După prima Damă

Au trecut două zile ca două ore. Încă procesez, încă îmi amintesc, descarc ‘fișiere’ mentale și emoționale. Flash-uri. Crâmpeie de viață stocate în două zile de atelier. S-au mărturisit atâtea și atâtea au rămas nemărturisite! S-au creat momente prețioase și, parcă a rămas ceva necreat. De fapt s-a creat un potențial, dacă vreți. S-a creat un punct de pornire, un portal. S-a deschis o cale. Dacă doar asta s-ar fi creat și tot mă declar mulțumită: o cale către femeia autentică. Până la urmă ce am de făcut? Ce mi-am propus? Să deschid această cale pentru fiecare dintre noi.

Totul începe cu primul pas. Totul începe cu Unu. “Dupa Alef, vine întotdeauna Beht”, zice o vorbă evreiască. Și bine zice. Nu poți face un pas doar cu un picior, întotdeauna va urma și al doilea. Și al doilea pas către femeile ce suntem, îl vom face la sfârșitul acestei luni.

Nu cred că puteam alege un moment mai bun pentru acest Atelier de Dame, de aceea mulțumesc Cerului că l-a ales pentru mine, că a făcut, ca de obicei, în așa fel încât să se întâmple acum.

Știți cum e starea aceea în care ai avea atât de multe de spus, încât nu poți spune mai nimic? Ce pot să spun acum, este că o nouă dimensiune, o nouă valență a căii se conturează și mă abțin cu greu de la entuziasmul adolescentin ce mă caracterizează!

Chiar dacă nu e prima oară când țin acest atelier, îl simt ca fiind primul și cred că așa îl voi simți de fiecare dată. Miracolul începutului, deh!

Aleg să mă mulțumesc cu înțelegerea, confirmarea și lumina ce se deschid înaintea mea.

Aleg să mulțumesc Sus și vouă, damelor minunate, care ați ales calea către voi, către autenticitate.

Aleg să păstrez lumina aprinsă și ce e mai bun, la final.

Image may contain: text

Anunțuri

DARe DE SEAMĂ

Mintea mea mă sâcâie constant cu întrebări de genul “de ce nu ai mai scris în ultimul timp?”; “n-ar trebui să mai scrii și tu două vorbe?”.
Ba da… probabil… cam da…
Chiar! De ce n-am scris? Nu e de parcă m-aș fi oprit din analizat, gândit, simțit. Oh! Nici vorbă!  Totuși, nimic nu se încheagă într-atât încât să il consider “bun de tipar”.
Există perioade în viață când îți vine să stai cu tine, în tine. Perioade în care simți că ai spus tot ce ai avut de spus despre tine și toate celelalte subiecte. Sunt perioade în care, privindu-ți ideile, nu poți decât să afirmi “și p’asta o știu, și p’asta am trăit-o”, când totul ți se pare un “repetir”. Nu spun că noul nu-și face simțită prezența, dar și el, noul, e tot un repetir a altor “nou-ri” petrecute înainte. Adică variațiuni pe aceeași temă.
Recunosc că sunt sclavul lui “acum” și  “început”. De când mă știu, aceste două noțiuni m-au fascinat, m-au hrănit și m-au ținut pe linia de plutire în viață.  Ca orice om, am și eu fricile mele, iar una dintre cele mai pregnante este frica de monotonie, de rutină. Cred cu toată ființa mea că viața asta nu ne-a fost dată s-o petrecem monoton, să o mătuim în rutină. Cred că viața asta ne-a fost dată să o strălucim, să o devorăm cu poftă și cu bucurie sau tristețe – după caz – să o experimentăm din plin, cu toți porii. Numai că exact din acest motiv, nu putem avea numai perioade de efervescență, ci avem nevoie și de perioade de acalmie sau de interiorizare. Acele perioade în care nu avem capacitatea de a comunica în exterior ce trăim, putând doar să observăm în noi, să trăim în noi.
Odată cu vârsta vine (ar fi bine să vină) și experiența de viață. Până la urmă ce înseamnă asta? Înseamnă că obții capacitatea de a observa și a analiza situațiile, trăirile și gândurile personale. Nimic mai mult.
În aceste perioade nu prea ai stare să comunici cu exteriorul, oricât de comunicativ ai fi de felul tău și chiar dacă o faci, nu prea îți vine să spui despre tine. De ce? Pentru că înăuntru e încă șantier. E ca atunci când zugrăvești. Nu dai petreceri când ești cu toate alea în mijlocul casei!
Astea sunt perioadele în care te observi și faci un bilanț. Tragi linie și zici: “Bun! Ce-am învățat noi până acum? Unde sunt și încotro pornesc mai departe?”
În tinerețe treceam cu vederea peste aceste perioade și răspuneam “prezent!” la chemarea celor din jur. Nu-mi făceam nici un bine pentru că momentul bilanțului trecea și eu rămâneam cu casa sufletului vraiște.
Asta nu știu mulți, că așa cum vin, perioadele de bilanț trec. Nu țin de noi, ele sunt etape în fluxul vieții. Țin de respirația Universului, de ritmicitatea Vieții în sine. Floarea nu înflorește când are ea chef, ci când perioada din an îi permite asta. Frunza nu trăiește cât vrea ea, ci cât îi permit condițiile naturii. Așa și noi, suntem supuși aceluiași ciclu natural, aceleiași respirații vitale. Important este să recunoaștem asta, să observăm cum se manifestă asta în existența noastră și să ținem cont de acest ritm. Ne putem ajuta de numerologie sau astrologie, dacă nu simțim încă acest ritm, dar important este să ținem cont de el, să învățăm să trăim odată cu Viața, nu în disonanță, nu împotriva ei.

