliu după brazi.
Apoi, bunicii au trebuit să plece. O vreme, Crăciunul a fost doliu după bunici.
Ne-am scuturat de obiceiul cu masa festivă în casa bătrână, cu toată familia.
Ne-am împrăştiat care încotro, fiecare la casa lui, încercând să menţinem motivul “Crăciun”. Nu ne-a ieşit.
Ne-a rămas colindul, de dragul cântatului.
Se va stinge şi el, că ne pier vocile, ne pier trupurile care să ne mai plimbe de colo-colo.

Rămâne ziua Lui.
Fără nevoia de brad, masă festivă sau cântec pe trei voci.

La mulţi ani, Maestre!

872793-bigthumbnail

STOP

Uneori obosesc.
Uneori vreau sǎ se termine.
Sǎ spun “stop” şi sǎ se termine.
Dacǎ fac publicǎ aceastǎ intenţie, îmi sare lumea-n cap şi mi se spune că sunt depresivǎ, cǎ vreau sǎ mǎ sinucid. Le e atat de fricǎ de moarte, încât îi apucǎ disperarea la orice semn, cât de mic, care le aduce aminte de ea.
Dacǎ le spun cǎ “m-aş duce” undeva, sar ca arşi: “ai pleca, nu te-ai duce!” Dar mie îmi place mai mult verbul “a mǎ duce” decât “a pleca”! De ce sǎ fiu nevoitǎ sǎ folosesc doar anumite cuvinte, doar pentru cǎ lor le e fricǎ?
Dacǎ le spun c-am obosit, îmi vor spune “eşti puternicǎ”. Da. Ei aşa vor sǎ mǎ vadǎ: puternicǎ. Asta pentru cǎ aşa le cade lor bine: dacǎ tu esti puternic, ei pot dormi liniştişi. Au scǎpat de-o grijǎ. Desi… nu înţeleg de ce ar trebui sǎ mǎ enumǎr printre grijile lor? N-aş putea sǎ fiu doar o cunoştinţǎ, o prietenǎ?
Poate vor sǎ mǎ încurajeze. Nu vor sǎ înţeleagǎ că nu am nevoie de încurajǎri. Nu mi-e fricǎ, am obosit doar. Nu am nevoie sǎ fug, doar sǎ mǎ opresc.
Nu sunt nici puternicǎ, nici slabǎ. Mi-am spus întotdeauna cǎ “trebuie sǎ fac faţǎ”. Şi am fǎcut. Acum nu mai simt nevoia sǎ “fac faţǎ”… nici mǎcar “sǎ fac spate” nu simt c-ar trebui.
Sǎ spun “stop” nu înseamnǎ cǎ vreau să mor. Nici mǎcar nu poţi sǎ mori! Nu ai cum! Da, au fost momente în care am vrut asta, am vrut să plec. Şi e bine cǎ am vrut, e bine cǎ m-am pus faţǎ-n faţǎ cu ideea asta. Am conştientizat faptul cǎ nu am fricǎ de moarte, cǎ ceea ce sunt nu este nici trupesc, nici psihic, ci cu totul altceva.
Dacǎ aş fi fǎcut ceva (deşi nu am vrut “sǎ fac ceva”) în sensul ǎsta, dacǎ mi-aş fi “pus capǎt zilelor”: care era treaba lor? Ce treabǎ au alţii cu alegerile tale? Ce treabǎ au alţii cu dorinţele tale? Singura treabǎ pe care o au este faptul cǎ tu eşti parte componentǎ a existenţei lor. Ai locul tǎu acolo, în tablou. Dacǎ tu decizi sǎ îţi iei lumea-n cap şi sǎ ieşi din tablou, strici mis-en-place-ul! Nu se face! Creezi un dezechilibru. E ca şi cum ai tǎia un picior de la masǎ.

Eu nu sunt un picior de masǎ!

Sunt o fiinţă VIE! Dacǎ vreau – pot sǎ plec, dacǎ vreau – pot sǎ stau. Dacǎ vreau – pot sǎ vreau, dacǎ vreau – pot sǎ nu. Da! Pot, pur şi simplu, sǎ nu! Ce nu? Nimic.
Pot sǎ fiu sau nu, fǎrǎ ca asta sǎ afecteze A FI. Pentru cǎ nu am cum sǎ nu fiu. Orice aş alege, Sunt. Dacǎ aleg sǎ fiu, Sunt. Dacǎ aleg sǎ nu fiu, Sunt.
Asta nu e o stare! Nu e un sentiment, o emoţie! A FI este! Nu existǎ A NU FI. Nu are cum. Degeaba ne tot învârtim ca Azoricǎ, degeaba ne tot agitǎm. A FI este. Si nu va înceta niciodatǎ sǎ Fie. Nu are cum.

