DUMINICĂ

Cred că săptămâna ar trebui să înceapă cu duminica.
Să te trezeşti cu bucurie şi recunoştinţă şi să te ocupi de sufletul tău.
Să stai cu tine, să te bucuri de compania ta în linişte şi să faci acele lucruri care-ţi bucură inima. Să scrii, să pictezi, să citeşti sau să asculţi muzică. Ai putea chiar să mergi la biserică, dar din bucurie, nu din vinovăţie.
Să faci acele lucruri care te fac să te simţi mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de esenţa ta.
Să stai pe iarbă, să meditezi, să priveşti cerul sau florile.
Săţi găseşti ritmul tău, făcând abstracţie de orice stimul exterior.
Şi la sfârşitul zile să te-mpaci cu tine.
Să te simţi întreg.
Astfel, în a doua zi a săptămânii, luni, să poţi lua cu tine această stare de regăsire şi împăcare şi să o menţii pe tot parcursul săptămânii. Sau măcar să-ncerci.
Da, ştiu că se spune că Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Dar înainte de cele şase zile? Aia ce zi a fost?
Oare nu a început munca la această lume, cunoscându-se pe Sine? Nu cunoştea Dumnezeu că El este, cine este şi ce vrea să creeze? Oare nu a chibzuit El bine înainte de a se apuca să creeze această dimensiune?
S-a apucat aşa, fără nici o idee? Nu cred. Zice în marea carte că “la început a fost cuvântul”. Acel cuvânt ziditor nu apare fără o idee, iar ideea aceea nu cred că apare fără o intenţie.
Oricum aş sta şi-aş întoarce-o, tot acolo ajung: Tata a avut o idee pe care a ţinut-o în minte şi în inimă (a chibzuit-o) şi apoi a manifestat-o.
Deci înainte de a se “apuca de treabă”, a stat cu El, în linişte. Înainte de a rosti Cuvântul, a avut Ideea pe care a ţinut-o în El şi a lăsat-o să se coacă, să se maturizeze, să prinda cât-de-cât contur.
Deci, înainte s-a odihnit în Sinea Lui.
Noi considerăm duminica zi de zăcut şi de-mbuibare şi uite aşa pornim ziua de luni obosiţi şi năclăiţi, şi-ajungem să considerăm viaţa o corvoadă.
Cum ar fi să considerăm duminica prima zi din săptămână?
Cum ar fi sa considerăm duminica prima zi din tot restul vieţii noastre?
Ziua în care cunoaştem că suntem, cine suntem şi ce vrem să creăm.
Domnul ajută.
logo-mama-redesign

Reclame

ASEMENI / A-SEMENI

Nimic nu are importanţă până nu îi dăm noi.
Orice substantiv este comun până ce un om declară că e propriu. Vezi bradul, vioreaua şi altele.
Orice este neînsemnat până ce un om se trezeşte să-l declare important şi-i pune un semn.
Na! L-a însemnat! Că “de bine”, că “de rău”.
Ne-însemnatul, liberul va fi de acum înainte însemnat, înfierat, etichetat, scos în faţă, pus la vedere. Da’ pe el l-au întrebat? Păi nu, că n-are gură să strige. E un obiect sau o idee, nu se poate apăra singur(ă) de celebritate.

Aşa se-ntâmplă şi cu noi, oamenii.
Până nu ne bagă-n seamă cineva, nu reprezentăm nimic. Doar suntem.
Nu putem doar fi cu sau pentru alţii. În relaţii vom fi întotdeauna într-un fel sau cineva anume, adică vom reprezenta ceva. (cu alte cuvinte, vom da o reprezentaţie)
Doar să fim putem doar singuri.
Dumnezeu Este (singur)
Singur nu poţi fi altfel sau mai important. Poţi fi îndeajuns. Asta poţi. De fapt, cred că e singurul fel anume în care poţi fi de unul singur: îndeajuns.
Nu-mi vine în cap nici o altă însuşire pe care ai putea să o experimentezi de unul singur. Şi nici măcar asta la propriu pentru că n-ai şti cum ar fi experienţa ne-îndeajunsului, care, după părerea mea, e una dintre scornelile orgoliului când vrea să facă pe victima.
Simplul fapt că cineva te-a numit, te-a însemnat cumva când ai venit pe lume, arată că însemni ceva, că eşti mai important decât alţii. Şi asta ar trebui să îţi fie de ajuns.
Eşti   cineva   anume.

a-nume = fără nume

a-semeni = fără semeni

Şi iată iluzia şi paradoxul personalităţii şi individualităţii!


logo-mama-redesign