LĂMURIRE

 

Mă-ntreabă unii de ce nu-mi pasă de problemele socio-economice din ţara mea.
Oh, ba da!
Mă-ntreabă cum ce nu-mi pasă de animalele fără stăpân, omorâte şi de ce nu adopt.
Oh, ba da!
Mă-ntreabă de ce nu mă implic activ în ajutorarea bătrânilor, copiilor, persoanelor …
Oh, ba da!
Mă-ntreabă de ce nu merg la nunţi, botezuri, înmormântări.
Oh, ba da!
De ce nu votez?
De ce nu îmi spun părerea oficial?
De ce nu „mă cer” la TV?
De ce nu mai organizez workshopuri, cursuri, întâlniri?
De ce nu mă fac una sau alta?
Oh, ba da!
Toate le bag în seamă şi toate le fac! Doar că le fac în felul meu.
Îmi pasă de problemele sociale, dar nu sunt asistent social. Nu putem fi toţi asistenţi sociali. E mai bine să-i lăsăm să-şi facă treaba. Dacă îi poţi ajuta, fă-o şi taci. Dacă nu ai cum altfel, poţi să te rogi.
Îmi pasă de animalele de pe stradă, îmi împart mâncarea cu ele când e cazul, dar nu înţeleg de ce trebuie „adoptate”. Nu sunt orfane, sunt libere. E o mare diferenţă. Dacă ţi-e teamă că vor fi omorâte de semenii tăi, poţi să te rogi.
Îmi pasă de bătrâni, copii şi alţi oameni, care, după unii ar avea probleme. (De ce să consideri bătrâneţea sau copilăria ca fiind un handicap sau o fragilitate?). Copii am fost, bătrâni vom fi. E ciclul natural al vieţii, atâta vreme cât n-am fost capabili să atingem iluminarea şi să ne spiritualizăm corpul. Dacă ţi-e teamă de bătrâneţe/moarte, poţi să te rogi.
Oameni cu probleme? Persoane cu nevoi speciale? Întotdeauna voi prinde o mână întinsă, c-o fi ea de sus sau de jos. Dar întotdeauna voi fi conştientă că nici o situaţie, a nimănui, nu se întâmplă fără consimţământ. Asta nu înseamnă că nu mă rog pentru ei.
Merg la nunţi, botezuri şi înmormântări; la realele momente ale Cununiei, Încreştinării şi Trecerii. Mă bucur de toate şi le respect cu toată fiinţa mea. Îmi place să petrec şi să dansez, dar fără să fac din asta un spectacol pentru alţii. Mai bine stau acasă şi mă rog.
Îmi spun părerea oficial şi fără reţineri (oare nu de aia am blog?), dar nu simt nevoia unei ştampile sau a unui „SRL” după numele meu.
Nu pot şi nici nu-mi doresc să iau pe umerii mei, soarta acestui neam. Atunci la ce bun să mă bag în seamă? Să mă vadă mama la TV? Mai bine mă rog.
Întâlnirile şi workshopurile se-ntâmplă atunci când trebuie, de multe ori fără să ne dăm seama. E bine aşa. „Mulţi chemaţi, puţini aleşi”. Şi din nou vin şi spun: n-am pus eu coada la prună, aşa că nu se pierde nimic. Dacă vrei, putem să ne rugăm împreună.
Nu votez pentru că am ferma convingere că acest sistem este greşit fundamental. Nu pot să îl aplic. Îmi asum consecinţele şi nu mă vei auzi comentând. Doar mă rog.
Nu poţi trăi decât aşa cum îţi spune sufletul. Altfel nu trăieşti, ci faci, adică te faci. Am încercat să fac compromisuri, să fac în aşa fel încât să mă vadă că fac. Nu e bine. Nu trăieşti, faci.
E de ajuns, deocamdată.
Sper că am lămurit nelămuritele.
Dacă nu eşti de acord, poţi să te rogi pentru mine.
Mulţumesc!
writing-image(1)


 

