LÉON FOUCAULT

18 9 1819 – 11 2 1868

Cu toții am auzit (sper) de ‘pendulul lui Foucault‘. N-a fost singura lui descoperire, invenție sau demonstrație. Nu sunt un fizician, așa că nu mă voi lansa în discuții savante despre munca lui. Pendulul lui m-a trimis întotdeauna, cu mintea la Leonardo Da Vinci. De ce? Pentru că e sublim de simplă și de exactă. Mințile briliantine gândesc perfect de simplu. Adică reușesc să curețe zgura gândurilor de prisos și să ajungă la esență.

Numerologic, Foucault ar putea fi descris astfel: un om 9, care a acceptat transformarea până a devenit 10. N-ai înțeles mare lucru, nu?

S-o luăm cu începutul.

18 9 18 19    [37 10 35 7]
 9  9   9  10

L E O N   F O U C A U L T
3 5 6 5    6 6 3  3 1 3 3 2
    1 9                 2 7
    10                    9
               10

P A R I S (locul nașterii)
7 1 9 9 1
     2 7
       9

Peste tot unde mă uit în numerograma lui, văd 9 și 10, cu o consecvență aproape insistentă. Parcă ar vrea să scoată la iveală exact esența. (și ne mai mirăm că s-a dus la esență!)

Foucault a venit pe lume și a trăit sub semnul transformării, al cunoașterii întregi, totale. Avea o minte foarte bine structurată, fiind capabil să își ‘lase de-o parte emotiile’ atunci când avea nevoie. Și a avut nevoie, deoarece munca lui i-a cerut asta. A fost perfect dotat cu o mare capacitate de a-și urmări scopurile și de a aprofunda ideile primite de Sus. Da, primite, pentru că avea acea ‘antenă’ care recepționează inspirația.

Deși sunt convinsă că a avut momente de frământare, de căutare, poate chiar de deznădejde, nu cred că a avut vreodată vreun moment în care să nu fie conștient de cine este și ce are de oferit lumii. Tot ce a gândit, a fost întru folosul omenirii, spre schimbarea mentalității și a perspectivei oamenilor asupra universului. Și aș spune că se poate odihni liniștit, lumea e altfel de când a trecut el pe aici.

A plecat devreme (la 48 de ani), ca multe dintre sufletele care își termină treaba și ne-a lăsat conștiența faptului că, asemenea nouă, Pământul e o entitate care pendulează constant în jurul propriei ființări.

Mi se pare normal să ne gândim la el, la 199 ani de la venirea lui pe Terra. Doar așa, să fim în ton cu numerograma lui.

La multe eternități, Dle. Foucault!

 

foto: By http://www-obs.cnrs-mrs.fr/tricent/astronomes/foucault.htm, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=186373

Reclame

nu merită titlu

Zbieri după libertate, dar muncești din greu să creezi un nou șablon. O nouă cutie.

Te umfli în fața autorității, dar ești primul care se gudură când ești băgat în seamă, mângâiat pe creștet.

Zâmbești larg, înveți chiar să deschizi brațele, dar îmbrățișarea ta nu cuprinde pe nimeni. Nu poți îmbrățișa pentru că n-ai cu ce. Îmbrățișările vin din inimă.

Trâmbițezi ‘prietenia’, când, de fapt nu vrei decât ‘succesul’. Cu orice preț.

Folosești, murdărești, arunci.

Asta e tehnica pe care (crezi că) o aplici.

Crezi că dacă te dezici, nu mai există; dacă jignești sau vorbești de rău – va fi pătat. N-ai tu puterea asta. Relaxează-te.

Mai bine vezi-ți liniștit de drum și, când ți-i scrânti vreo gleznă, zi ‘mulțumesc’ și cere-ți iertare.

Până atunci, bucură-te de success, atâta vreme cât mai crezi că e la tău.

Cine-i Domnul? Cine-i Doamna?

Fiecare eveniment major este un semnal de atenționare, o îmboldire sau o ghidare / strunire din partea Cerului. Altfel n-ar exista.