Așadar, deocamdată sunt în șantier. Când termin, vă anunț.

Până atunci,

Pace și Lumină!
cropped-10520575_623539537748321_9011574889393469757_o.jpg

PIATRA SMERENIEI

Petru a fost piatră bisericii lui Christos. A trăit lângă Isus, a crezut în El și a iubit Christosul. Apoi s-a lepădat ca, mai apoi, să revină la încredințare.

Pavel a fost asupritorul zelos al creștinilor. Apoi s-a convertit printr-o înâlnire directă cu Christosul. Apoi nu s-a mai lepădat niciodată.

Au trăit amândoi momente de rătăcire, au fost fii risipitori, întorși în brațele Tatălui.

Indiferent care ți-e calea, indiferent de câte abateri sau alunecări ai pe drum, important este să recunoști momentul în care e nevoie să te întorci Acasă. Să discerni Adevărul de realitate și să Vezi aceasta ca unică modalitate de exprimare.

Indiferent de forma pe care o îmbracă (personalitatea ta) ființa lăuntrică, de-o fi prin sabie sau cheie, prin slovă sau cântec, să știi că toate slujesc Unicului Adevăr.

Pentru că și cămila va intra prin gaura acului, de va renunța la cocoașă și se va smeri.

Related image

Pavel/Paul: provine din familia de nume romane „Paulus”, care înseamnă „mic” sau „umil”

Petru: derivat de la grecescul „Πετρος” (Petros) însemnând „piatră”

Mesajul bobocului de trandafir

Existența noastră e ca un boboc de floare ce nu apucă niciodată să se deschidă. Un etern început cu care nu știm ce să facem.

Dacă am accepta doar să contemplăm perfecțiunea și frumusețea momentului, am observa respirația florii și Viața manifestându-se în fiecare pulsiune.

Esența vieții nu stă în mișcare, în deplasare, ci în însuși pulsul vital.

Tot ce considerăm a fi mișcare nu sunt decât reverberațiile acestui puls. Undele create de bătăile acestei mari inimi. Inspirațiile și expirațiile Ființei Supreme ce ne conține pe toți, ce conține totul.

Noi nu știm să facem altceva decât să respirăm. Avem senzația că ne mișcăm, că ne deplasăm, când, de fapt nu facem altceva decât să respirăm împreună cu Creația.