Anunțuri

GRĂUNTELE DE MUŞTAR

Afli că îţi creezi propria realitate. Că tot ce te înconjoară, este creat de gândurile tale, că tot ce (ţi) se întâmplă este efectul deciziilor tale, sau a gândurilor, emoţiilor tale. Până aici e clar, e logic. Vine întrebarea: CHIAR TOOOT?!?!?!?!?
Da, chiar tot. De la frunză până la zgârie-nor, de la cum îţi arată pielea în spatele urechii, până la orânduirea planetară. Tot.
Nu e cazul să intrăm în dezbateri pe tema asta. Dacă ţi-e greu să crezi că eşti creatorul lumii tale, este pentru că, din păcate, multe le-ai creat inconştient. Pe acelea le pui în seama sorţii, a lui Dumnezeu sau a condiţiilor socio-economico-geografico-lingvistico-climaterice.
Important nu e cât din tot este creaţia ta, ci cât din acest tot poţi recrea (schimba) conştient.
Important este să înţelegi cât din această creatie este a ta şi cât este a Sinelui tău. (Cu alte cuvinte, cât din ce ai creat e conform Binelui Suprem şi cu cât ai dat-o în bară)
Puterea de creaţie este direct proporţională cu nivelul la care mi-am ridicat conştiinţa, adică nivelul de încredere/credinţă.
Ce legătură are nivelul conştiinţei cu încrederea? E simplu. Nu pot să îmi elevez conştiinţa fără încrederea în Principiul Divin. E ca şi cum aş vrea să cunosc Universul, fără să accept că el există.
În acelaşi timp, odată ce conştiinţa mea se-ntalţă, încrederea ajunge la nivel de certitudine, pentru că, pas cu pas, mi se relevă adevărul. E ca şi cum ai fi la bordul unei nave spaţiale, zburând prin cosmos şi vezi tot ce te-ai aşteptat să vezi, tot ce ţi-ai imaginat că vei vedea. Atunci nu mai poate să vină nimeni, să îţi spună că nu există alte planete. Ce să-i faci? Un mic Toma se ascunde în fiecare dintre noi, şi cred că e constructiv, atâta vreme cât nu depăşeşte limita.
Ce am de făcut acum? Să îmi sporesc încrederea şi să nu uit nici o clipă că sunt parte din Principiu, deci – creator. Asta înseamnă că tot ce experimentez este rezultatul creaţiei mele. Asta am creat sau creez.
Există vreun aspect care nu mi-e pe plac şi nu înţeleg de ce nu-l pot schimba? Dacă sunt îndeajuns de sincer cu mine, voi obserba că nu-l pot schimba ori pentru că, de fapt nu vreau să-l schimb, ori pentru că, de fapt felul în care îmi doresc schimbarea, este chiar piedica în calea schimbării!
Simplu: în dorinţa mea, mă focusez pe aspectul/motivul greşit. Nu ai cum să mergi pe bicicletă, dacă focusul tău nu e pe „a pedala”, ci pe „a frâna”! Nu ai cum să mergi înainte, dacă focusul este înapoi sau chiar înţepenit în locul unde stai.
Importantă este acţiunea, dar şi mai importante sunt intenţia şi încrederea. Adică motivul pentru care faci ceea ce faci şi în ce îţi pui încrederea atunci când faci.
Nu confunda încrederea cu orgoliul. Nu sunt acelaşi lucru, deşi par a fi. Nu au aceeaşi rădăcină.
Nu confunda încrederea în Dumnezeu cu lenea sau indolenţa, nu vin şi nu duc în aceeaşi direcţie.
Nu confunda încrederea în sine cu tupeul, nu au aceeaşi valoare, iar efectele lor, chiar dacă par a semăna, durează diferit.
Nu confunda încrederea într-un ideal cu încrâncenarea pentru un ţel. Prima îţi poate conduce paşii, a doua îţi poate săpa groapa.
Adevărata încredere nu vine din orgoliu, ci din iubire şi, la fel ca iubirea, nu mi-e benefică doar mie, nu mă vizează doar pe mine. Nu pot avea încredere, nici măcar în mine însumi, în detrimentul seamănului meu. Aceea nu e adevărata încredere.
Nu mă pot încrede în Iubirea şi Justiţia divină, atâta vreme cât doresc răul fratelui meu. Decât să afirm „toate se plătesc”, mai bine arunc colacul de salvare pentru amândoi şi strig: „miluieşte-ne, Doamne, după mare mila Ta!”.
Simplul fapt că am considerat atitudinea altuia ca fiind greşită, e dovada că judec. Şi acolo unde încape judecata, nu are loc iubirea, iar de acolo de unde iubirea e alungată, pleacă şi încrederea/credinţa.
Dacă încrederea dispare, înseamnă că m-am dezis de esenţa şi darul divin, m-am dezis de Dumnezeul din mine.
„Căci adevăr vă grăiesc vouă:
Dacă aţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia:
Mută-te de aici dincolo şi se va muta;
Şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.”