Întrebarea “ce am de înțeles din asta” este superficială, pusă din spațiul comod al minții. Nu înțelegi nimic pentru că habar nu ai care e imaginea de ansamblu. Nu ai de înțeles nimic pentru că nu asta e tema existenței omului în această dimensiune. Tema noastră e una singură: realizarea Unirii cu Conștiința Unică (unicul unic, despre care v-am mai scris).

Bineînțeles că o să săra unu’-doi să întrebe: “si cum se realizează unirea asta?”. Nu se realizează prin nici o tehnică, prin nici un procedeu. “Cum” nu-și află locul aici. Am putea să ne apropiem întrebând ‘când’, dar nu legat de timp, ci ca situație/moment în care se îndeplinesc anumite condiții. Și atunci răsare natural expresia ‘dacă’. ‘Cum’ și ‘când’ se autoelimină ca de obicei. Nu sunt la noi, ci la Domnul.

Cine-i Domnul? Asta înțelegem în momentul acela, despre care vorbim. Atunci facem cunoștință și cu Domnul, și cu Doamna, și cu toată Conștiința Creației. Iar acel moment se-ntâmpla ‘DACĂ’.

Dacă ce?
Dacă… aici ar veni expresii de genul ‘îti extinzi/înalți constiinta’. Extinzi și întalti ce vrei tu, dar nu conștiința. Habar n-ai ce-i aia. Crezi că e ce-ți explică mintea ta că este? Poți să mai crezi o dată.

Da, conștiința omului se lărgește, se înalță, se expandează, se… ce vrea Dumnezeu să ‘se’, pentru că totul e doar conștiință.

Nimic din ce crezi, din ce ți-e drag, prețios, important, nu există. Am mai zis-o și p’asta în jumătatea mea de carte (și nu doar acolo). Nu intru în detalii aici.

Ziceam: conștiința se înalță, sigur că da, dar nu cu înălțătorul, nu cu cricul, nu-i poți sufla… ca la broască.

Poți să crezi că-ți înalți conștiința citind texte sacre, ascultând mantre sau practicând tehnici. Nu se va-ntâmpla nici o elevare reală.

Elevarea conștiintei nu se poate întâmpla decât dacă orgoliul tău se dă la o parte; dacă tu te dai la o parte și faci loc. Până când vei considera că tu faci, tu evoluezi, tu înveți, tu…, tu…, tu…, conștiința ta va fi sub nivelul conștiintei pisicii care-mi doarme în poală acum. Cu cât vei munci mai asiduu la ‘elevarea propriei conștiințe’, nu vei face decât să îți umfli penele și să rătăcești drumul către casă.

Fiecare milimetru pe care îl parcurgi pe calea ‘elevării conștiinței’ sau ‘evoluției spirituale’ (oh, despre expresia asta o să mai vorbim!) e necesar să fie susținut de / bazat pe / îmbunătățit cu SMERENIE.

Nu-ți imagina că smerenia e așa, o sclifosită mieroasă, lipsită de orice strălucire, putere sau vrere, că e acea stare în care te autoumilești de dragul de-a te da smerit (sfânt). Nu. E a ține mereu în minte (da, chiar a-ți obliga mintea să înghită asta) că nu ești cu nimic mai de preț decât oricare seamăn al tău. De ce? Pentru că Universul are nevoie de fiecare, exact acolo și așa cum este.

Bun! Crezi că despre asta e vorba?

Totul e minunat și fantastic până aici, unde discutăm filozofii și ne dăm deștepți. Vii la workshop, te simți deștept, atitudinea mea te face să te simți interesant, special și important. Asta durează 2-3 zile. Și “vine viața peste tine”. Așa spunem, nu? Dăm vina pe biata viață!

Peste noi nu vine viața pentru că viața e în noi și noi suntem în ea. Noi suntem viața.

Peste noi vine nepătrunderea pe deplin, ne-lucrarea, ne-vroirea, neîncrederea și alte ‘ne’ din astea.

Peste noi vine neînțelegerea principiului Karmei și al Liberului Arbitru, din care neînțelegere ies la iveală o sumedenie de obrăznicii pe care le comitem.

Peste noi vine suficiența și lenea, și teama de a recunoaște și de a accepta imperfecțiunea.

