MĂSURA VINE DIN TOATE

Dacă eşti tăcut, învaţă să spui
Dacă eşti vorbăreţ, învaţă să taci
Dacă esti impasibil, învaţă să-ţi pese
Dacă eşti empatic, învaţă să te detaşezi
Dacă eşti chibzuit, învaţă să cheltuieşti
Dacă eşti risipitor, învaţă să economisesti
Dacă eşti rece, învaţă să fii cald
Dacă arzi, învaţă gheaţa

Nu suntem niciodată cum trebuie?
Ba suntem cum trebuie şi e bine cum suntem, dar căutăm mereu calea de mijloc.
Măsura vine din toate.
Dacă ne-a lăsat Dumnezeu într-un fel, înseamnă că avem nevoie şi de felul celălalt. Ne-a dat Dumnezeu un fel de-a fi pentru a-l completa cu celălalt fel. Dacă nu aduci în tine şi opusul, nu poţi fi întreg. Dacă nu recunoşti în tine şi opusul, nu te recunoşti întreg.
Nu te poţi întregi prin alţii, deşi vei încerca. Vei căuta mereu în ei ceea ce crezi că îţi lipseşte ţie. Te vei compara cu ei şi vei spune “de ce nu pot fi ca ei?”.
Şi nu vei fi, atâta vreme cât te vei mulţumi să fie ei în locul tău.
Ţi-ai fi dorit vreodată să fii curajos, dacă nu ai fi văzut un om curajos?
Ţi-ai fi dorit să fii generos dacă n-ai fi cunoscut o asemenea persoană?
Ţi-ai fi dorit vreodată să fii într-un fel anume fără să fi ştiut că există oameni de felul acela?
De ce nu îţi doreşti să fii curajos şi chibzuit, tăcut şi vorbăreţ, detaşat şi implicat fără să te raportezi la exemple? Oricum nu ştii să fii altfel decât eşti. Şi oricât te vei strofoca, nu vei putea fi ca ei. Vei fi ca tine.
Vei avea toate calităţile lor când vei înţelege că nu trebuie să fii ca ei, ci ca tine.
Ne agăţăm mereu de modalitatea prin care alţii manifestă diferite însuşiri. Uităm sa alegem însuşirea în sine, nu felul (particular, personal) de-a fi manifestată.
Ne agăţăm mereu de acţiunea care evidenţiază calitatea, nu de imboldul, intenţia care a dus la acea acţiune.
Astfel confundăm calităţile cu frica: curajul cu reacţia din frică, generozitatea cu frica de a pierde sau de a fi judecat, dorinţa de exprimare cu frica de a asculta, prietenia cu frica de singurătate.
Mă întreb cum ar fi dacă nu am vrea să fim ca alţii, nici măcar să nu vrem să dezvoltăm calităţile pe care le apreciem la ei? Să fim aşa cum suntem, să-i observăm pe ceilalţi şi să-i acceptăm aşa cum sunt. Să ne bucurăm că ei au calităţi pe care nu le regăsim în noi şi că noi avem calităţi pe care le vedem şi în alţii. Să ne lăsăm în pace şi pe noi şi pe ceilalţi, bucurându-ne doar că lucrurile sunt aşa cum sunt.
Si dacă am vrea, la un moment dat, să ne dezvoltăm, să ne schimbăm, s-o facem pentru că am descoperit în noi imboldul, pentru că am văzut în noi o luminiţă licărind, nu datorită focului maiestuos ce arde în alţii.
N-ar însemna că suntem suficienţi, ci doar că ne dăm răgaz să ne găsim, să ne cunoaştem şi să mergem pe calea noastră, în ritmul nostru. Ar însemna să nu ne mai dorim să fim copii nereuşite, ci flori care vieţuiesc în ritmul naturii. Am îmboboci şi înflori în tihnă, pe rând, fiecare la momnetul lui, iar petalele ar fi întregi, pline de viaţă, nu chircite şi zdrenţuite de atâta zor.
Plantele ştiu să îşi ia din natură doar ce au nevoie pentru a fi ele însele. Iau atâta apă de la ploaie, câtă le e necesară, fără să compare cantitatea de apă pe care o foloseşte altă plantă. Absorb atâta lumină, câtă au nevoie, fără să tindă mai sus, mai aproape de Soare.
Îşi prin rădăcinile acolo unde e locul cel mai bun pentru ele şi fiecare îşi trăieşte datul în linişte şi acceptare, bucurându-se de privelişte.
O panseluţă nu visează să fie stejar, la fel cum un chiparos nu tânjeste după statutul de păpădie. Şi stejarul, şi chiparosul, şi panseluţa, şi păpădia au curajul şi chibzuinţa, detaşarea şi implicarea, generozitatea şi zgâcenia lor.
Florile se bucură de umbra copacilor, care, la rândul lor se bucură de culorile sau miresmele florilor.
Vrând să fim ca ceilalţi îi sărăcim pe ei de însemnătatea fiinţării lor aici, sărăcim lumea de prezenţa noastră şi transformăm bucuria în invidie şi generozitatea în posesivitate.

