În timpul unui workshop am fost întrebată: ‘la ce-ți folosește să observi chiar tot?’
Nu-ți folosește la nimic, dacă nu ți se pare important fiecare detaliu al creației, dacă pentru tine nu e important să te bucuri de fiecare amănunt al acesteia.
Nu trebuie să fii geolog, biolog sau altfel de “-olog” pentru a contempla creația în fiecare detaliu, pentru a observa miunea lui Dumnezeu în nervurile unei frunze. Trebuie să vrei să fii părtaș, să vrei să afli. De ce să vrei asta? Pentru că ești parte din această creație și, așa cum te-a făurit Creatorul, “după chipul și asemănarea Sa”, te-a făurit și ca Observator a toate. Dumnezeu se creează continuu și se observă continuu în creația Sa. Cred că ăsta e motivul pentru care Tata și-a bătut capul să creeze: să se poată observa în infinitele feluri în care se poate manifesta și să poată învăța despre Sine. Tot astfel și noi, putem învăța despre noi, contemplând Creația.
Pentru că îmi plac lucrurile simple și concrete, și pentru că mi-s dragi poveștile, am să vă spun o poveste.
Se-ntâmpla acum patru ani, într-o curte frumoasă dintr-un sat. Era zi de tihnă, cu timp pentru toate, mai ales pentru contemplat fiecare frunză, floare sau fir de iarbă. Acceptasem invitația unui prieten drag, fiind într-unul din acele momente din viață în care vrei să îți uiți de nume, să uiți cine ești, că oricum nu mai înțelegi nimic despre tine. Inima mea era doar un strigăt de genul “Cine sunt eeeuuu???? Ce caut aiiiici???”.
Dimineața era târzie, soarele deja uscase iarba și încălzise pământul. Nu departe de locul în care eram așezată pe o buturugă, am observat cum iese din pământ, cu greu, o insectă mare, mai lungă decât un cărăbuș. Privind-o am simțit în mine oboseala și râvna. N-am mai putut să-mi iau ochii de la ea și am început să o urmăresc, făcându-i poze. Astfel s-a născut una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea.
La început era doar un gândac mare, care și-a făcut cu greu loc printre bulgării de pământ. Apoi a pornit numai el știa încotro.
Habar nu aveam de ce mă simt împinsă să-l urmăresc. La urma urmei mai văzusem gândaci chiar și mai mari! Și totuși, nu mi-am dezlipit atenția de el, parcurgând în mine tot drumul lui, recunoscând toată strădania și munca aparent zadarnică și fără scop.
Urmărindu-l așa, toată ziua, am observat că, de fapt nu era chiar atât de năuc precum părea. Avea el un scop: să ajungă într-un loc mai înalt. Mai ciudat de atât nu putea fi! Dar n-am zăbovit asupra judecății, am continuat să îl observ chiar și când întunericul începuse să coboare peste sat.
Din curte m-a condus către casă, trăind împreună cu el traversarea fiecărui fir de iarbă, fiecărei dale de piatră, până la unul dintre stâlpii pridvorului. A-nceput să urce. Simțeam că îi e din ce în ce mai greu. Simțeam cum respirația i se taie, cum fiecare pas e un chin. Așteptam din secundă în secundă să nu se mai poată ține de stâlp și să se prăbușească. Dar el nu renunța. Se mișca deja atât de încet, încât avea nevoie de aproape un minut pentru fiecare pas! Mă durea cumplit și știam că nu am cum să îl ajut pentru că habar nu aveam ce are de gând. Singurul lucru pe care puteam să-l fac, era să fiu prezentă cu totul, să fiu acolo fiecare secundă, fiecare minut chinuitor. Cu el.
Pe când Soarele ajunsese deja de cealaltă parte a Pământului, prietenul meu, gândacul ajunsese aproape de subțioara casei bătrânești. S-a oprit. L-am mai privit câteva momente și, pentru că nu se mai mișca, am bănuit că s-a adăpostit pentru noapte. “Îl pot lasă în pace acum” mi-am zis, dar trăgeam cu ochiul din timp în timp. N-a fost nevoie de prea multe minute până când mi s-a părut că se-ntâmpla ceva cu el. La-nceput am crezut că e doar iluzie optică din cauză că l-am privit atât de atent prea mult timp. M-am apropiat, să mă conving. Platoșele chitinoase de pe laterale se mișcau ritmic, parcă respira adânc! Doamne! Tot trupul lui muncea din greu! Simțeam o vibrație, o forfotă interioară, ca un travaliu! Toată copilăria mea am observat insectele și știam sigur că nu respiră ca noi. În secunda ce a urmat, respirația mea s-a oprit. Trupul schimonosit de durere și trudă a început să se desfacă în mijlocul spatelui. Platoșele chitinoase se depărtau cu greu, lăsând să se vadă o altă ființă, un alt corp!
Lungi momente de chin și miracol…
Asistam la Renașterea unei ființe! Mare e minunea Ta, Doamne!
Cu mintea spulberată m-am retras în casă, alături de prietenii mei. N-am simțit podeaua pe care călcam, n-am simțit patul în care m-am prăbușit într-un somn adânc.
A doua zi l-am reîntâlnit aproape de locul (re)nașterii sale. Nuanța corpului se schimbase puțin, căpătând o culoare mai “pământeană”.
Căzută pe pământ, zăcea mărturia fostei existențe, purtând în ea greutatea pământului și chinul întunericului. Mi-am amintit cuvintele lui Budha: “o scoică goală”.
Rememoram momentele din ziua precedentă, mulțumind pentru o așa experiență când, nu departe de locul în care eram, am observat din nou mișcare în pământ. Un alt gândac muncea din greu să iasă la lumină! Mi-am petrecut din nou ziua urmărind minunata creatură, parcurgând cam același traseu, trecând prin același proces.
Mirarea era înlocuită de așteptare și credeam că acum știu exact ce se va întâmpla, dându-mi răgaz să mă bucur că pot să fac poze mai clare.
Dar Cerul mi-a oferit o nouă surpriză. Cel născut cu o noapte înainte a venit să își întâmpine seamănul!
Abia atunci, înotând în undele mirării, cu mintea spulberată de sublim, am înțeles mesajul:
Doar după ce cunoști bezna și greul, ești dispus să renunți la vechiul tu. Atunci vei renaște, lăsând în urmă tot trecutul, fiind cine ești cu adevărat. Iar atunci când ești dispus să treci prin această experiență a eliberării de tine, cei ce-au trecut prin ea, cei ce știu cu adevărat cum se dobândește adevărata libertate, sunt lângă tine. Nu ești niciodată singur în REnașterea ta.