timthumb

 

 

 

 

7 luni de blog

 

 

 

Acum şapte luni deschideam blogul.

Acum şapte luni am decis să vă fac partaşi la călătoria mea.
Începusem să scriu cu mai bine de o lună în urmă… Nu.
Reîncepusem să scriu… Nu.
Corect este: îmi împărtăşisem gândurile şi cu alţii. Nici măcar aşa nu e corect
Împărtăşisem gândurile-mesaje care îmi vin uneori. Cam pe-acolo.
Unele le pun pe blog, altele nu. Nu pentru că sunt prea intime. Ce poate fi mai personal decât un blog personal, în care îţi pui măruntaiele pe masă, să poftească cine-o vrea la disecat?

Unele simt că se adună împreună altfel şi încă nu ştiu care le va fi drumul. De multe ori m-am războit cu Mine: asta merge pe blog sau nu?
Vreau să spun!!! Nu! Mai ai răbdare! Nu acum!
Până la urmă, pe blog poţi pune ce vrei. Mie îmi plac, totuşi lucrurile simple, clare, crude. Adică atât de simplu încât să nu te poţi rătăci. Deja simt că e prea mult material şi nu ştiu cum aş putea să le ordonez altfel.
Uneori te cam încurcă asta cu scrisul: mă opresc din ce am de făcut şi scriu ce aud în cap, zicând că o sa fac ca scriitorii ăia deştepţi şi talentaţi, care îşi notează ideea şi, când au răgaz, o dezvoltă. Aiurea! Tocmai am spus că îmi plac lucrurile crude, simple! Recitesc ce am scris în momentul inspiraţiei şi mi se pare destul! Cum să intervin peste ceva care e perfect aşa cum e. Când a venit, a spus, a plecat. Gata! De aceea am creat categoria „Căutari”. Unele sunt cu „?”, altele nu.
Fiecare material pus aici, e scris dintr-o suflare. Doamne, îţi mulţumesc că am făcut dactilografie în liceu şi pot să tastez fără să mă uit! Singura intervenţie este că, la final corectez greşeli, diacritice ş.a.m.d.

Nu pot, pentru că aş fi ipocrită, să spun că nu ştiu de ce scriu şi nu ştiu de ce am creat acest blog. Stiu, dar asta e treaba mea. Ma bucur că ştiu, desi uneori îmi vine să renunţ şi îmi vine să strig că nu e corect (şi alte răzvrăteli adolescentine). Alteori sunt blazată şi mă întreb la ce bun, dar îmi aduc aminte de mesajele care mi-au fost trimise şi pe care le-am împărţit cu alţii, pe blog. Atunci iau blogul la puricat şi recitesc, şi recitesc…
Şi azi (adică ieri) se fac 7 luni de când am deschis blogul. De ce sărbătoresc 7 luni? Pentru că aşa a venit. De ce nu? Ce-i aia un an? Anul asta e 7. Sărbătoresc 7 luni.
Şi primul material pe care l-am pus pe blog e Eu nu cred că Dumnezeu există.
E unul dintre mesajele pe care le citesc atunci când mă întreb cretin „la ce bun?”.
La bunul tău şi al meu. La acel bun.
Şi cum se cade la orice sărbătoare, vreau să mulţumesc. Nu academiei.
Mulţumesc celor care mi-au dat curajul care mi-a lipsit.
Mulţumesc profesoarei de cenaclu literar din gimnaziu, care m-a învăţat cea mai simplă metodă de conectare la INSPIRAŢIA DIVINĂ.
Mulţumesc celor care fac un efort să urmărească ce scriu.
Mulţumesc, Tată că, în ciuda neîncrederii mele, Tu continui să ai încredere în mine şi să îmi spui.