E plǎcut sǎ fii iubit, e plǎcut sǎ fii admirat, e plǎcut sǎ ştii cǎ existǎ fiinţe dragi care îşi doresc sǎ îţi poarte de grijă. Dar toate astea sunt inutile. Ne bǎlǎcim în iluzia importanţei de sine sau a lipsei de importanţǎ. Ne unflǎm în pene cǎ suntem importanţi în familia noastrǎ, în grupul de prieteni, cǎ parerea noastra conteazǎ, cǎ îi învǎţǎm sau ajutǎm pe alţii, cǎ putem face o diferenţǎ… (oh, ce ne mai place!)

Diferenţa între ce si ce???

Poti sǎ faci diferenţa între A FI si A FI?

Existenţa noastrǎ e o frumoasǎ iluzie! Faptul cǎ suntem aici, acum este o iluzie. Faptul cǎ eu scriu şi tu citesti este o iluzie. Mai mult de atât: toate astea sunt inutile. Da… o sǎ spuneti iar cǎ sunt depresivǎ… o sa îmi plângeţi de milǎ sau de grijǎ… Bine. Fie cum vreţi voi. Eu nu pot sǎ spun decat atât: e inutil. Incercǎm sǎ “evoluǎm” cand suntem evoluaţi, încercǎm sǎ explicǎm ce este clar şi sǎ simplificǎm simplitatea. Vorba cuiva drag: “punem coada la prună”.
Toate astea duc la o eternǎ încalcealǎ, la o strofocare fǎrǎ motiv.

Am creat atâtea sisteme de valori, atâtea sisteme: religioase, sociale, mentale, intelectuale! Am creat pânǎ şi sisteme emoţionale! Toate sunt clasificate, notate, marcate! Parcǎ am fi o enormǎ farmacie! Şi Doamne fereşte sǎ vrei să spui “stop”! Dacǎ nu mai vezi necesitatea de a folosi denumirile de panǎ acum, ţi se spune cǎ “ai cu capul” şi îţi sar toti “în ajutor”, să te înveţe ei cum e cu noţiunile.
Dacă vrei sǎ pui “stop” ţi se spune cǎ esti suicidal.
Dacǎ vrei sǎ trǎiesti separat mǎcar de sistemul social, ţi se spune cǎ eşti “anti” şi vei muri de foame.
Dacǎ vrei sǎ te separi de sistemul religios, ţi se spune ori cǎ eşti ateu (şi vei arde în focurile iadului), ori cǎ eşti sectant (pentru ăştia, iadul are camere speciale!). In ziua de azi, sǎ spui cǎ eşti creştin, înseamnǎ cǎ faci parte dintr-o sectǎ!
Dacǎ spui cǎ vrei sǎ faci ceva, ţi se spune cât e de greu sau complicat.
Dacǎ spui cǎ nu mai vrei sǎ faci nimic, ţi se spune “fǎ ceva!”.
Mereu se gǎseste cineva sǎ nu fie de acord cu tine. De ce ar trebui să fie sau nu cineva de acord? Cu ce sǎ fie de acord? Cu Eu Sunt? Cu A FI?

A FI nu are nevoie de acordul nimǎnui.

De aceea SUNT şi mǎ rezum la asta. Nu “sunt într-un fel”. Doar SUNT.

Orice altceva este o ambiţie, un orgoliu.

Orice altceva e în plus. 

yhwh

RUGACIUNE

Doamne,

Îţi mulţumesc pentru experienţele care mi-au zgândărit simţurile, făcându-mă să înţeleg gustul acestei lumi.

Îţi mulţumesc pentru momentele în care emoţiile au fost atât de puternice, încât am crezut că mă definesc, pentru ca mai apoi să mă sece de vlagă, facându-mă să înţeleg că nu e aşa.