Suntem ca ocelii unei imense (aparent infinite) insecte, care văd aceeași imagine din diferite puncte de vedere pentru ca insecta să poată avea o perspectivă completă. Noi credem că ceea ce privim este realitatea, când, de fapt este o infimă parte din ceea ce Insecta Supremă are nevoie să vadă.

rose-591087_960_720

Prima oară

Fiecare om aduce în viața ta câte ceva.

Primești un dar de la fiecare suflet care ți se alătură pe cale, pentru o vreme. Și fiecare dar poartă pecetea “prima oară-n viața mea”. Cred că asta e una din bucuriile existenței aici: “prima oară”.
De-am fi rămas Sus, totul ar fi fost știut, etern. Dar am venit aici să aflăm cum e să nu știi, cum e “nicioadată până acum” sau “prima oară”. Ce stare deosebită e asta! Să te poți bucura de ceva pentru prima oară, ca un copil ce descoperă lumea, indiferent de vârsta pe care o ai!

Mirarea! Minunea noului!

O plantă despre care ai citit, dar pe care o vezi, o atingi prima oară în viața ta. Un miros sau un gust pe care le simți prima oară. Un loc despre care știi, dar îl cutreieri prima oară.
Această stare de început, de nou, atât de personală, de intimă!

Ăsta e exercițiul continuu al existenței: “prima oară-n viața mea”.

Azi am experimentat cutare gust/miros/senzație pentru prima oară.
Azi am întâlnit cutare om pentru prima oară.
Azi am fost în cutare loc pentru prima oară.

Și ne mai întrebăm de ce ni s-a dăruit uitarea, atunci când am venit în această existență! Uite de-asta! Să ne putem mira și bucura! Să putem trăi această stare inconfundabilă, unică a lui “pentru prima oară”!

Dacă-i permiți, viața îți face câte-o bucurie în fiecare zi.

10520575_623539537748321_9011574889393469757_o

REnaștere

În timpul unui workshop am fost întrebată: ‘la ce-ți folosește să observi chiar tot?’

Nu-ți folosește la nimic, dacă nu ți se pare important fiecare detaliu al creației, dacă pentru tine nu e important să te bucuri de fiecare amănunt al acesteia.

Nu trebuie să fii geolog, biolog sau altfel de “-olog” pentru a contempla creația în fiecare detaliu, pentru a observa miunea lui Dumnezeu în nervurile unei frunze. Trebuie să vrei să fii părtaș, să vrei să afli. De ce să vrei asta? Pentru că ești parte din această creație și, așa cum te-a făurit Creatorul, “după chipul și asemănarea Sa”, te-a făurit și ca Observator a toate. Dumnezeu se creează continuu și se observă continuu în creația Sa. Cred că ăsta e motivul pentru care Tata și-a bătut capul să creeze: să se poată observa în infinitele feluri în care se poate manifesta  și să poată învăța despre Sine. Tot astfel și noi, putem învăța despre noi, contemplând Creația.

Pentru că îmi plac lucrurile simple și concrete, și pentru că mi-s dragi poveștile, am să vă spun o poveste.

Se-ntâmpla acum patru ani, într-o curte frumoasă dintr-un sat. Era zi de tihnă, cu timp pentru toate, mai ales pentru contemplat fiecare frunză, floare sau fir de iarbă. Acceptasem invitația unui prieten drag, fiind într-unul din acele momente din viață în care vrei să îți uiți de nume, să uiți cine ești, că oricum nu mai înțelegi nimic despre tine. Inima mea era doar un strigăt de genul “Cine sunt eeeuuu???? Ce caut aiiiici???”.

Dimineața era târzie, soarele deja uscase iarba și încălzise pământul. Nu departe de locul în care eram așezată pe o buturugă, am observat cum iese din pământ, cu greu, o insectă mare, mai lungă decât un cărăbuș. Privind-o am simțit în mine oboseala și râvna. N-am mai putut să-mi iau ochii de la ea și am început să o urmăresc, făcându-i poze. Astfel s-a născut una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea.

La început era doar un gândac mare, care și-a făcut cu greu loc printre bulgării de pământ. Apoi a pornit numai el știa încotro.