peisaj_de_Primavara

Anunțuri

NUMELE TĂU

După ce ne naştem, suntem numiţi.
De ce suntem numiţi? De ce ni se spune într-un fel?
Şi că ni se spune, e una, dar ne mai şi învaţă că e important să ştim cum ne cheamă.
Cine ne cheamă? Toţi ne cheamă! Toţi strigă către noi un cuvânt pe care, şi pe el, l-au numit „nume”.

Unii cred că la botez, Dumnezeu îţi ia în considerare numele, îl acceptă şi te va recunoaşte după el. Oare chiar îi pasă lui Dumnezeu cum te cheamă? Chiar crezi asta? Că Dumnezeu are nevoie de o etichetă ca să te deosebească dintre ceilalţi? Crezi că El îşi doreşte să te deosebească dintre fraţii tăi, de EL ÎNSUŞI? Că pentru el contează că ai un ochi mai albastru sau o spranceană mai scurtă?
Tu chiar crezi că Dumnzeu te strigă pe nume?
Nu! Dumnezeu te strigă pe suflet! Pe numele sufletului, dacă vrei!
Adevărul e că Dumnezeu nu te strigă deloc pentru că sufletul e mereu conectat la El, aşa că nu are nevoie să fie chemat. E acolo deja.

Şi atunci de ce ni se dau nume?
Mai mult: ni le alegem, de multe ori!
De ce ne etichetăm?
Pentru că semenii nostri au nevoie să ne deosebească şi să ne numească, asa cum orice este numit pe lumea asta. Ce nu e numit, nu există.

Când eşti botezat, nu eşti trecut în Registrul Divin pentru a fi recunoscut de Puterile Celeste, ci îţi este sfinţit numele, ca vibraţia lui să te călăuzească şi să îţi dea de gândit cam care ar fi treaba ta pe lumea asta.
Numele pe care îl porţi, nu este un dar gratuit cu care să te împăunezi sau pe care să îl schimonoseşti după cum te taie capul, ci responsabilitatea ta în această viaţă.
Numele tău este mesajul pe care ţi l-ai lăsat pe când cunoşteai totul, pentru perioada asta, în care ai uitat totul.
E mesajul Sinelui tău.

Dacă tot răspunzi la întrebarea „Cine Eşti?” cu numele tău, atunci fă-o sincer şi conştient, ştiind ce spui.
Tu nu eşti numele tău, dar numele tău te poate călăuzi spre cine eşti tu.

1350421187_3919_Allah-eser-green

PATRUZECI

– Bunică! De ce facem mucenici în formă de 8, dacă îi sărbătorim în data de 9?

– Că 8 zile i-au chinuit ca să îi oblige să renunţe la Iisus.

– Şi putem să facem mai puţini sau e musai să facem 40?

– Faci câţi poţi, din cât ai. Da’, dacă poţi, îi bine să faci 40. Mama mea, străbunica ta, îi ştia pe toţi, pe nume. Şi când împletea coca, îi pomenea pe fiecare. Pe tata îl chema ca pe unu’ dintre ei: Atanasie. Io nu îi mai ştiu, da’ tot îi primit.

Vorbeam încet prin bucătărie, să nu deranjăm aluatul. Bunica alunga de-acolo orice gând, persoană sau situaţie care ar fi putut perturba pacea şi buna-înţelegere, dând din mâini ca după muşte.
Împărţea aluatul şi începea să plăsmuiască 40 de infinituri spunând ca pentru ea:
“Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!” (bunica nu se ruga niciodată la persoana I-singular).