Nu, n-am să fac o încheiere la articolul ăsta. Te las pe tine să-l închei, cu ce concluzie simți că ți se potrivește. Îți dau doar un indiciu: poți fi deștept sau sincer.

 

După prima Damă

Au trecut două zile ca două ore. Încă procesez, încă îmi amintesc, descarc ‘fișiere’ mentale și emoționale. Flash-uri. Crâmpeie de viață stocate în două zile de atelier. S-au mărturisit atâtea și atâtea au rămas nemărturisite! S-au creat momente prețioase și, parcă a rămas ceva necreat. De fapt s-a creat un potențial, dacă vreți. S-a creat un punct de pornire, un portal. S-a deschis o cale. Dacă doar asta s-ar fi creat și tot mă declar mulțumită: o cale către femeia autentică. Până la urmă ce am de făcut? Ce mi-am propus? Să deschid această cale pentru fiecare dintre noi.

Totul începe cu primul pas. Totul începe cu Unu. “Dupa Alef, vine întotdeauna Beht”, zice o vorbă evreiască. Și bine zice. Nu poți face un pas doar cu un picior, întotdeauna va urma și al doilea. Și al doilea pas către femeile ce suntem, îl vom face la sfârșitul acestei luni.

Nu cred că puteam alege un moment mai bun pentru acest Atelier de Dame, de aceea mulțumesc Cerului că l-a ales pentru mine, că a făcut, ca de obicei, în așa fel încât să se întâmple acum.

Știți cum e starea aceea în care ai avea atât de multe de spus, încât nu poți spune mai nimic? Ce pot să spun acum, este că o nouă dimensiune, o nouă valență a căii se conturează și mă abțin cu greu de la entuziasmul adolescentin ce mă caracterizează!

Chiar dacă nu e prima oară când țin acest atelier, îl simt ca fiind primul și cred că așa îl voi simți de fiecare dată. Miracolul începutului, deh!

Aleg să mă mulțumesc cu înțelegerea, confirmarea și lumina ce se deschid înaintea mea.

Aleg să mulțumesc Sus și vouă, damelor minunate, care ați ales calea către voi, către autenticitate.

Aleg să păstrez lumina aprinsă și ce e mai bun, la final.

DARe DE SEAMĂ

Mintea mea mă sâcâie constant cu întrebări de genul “de ce nu ai mai scris în ultimul timp?”; “n-ar trebui să mai scrii și tu două vorbe?”.
Ba da… probabil… cam da…
Chiar! De ce n-am scris? Nu e de parcă m-aș fi oprit din analizat, gândit, simțit. Oh! Nici vorbă!  Totuși, nimic nu se încheagă într-atât încât să il consider “bun de tipar”.
Există perioade în viață când îți vine să stai cu tine, în tine. Perioade în care simți că ai spus tot ce ai avut de spus despre tine și toate celelalte subiecte. Sunt perioade în care, privindu-ți ideile, nu poți decât să afirmi “și p’asta o știu, și p’asta am trăit-o”, când totul ți se pare un “repetir”. Nu spun că noul nu-și face simțită prezența, dar și el, noul, e tot un repetir a altor “nou-ri” petrecute înainte. Adică variațiuni pe aceeași temă.
Recunosc că sunt sclavul lui “acum” și  “început”. De când mă știu, aceste două noțiuni m-au fascinat, m-au hrănit și m-au ținut pe linia de plutire în viață.  Ca orice om, am și eu fricile mele, iar una dintre cele mai pregnante este frica de monotonie, de rutină. Cred cu toată ființa mea că viața asta nu ne-a fost dată s-o petrecem monoton, să o mătuim în rutină. Cred că viața asta ne-a fost dată să o strălucim, să o devorăm cu poftă și cu bucurie sau tristețe – după caz – să o experimentăm din plin, cu toți porii. Numai că exact din acest motiv, nu putem avea numai perioade de efervescență, ci avem nevoie și de perioade de acalmie sau de interiorizare. Acele perioade în care nu avem capacitatea de a comunica în exterior ce trăim, putând doar să observăm în noi, să trăim în noi.
Odată cu vârsta vine (ar fi bine să vină) și experiența de viață. Până la urmă ce înseamnă asta? Înseamnă că obții capacitatea de a observa și a analiza situațiile, trăirile și gândurile personale. Nimic mai mult.
În aceste perioade nu prea ai stare să comunici cu exteriorul, oricât de comunicativ ai fi de felul tău și chiar dacă o faci, nu prea îți vine să spui despre tine. De ce? Pentru că înăuntru e încă șantier. E ca atunci când zugrăvești. Nu dai petreceri când ești cu toate alea în mijlocul casei!
Astea sunt perioadele în care te observi și faci un bilanț. Tragi linie și zici: “Bun! Ce-am învățat noi până acum? Unde sunt și încotro pornesc mai departe?”
În tinerețe treceam cu vederea peste aceste perioade și răspuneam “prezent!” la chemarea celor din jur. Nu-mi făceam nici un bine pentru că momentul bilanțului trecea și eu rămâneam cu casa sufletului vraiște.
Asta nu știu mulți, că așa cum vin, perioadele de bilanț trec. Nu țin de noi, ele sunt etape în fluxul vieții. Țin de respirația Universului, de ritmicitatea Vieții în sine. Floarea nu înflorește când are ea chef, ci când perioada din an îi permite asta. Frunza nu trăiește cât vrea ea, ci cât îi permit condițiile naturii. Așa și noi, suntem supuși aceluiași ciclu natural, aceleiași respirații vitale. Important este să recunoaștem asta, să observăm cum se manifestă asta în existența noastră și să ținem cont de acest ritm. Ne putem ajuta de numerologie sau astrologie, dacă nu simțim încă acest ritm, dar important este să ținem cont de el, să învățăm să trăim odată cu Viața, nu în disonanță, nu împotriva ei.