Image may contain: plant, outdoor and nature

Habar nu aveam de ce mă simt împinsă să-l urmăresc. La urma urmei mai văzusem gândaci chiar și mai mari! Și totuși, nu mi-am dezlipit atenția de el, parcurgând în mine tot drumul lui, recunoscând toată strădania și munca aparent zadarnică și fără scop.

Image may contain: plant and outdoor

Urmărindu-l așa, toată ziua, am observat că, de fapt nu era chiar atât de năuc precum părea. Avea el un scop: să ajungă într-un loc mai înalt. Mai ciudat de atât nu putea fi! Dar n-am zăbovit asupra judecății, am continuat să îl observ chiar și când întunericul începuse să coboare peste sat.

Image may contain: outdoor

Din curte m-a condus către casă, trăind împreună cu el traversarea fiecărui fir de iarbă, fiecărei dale de piatră, până la unul dintre stâlpii pridvorului. A-nceput să urce. Simțeam că îi e din ce în ce mai greu. Simțeam cum respirația i se taie, cum fiecare pas e un chin. Așteptam din secundă în secundă să nu se mai poată ține de stâlp și să se prăbușească. Dar el nu renunța. Se mișca deja atât de încet, încât avea nevoie de aproape un minut pentru fiecare pas! Mă durea cumplit și știam că nu am cum să îl ajut pentru că habar nu aveam ce are de gând. Singurul lucru pe care puteam să-l fac, era să fiu prezentă cu totul, să fiu acolo fiecare secundă, fiecare minut chinuitor. Cu el.

Image may contain: plant, outdoor and nature

Pe când Soarele ajunsese deja de cealaltă parte a Pământului, prietenul meu, gândacul ajunsese aproape de subțioara casei bătrânești. S-a oprit. L-am mai privit câteva momente și, pentru că nu se mai mișca, am bănuit că s-a adăpostit pentru noapte. “Îl pot lasă în pace acum” mi-am zis, dar trăgeam cu ochiul din timp în timp. N-a fost nevoie de prea multe minute până când mi s-a părut că se-ntâmpla ceva cu el. La-nceput am crezut că e doar iluzie optică din cauză că l-am privit atât de atent prea mult timp. M-am apropiat, să mă conving. Platoșele chitinoase de pe laterale se mișcau ritmic, parcă respira adânc! Doamne! Tot trupul lui muncea din greu! Simțeam o vibrație, o forfotă interioară, ca un travaliu! Toată copilăria mea am observat insectele și știam sigur că nu respiră ca noi. În secunda ce a urmat, respirația mea s-a oprit. Trupul schimonosit de durere și trudă a început să se desfacă în mijlocul spatelui. Platoșele chitinoase se depărtau cu greu, lăsând să se vadă o altă ființă, un alt corp!

No automatic alt text available.

Lungi momente de chin și miracol…

Asistam la Renașterea unei ființe! Mare e minunea Ta, Doamne!

Cu mintea spulberată m-am retras în casă, alături de prietenii mei. N-am simțit podeaua pe care călcam, n-am simțit patul în care m-am prăbușit într-un somn adânc.

A doua zi l-am reîntâlnit aproape de locul (re)nașterii sale. Nuanța corpului se schimbase puțin, căpătând o culoare mai “pământeană”.

Image may contain: plant, flower, outdoor and nature

Căzută pe pământ, zăcea mărturia fostei existențe, purtând în ea greutatea pământului și chinul întunericului. Mi-am amintit cuvintele lui Budha: “o scoică goală”.

Image may contain: plant, outdoor and nature

Rememoram momentele din ziua precedentă, mulțumind pentru o așa experiență când, nu departe de locul în care eram, am observat din nou mișcare în pământ. Un alt gândac muncea din greu să iasă la lumină! Mi-am petrecut din nou ziua urmărind minunata creatură, parcurgând cam același traseu, trecând prin același proces.

No automatic alt text available.

Mirarea era înlocuită de așteptare și credeam că acum știu exact ce se va întâmpla, dându-mi răgaz să mă bucur că pot să fac poze mai clare.

No automatic alt text available.

Dar Cerul mi-a oferit o nouă surpriză. Cel născut cu o noapte înainte a venit să își întâmpine seamănul!