De 40 de ori făcea forma infinitului şi de 40 de ori îl chema pe Hristos să ne mântuiască inimile.

Că iubirea lui Iisus pentru oameni îi infinită!”

09-40Mucenici

HAI LA ETICHETE, NEAMULE!

Am trecut de la a eticheta oameni, la a eticheta popoare.
Nici asta nu a fost de ajuns.
Acum etichetăm stări, numindu-le boli, dezechilibre, sindroame ş. a.
Nu se poate accepta nimic pur şi simplu. Totul trebuie etichetat, parafat şi băgat în ochii cuiva.
Dacă ar rămâne la stadiul de „stare” sau de „dat”, nu am mai putea da vina. Aşa că e musai să îi găsim o descriere apocaliptică şi să aruncăm ditamai bolovanul pe umerii cuiva. Dacă ar rămâne la stadiul de „stare” sau de „dat” ne-am vedea obligaţi să acceptăm.
Dacă ar fi „stare”, am sta. Daca ar fi „dat”, am primi. Asa cum e.
Dacă ar fi „stare”, n-am mai fugi. Dacă ar fi „dat”, n-am refuza.
Dar pentru că nu sunt, fugim ca nişte muşte fără cap, de colo-colo, întrebându-ne „de unde?” şi „de ce?”. Şi ne frământăm, şi încercăm să găsim răspunsuri la întrebări nepuse. Şi întrebăm fără să aşteptăm răspunsul. Şi aruncăm cu motive şi cauze într-unii şi-ntr-alţii, până obosim. Noroc că mai şi obosim!
Bună şi deznădejdea la ceva: ne opreşte din zbenguiala fără rost, între motive şi rezolvări.
Doar că nu o lăsăm nici pe ea, deznădejdea, să îşi facă treaba, să îşi îndeplinească rostul de a ne elibera mintea de mizerii. Îi construim altare şi pe noi ne decorăm cu titlul de „deznădăjduiţi cu motiv”. E şi asta o etichetă sclipitoare. O purtăm ca pe o decoraţie de război. Victima e noua eroină, noua divă!
Când te simţi slab sau obosit, ţi se pune eticheta de „puternic”, ca un cui în coaste, care te face să joci rolul acela pe care, momentan, îl deteşti.
Când te simţi puternic ca un munte, nu te mai crede nimeni, ci toti îţi caută slăbiciunea pe care ei cred că o ascunzi sub acea mască.
Oameni! Cine să vă mai înţeleagă?
Dacă tot etichetăm (că nu ne putem abţine şi mai bine nu ştim), atunci să acceptăm etichetele pe care şi le pune fiecare.
Dacă unul spune că e slab, credeţi-l pe cuvânt, că aşa este. Dacă altul spune că e fericit sau puternic, credeţi şi asta pentru că asta e eticheta pe care vrea el s-o poarte.
Dacă unul spune că e bolnav, înseamnă că aşa doreşte el să fie acum. La fel cu cel ce se simte vinovat, fericit sau prost.
Zboară prin lume etichetele, ca petalele de flori!
Alegeţi-vă câte vreţi şi lăsaţi-i şi pe alţii să şi le aleagă, şi acceptaţi-le alegerea.
Fiecare om cu etichetele lui. Sunt destule!

web-labels-met-strijkers-instellen_279-10310

1.

Ce te faci când ştii şi nu poţi vorbi?

Ce te faci când vezi şi nu poţi spune?

Ce te faci când nu ştii dacă trebuie să previi sau nu?

Ce te faci când nu eşti convins că trebuie să îţi ţii gura sau nu?

Ce te faci când crezi că nu ar trebui să taci, ci să tai în carne vie, dar … tristeţea provocată nu ar ajuta la nimic? Sau ar ajuta? De unde ştii?

Înveţi să observi din afară şi să nu te mai bagi? Devii insensibil? Oh, nu! Din contră! Te sensibilizezi din ce în ce mai mult. Dar apare ceva în tine care ostoieşte dorinţa de a arăta, de a acţiona, de a interveni.

Unii îi spun detaşare. Eu nu îi spun.