Așadar, deocamdată sunt în șantier. Când termin, vă anunț.

Până atunci,

Pace și Lumină!

PIATRA SMERENIEI

Petru a fost piatră bisericii lui Christos. A trăit lângă Isus, a crezut în El și a iubit Christosul. Apoi s-a lepădat ca, mai apoi, să revină la încredințare.

Pavel a fost asupritorul zelos al creștinilor. Apoi s-a convertit printr-o înâlnire directă cu Christosul. Apoi nu s-a mai lepădat niciodată.

Au trăit amândoi momente de rătăcire, au fost fii risipitori, întorși în brațele Tatălui.

Indiferent care ți-e calea, indiferent de câte abateri sau alunecări ai pe drum, important este să recunoști momentul în care e nevoie să te întorci Acasă. Să discerni Adevărul de realitate și să Vezi aceasta ca unică modalitate de exprimare.

Indiferent de forma pe care o îmbracă (personalitatea ta) ființa lăuntrică, de-o fi prin sabie sau cheie, prin slovă sau cântec, să știi că toate slujesc Unicului Adevăr.

Pentru că și cămila va intra prin gaura acului, de va renunța la cocoașă și se va smeri.

Pavel/Paul: provine din familia de nume romane „Paulus”, care înseamnă „mic” sau „umil”

Petru: derivat de la grecescul „Πετρος” (Petros) însemnând „piatră”

Mesajul bobocului de trandafir

Existența noastră e ca un boboc de floare ce nu apucă niciodată să se deschidă. Un etern început cu care nu știm ce să facem.

Dacă am accepta doar să contemplăm perfecțiunea și frumusețea momentului, am observa respirația florii și Viața manifestându-se în fiecare pulsiune.

Esența vieții nu stă în mișcare, în deplasare, ci în însuși pulsul vital.

Tot ce considerăm a fi mișcare nu sunt decât reverberațiile acestui puls. Undele create de bătăile acestei mari inimi. Inspirațiile și expirațiile Ființei Supreme ce ne conține pe toți, ce conține totul.

Noi nu știm să facem altceva decât să respirăm. Avem senzația că ne mișcăm, că ne deplasăm, când, de fapt nu facem altceva decât să respirăm împreună cu Creația.

Suntem ca ocelii unei imense (aparent infinite) insecte, care văd aceeași imagine din diferite puncte de vedere pentru ca insecta să poată avea o perspectivă completă. Noi credem că ceea ce privim este realitatea, când, de fapt este o infimă parte din ceea ce Insecta Supremă are nevoie să vadă.