No automatic alt text available.

Abia atunci, înotând în undele mirării, cu mintea spulberată de sublim, am înțeles mesajul:
Doar după ce cunoști bezna și greul, ești dispus să renunți la vechiul tu. Atunci vei renaște, lăsând în urmă tot trecutul, fiind cine ești cu adevărat. Iar atunci când ești dispus să treci prin această experiență a eliberării de tine, cei ce-au trecut prin ea, cei ce știu cu adevărat cum se dobândește adevărata libertate, sunt lângă tine. Nu ești niciodată singur în REnașterea ta.

17. 4

Ai să crezi că scriu despre mine. Da şi eşti liber să crezi că o fac din trufie. Orgoliul meu are multe feluri de-a da din picioare. Trufia, însă e unul dintre tentaculele retezate din timp. Adică n-am prea avut timp să mă trufesc. O fac aşa cum o fac de obicei când vorbesc despre acest “mine”: mă pun la dispoziţa ta pe post de material didactic. Take it or leave it!
De când eram copil m-am simţit oarecum strivită de ziua asta. Habar n-aveam de ce. Era ceva mare şi puternic care mă ţintuia la pământ, îmi presa pieptul şi îmi gâtuia glasul. Îi priveam pe cei din jur cum se raportează la mine. La ceea ce credeau ei că sunt. Dinlăuntrul acelui corp îi priveam şi nu aveam vorbe să le spun că nu sunt eu aceea. Că ceea ce vedeau nu avea nici o legătură cu mine. Din acea stare de neputinţă am ales să nu comunic cu ei, să nu le spun adevărul, să îi las să creadă ce vor, iar eu îmi vedeam de mine, de universul meu.
Odată cu vârsta m-am specializat în a masca: am devenit ceea ce ei numeau “sociabilă”, “comunicativă”. Adică am învăţat să comunic pe limba lor, pe limba ta. Şi am văzut că nu e rău. Te simţi bine când comunic cu tine, te simţi bine când te fac să te simţi bine. Nu mă cunoşti, dar te simţi bine. E bine.
Acum e necesar, totuşi, să afirm despre cine trăieşte aici, în corpul ăsta. Nu ştiu dacă voi găsi cuvintele necesare, dar ştiu că trebuie să încerc. Şi nu voi vorbi despre mine, aşa cum ai crede, ci despre ziua asta, energia asta, care a avut nevoie de mai bine de patruzeci de ani pentru a putea începe măcar să se manifeste.
Ziua de 17 aprilie este cea de-a 107-a zi a anului. În anii bisecţi este cea de-a 108-a. 108, în budhism este număr sacru. Reprezintă vibraţia rugăciunii, a mesajului care ajunge la însuşi Creatorul Universului.
1 + 0 + 8 = 9
Creatorul a imaginat acest univers în 9 niveluri. (Floarea Vieţii este reprezentată din 9 sfere intersectându-se, contopindu-se)
1 = Eu Sunt
0 = Dumnezeu
8 = Precum în Cer (Spirit), aşa şi pe pământ (materie)
Deci, o dată la 4 ani, ziua de 17 aprilie are ocazia să împlinească tot ce a afirmat în ceilalţi 3. Adică în 3 ani a schiţat o formă, iar în cel de-al 4-lea manifestă în plan fizic. Şi asta că vreau, că nu vreau. E foarte simplu: la 4 ani culeg roadele a ce am semănat şi udat 3 ani. Crezi că doar eu?
Acest 17 este un 8 (1 + 7 = 8) şi 8-ul asta este ultima vibraţie dintr-un şir de 4 vibraţii feminine (2, 4. 6, 8).
2 – Eva. Fecioara
4 – Femeia muncitoare (profesionista)
6 – Mama
8 – Preoteasa / Femeia Mag