Îţi mulţumesc pentru iubirea ce am simţit-o pentru semenii mei, pentru cea pe care au simţit-o ei pentru mine şi pentru că această iubire nu ne-a îndestulat. M-a rănit şi i-a rănit deopotrivă, întorcându-mi inima obosită către Tine. Aşa am învăţat să Te iubesc cât pot şi cum ştiu, să mă iubesc şi să-i iubesc pe ei, prin Tine.

Îţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai îngăduit să am şi, mai cu seamă, pentru ceea ce nu mi-ai îngăduit. De mult egoism m-ai ferit!

Îţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai îngăduit să fiu şi, mai ales, pentru ce nu mi-ai îngăduit. De multă aroganţă m-ai spălat!

Doamne,

Îţi mulţumesc pentru lacrimile ce-ai izvorât din ochii mei şi mai ales, pentru cele pe care le-ai izbucnit din inima mea. Fiecare din ele au fost un pas dinspre regret spre iertare.

Şi îţi mai mulţumesc, Doamne că mi te arăţi în oameni: să-mi fie uşor să mă apropiu şi să Te ţin în braţe, s-apuc să-mi fie dor şi să mă bucur când Te regăsesc, să te pot iubi cu inimă de om, fără să mă strivească splendoarea şi măreţie Ta.

Pentru toate astea îţi mulţumesc, cu rugămintea să mi le amintesti când voi uita.

prayer

 

A DOUA ZI

Draga mea!

S-au sărbătorit pentru că îi cheama Andrei sau altfel.
S-au sărbătorit pentru că locuiesc aici.
S-au sărbătorit pentru că locuiesc departe, dar au plecat de aici.
S-au sărbătorit pentru că au venit din altă parte şi locuiesc aici.
S-au sărbătorit pentru că se simt ai tăi sau pentru că nu simt nici o legătură cu tine.
S-au sărbătorit pentru că le pasă sau nu.
S-au sărbătorit pentru că te iubesc sau pentru că eşti doar un pretext pentru ei.
S-au sărbătorit pentru toate motivele lumii şi câteva în plus.

Dar pe tine? Pe tine cine te-a sărbătorit?

Cine te-a îmbrăţişat de “la mulţi ani” de dimineaţă?
Cine ţi-a cântat pe la prânz?
Cine ţi-a şoptit seara, la culcare?

Te-a îmbrăţişat ceaţa dulce şi grea, ascunzându-ţi cicatricile şi o lacrimă venită din puţină oboseală. Ştiu. Ai fi dormit puţin, dar…
A fost bună ceaţa: ţi-a pus puţin alean pe dor şi pe doine.
Spre prânz, când uitasei deja că e ziua ta, a venit Soarele cu tortul plin de lumânări scânteietoare! Cu surle şi trâmbiţe, cu fast şi veselie, aşa cum numai el ştie! Ţi-au cântat piţigoii, pescăruşii, ciorile şi porumbeii… doar ei au rămas prin oraşe, după exod. Ce să-ţi fac dacă ai hotărât să te sărbătoreşti iarna?

Ei erau în toiul petrecerii, când tu nu voiai decât linişte… pace… clar de lună, susur de greieri…
Dar nu… mai trebuia să asculţi o horă, un banc nesărat… o declaraţie sinceră… ici-colo un gând-pe-gând cu tine…
Spre dimineaţă au obosit şi ei, pruncii. Ai putut să te linişteşti, plină încă de toată energia explodată din piepturile lor.

Atunci m-am putut feri de alţi ochi, m-am putut apropia încet de urechea ta, să-ţi şoptesc: te iubesc. Atât m-am priceput înainte de lacrimi.
Habar nu am de ce mă faci să plâng de fiecare dată. Poate pentru că mi-e dor de tine, deşi nu am plecat şi nici gând de bejanie n-am. Poate pentru că eşti legenda mea frumoasă, secretul meu, basmul în care mă văd şi mă ştiu dintotdeauna.

Azi e ziua de după ziua ta. E linişte. Pruncii îşi văd de ale lor, iar tu ai rămas tot cu râurile, munţii, câmpiile şi mările tale.
Aştepţi cuminte, cu mâinile muncite odihnindu-se-n poală, venirea lor către tine, anul viitor.
Ce-o fi un an? Mai nimic.
Eşti aici de când Soarele şi Cerul. Vei fi aici când îşi vor aminti.

Mulţumesc, Maică, pentru iubire şi pentru că-mi ascunzi dorul de tine, mereu.

img_4557