7

 

 

 

 

Is there such a billionaire?

daniela marin

Well, I think there’s no more space for silence inside myself. It’s time to speak. Or to shout? Who knows how people would perceive me, how they are willing to become aware of their own perception style. It’s a new trend, didn’t you know?… Well, recently perception is trained. We learn how to positively perceive everything, we learn how to program our subtle inner processes under the majestic control of our repetitive thoughts-words, ignoring anything that could affect programming. Yet, the action of ignoring it is preceded by the action of becoming aware of that thing, situation, emotion that might endanger our happy, positive living. Once we become aware, we know it, and it is there for good. Our subconscious and holographic memory has been already imprinted – or lighted up – with that “unhappy pin”. To ignore means to stop feeding with energy, means that idea, thought, feeling will…

Vezi articol original 1.824 de cuvinte mai mult

MORALIŞTII LUPI

Spunem că lenea e un păcat sau cel puţin ceva neconstructiv.
Dar găsim imediat un motiv bine întemeiat pentru toate lucrurile pe care nu avem chef să le facem.
Susţinem ideea de confort ca pe un drept ancestral al umanităţii.
Oamenii au dreptul la confort, bineînţeles, dar folosim confortul ca pe un paravan care maschează lenea.

Spunem că amânarea ne blochează îndeplinirea ţelurilor.
Dar căutăm sau aşteptăm “momentul prielnic” pentru deciziile care contează.
“Nu poţi lua o decizie importantă aşa, oricum şi oricând, nu? Trebuie cântărită şi gândită, ca totul să fie în regulă!”

Spunem că sinceritatea e ceva necesar în comunicare.
Dar cum să-i spui omului, adevărul, în faţă? Măcar să-l ajustezi pe ici-pe colo, trunchiindu-l, dându-l pe bucăţele sau, şi mai bine, îmbrăcându-l într-o frumoasă minciună. E mai digerabil, nu-i asa?

Spunem că independenţa şi libertatea omului sunt vitale pentru a fi fericit.
Dar ne legăm bine şi strâns de familie, partener sau prieteni. Le punem în braţe responsabilitatea fericirii noastre. Aşteptăm să le pese, să ne ajute, “să fie prezenţi în viaţa noastră”, ba chiar să găsească soluţii la problemele noastre sau măcar să îşi consume timpul şi energia, dându-ne sfaturi (pe care oricum nu le luăm în seamă).

Spunem toate astea şi multe altele. Moralizăm şi perorăm, ne descriem în tonuri categorice, mărete, dar lăsăm totul asa cum a fost, cum ştim că este şi cum ne e comod.
Suntem plini de bune intenţii şi vise înalte, de vorbe zornăitoare şi principii solide, ca “prietenul omului” de purici. Dar toate astea sunt doar la suprafaţă. Auzim în gură şi vorbim doar din dinţi.
Nimic nu zdruncină moleşeala plăcută şi comodă dinlăuntrul nostru
Nimic nu ne ridică din culcuşul cald al indolenţei şi nu ne mută din colţul predestinat victimelor destinului.
Dacă vreunul are curajul să se ridice, îl catalogăm ca frustrat, îl mângâiem tandru şi-l reaşezăm la locul lui, cu binişorul, să nu cumva să strice echilibrul.
Libertatea la exprimare e aplaudată, atâta vreme cât nu deranjează.
Acţiunea e bună, atâta vreme cât nu ne include.
Moralitatea e sănătoasă, atâta vreme cât ne lasă nişte portiţe de eludare.
Adevărul e frumos, atâta vreme cât stă bine ascuns sub iluzia jumătăţii de măsură.
Totul e bine, atâta vreme cât suntem multumiţi.