Pentru a putea manifesta vibraţia asta aveam nevoie de un şir lung şi diversificat de experienţe, unele mai puternice decât altele. Şi mi le-am acordat. A fost complicat în adolescenţă şi în tinereţe: fiinţa de carne era atât de… toantă! La asta se adăuga şi părerea celor din jur, care vedeau o copilă. Mi s-a reproşat nu o dată că fac pe deşteapta, că prea am răspuns de fiecare dată, că prea mă dau experimentată. Aşa, şi? Ei au rămas cu părerea şi eu am primit, în timp, confirmarea că sunt autentică şi că ceea ce văd şi înţeleg este ceea ce este.
Ar mai fi o sumedenie de informaţii “senzaţionale” despre acest 17, care m-ar ajuta să îţi demonstrez că importanţa pe care o dau acestui număr, acestei zile, nu vine din trufie sau ataşament personal, dar mă voi rezuma la atât. Poţi să mă crezi sau nu, oricum vei crede doar ce îţi e confortabil. M-am obişnuit.
De ce scriu rândurile astea? Din datorie.
Am datoria să îţi comunic clar şi cât mai pe înţeles cum stau lucrurile. În general.
Am datoria să exprim şi să manifest adevărul, atât cât îl pot cuprinde/percepe.
Am datoria să exprim adevărul despre Cine Sunt.
De aceea, te rog să înţelegi că acest corp, venit în această existenţă într-o zi de 17 aprilie, este un loc în care:
găseşti întotdeauna o vorbă bună, atunci când ai cu adevărat nevoie;
primeşti întotdeauna o încurajare, atunci când îţi pierzi curajul;
ai întotdeauna spaţiu să afirmi adevărul despre tine însuţi;
nu eşti judecat pentru cine eşti, ci pentru cine refuzi să fii, fără a fi condamnat pentru asta;
nu eşti obligat sau convins să nimic;
eşti acceptat aşa cum eşti şi de aceea nu ţi se cere nimic din ce nu poţi da, dar nici nu ţi se acceptă zgârcenia de a da mai puţin decât ceea ce eşti;
nu vei intra decât cu acordul meu şi nu vei primi explicaţii pentru asta;
dacă ai intrat vreodată, nu înseamnă că asta se va repeta, iar dacă ai ieşit cândva, nu înseamnă că nu vei găsi cale de-ntors.
Fiinţa care locuieşte în acest corp, afirmă:
sunt ceea ce sunt şi nu am nevoie de confirmarea nimănui, pentru că ceea ce sunt este între mine şi Tatăl meu;
sunt aici pentru mine şi pentru tine;
mă manifest liber, iar dacă asta te deranjează, eşti liber să te consideri separat;
nu accept nici de la mine, nici de la tine decât ceea ce sincer se află în suflet;
te văd aşa cum eşti, iar încercarea de a mima altceva o poţi lăsa pentru alţii.
Şi pentru că tocmai ţi-am spus că mi-au trebuit mai bine de patruzeci de ani pentru a putea să încep să mă manifest ca cine sunt, îţi voi scrie asta:
am trecut prin toate vibraţiile feminine pentru a putea ajunge azi, aici;
tot ceea ce crezi că ştii despre mine, uită;
tot ceea ce ţi-a plăcut în relaţia cu mine, iartă;
tot ceea ce ai nevoie de la mine, cere;
tot ceea ce îţi este incomod, acceptă şi, poate, îţi va folosi cândva.
Vibraţia ce sunt nu este despre îngăduinţă, cât despre onestitate. Vei găsi mângâiere atâta vreme cât vei accepta adevărul, vei primi căldură, atâta vreme cât vei accepta focul şi vei fi îmbrăţişat atâta vreme cât vei accepta că nu eşti mai important decât creanga copacului bătută de vânt.
Vibraţia ce sunt nu este despre mine, cât despre Maica. Cea pe care tu o consideri pământ, iar eu o consider viaţă. Nu mă manifest pe mine, ci pe Ea. Nu vei găsi în mine ceea ce ţi-ai dori, ci ceea ce Ea îţi oferă.
Puterea ce sunt nu este a mea, ci a Ei. Dacă asta te face să mă judeci ca trufaşă, e treaba ta. Treaba mea este ceea ce sunt, pentru că asta îţi pot oferi.

Fie-ţi frumos.

DAR de DAR, ia!

logo-mama-redesign