logo-mama-redesign

PAGINI

 

Sunt momente grele în viaţă. Uneori sunt ca nişte boli acute, care lovesc puternic, din plin, dar durează puţin. Alteori durează mult, de parcă ai trăi o veşnică noapte polară. Atunci îţi aminteşti de perioadele frumoase ca de nişte bijuterii superbe, pierdute în tren. Te îmbărbătezi, totuşi, spunându-ţi că va veni şi răsăritul.
Îţi aduni toate puterile, când nu mai ai, ceri putere de Sus şi mergi mai departe. Până la urmă te obisnuieşti cu greul, văzând în tine un cal de povară. Continui să mergi… şi mergi… chiar dacă picioarele ţi-au intrat în nămolul vâscos până la genunchi. Nici nu mai realizezi că nu ţi-ai văzut laba piciorului de ceva vreme, ba chiar uiţi că ai fi avut picioare vreodată. Nu ştii şi nu îţi mai pasă cum se numeşte acea parte a corpului care te poartă prin lume. Nici mâini nu mai ştii că ai de când ele s-au încleştat pe baierele poverii. Capul e ca o masă confuză şi întunecată. Ochii văd doar în faţa nasului şi oricum, e ceaţă. Singura parte care e prezentă, a naibii de prezentă, e torsul: partea din spate e deja supradimensionată, iar partea din faţă – încordată şi strivită. Durere. E tot ce poţi conştientiza.
Dar vine şi momentul în care povara ţi-e ridicată. Întunericul se destramă şi esti izbit de lumină. În prima secundă poţi reactiona ca un animal de grotă, încercând să te refugiezi în întunericul devenit cunoscut. Dar lumina invadează fiecare cotlon şi nu ai unde să fugi. Spinarea ţi-e încalzită şi constaţi cu surprindere că nu mai ai ce căra. Coastele şi braţele sunt anchilozate, încerci să le destinzi usor, într-o durere ciudat de plăcută. Aerul îţi intră în plămânii pe care acum constaţi că îi ai, ochii se obişnuiesc cu strălucirea aerului şi văd până departe, lăsându-te mut de uimire. Ai uitat ce frumos e orizontul. Îţi aminteşti că ai picioare, simţind sub tălpi, sprijinul planetei. O iei la goană, descreierat, inspirând şi expirând adânc, de parcă ai vrea să cuprinzi tot ozonul într-o singură respiraţie. Inima te salută, încercând să îşi facă loc prin stern. Te trânteşti pe spate şi corpul preia curbura Pământului. Lumină! Aer!
Deodată te încearcă un sentiment de dor. Dor de ce îţi era cunoscut: greutatea pe care ai cărat-o atata timp.
Ciudat cum ne ataşăm chiar şi de neplăceri…
Nu ştii ce să faci cu atâta bine şi atâta frumos, dar nu mai poate să-ţi pese.
Pui la loc sigur experienţa trecută, nu de alta, dar s-ar putea să mai ai nevoie de ea.
Acum, când picioarele îţi sunt uşoare si vioaie, nu mai vrei să mergi nicăieri. Nu mai simţi nevoia să te deplasezi prin lume, ci doar să stai locului, trântit pe pământ. Ciudat sentiment: când nimic nu te mai apasă, nu mai simţi nevoia să mergi. Poate că nu mai simţi nevoia să fugi?
Singura problema e că, punând bine experienţa aceea, îţi vei aminti mereu de ea, umbridu-ţi, din când în când, cerul senin al experienţei din prezent.
Doar când vei face curat în acel sertar, doar când vei arde acele pagini din jurnalul existenţei tale, vei trăi din plin, fără frică.

rivers-calm-after-the-storm-beautiful-hi-306480