26.

Întreabă-mă de ce plâng şi am săţi răspund: din recunoştinţă, vinovăţie, iubire, frică, bucurie. Da, din toate aceste motive. Nu pe rând, nu structurat. Din toate deodată, de-a valma! Totul e-n mine de-a valma! Şi-n toată vălmăşia asta am reuşit să le deosebesc, să le recunosc!
Sunt ale mele şi le recunosc pe fiecare, ştiu unde e locul fiecărei emoţii, fiecărei trăiri. Doar par în dezordine.
Ele sunt, de fapt, fiecare, bine aşezate la locul lor şi astfel se pot manifesta în voie. Nu se deranjează. Îşi respectă una alteia spaţiul şi liberul arbitru.
Eu sunt o lume în care emoţiile, gândurile, trăirile nu se mai ceartă, o lume în care toţi locuitorii au ajuns să se înţeleagă între ei, să se respecte şi să se accepte unii pe alţii.
Sunt o lume ce tinde către armonia perfectă.
Egoismul are locul lui şi nimeni nu îl deranjează.
Altruismul e vecinul lui, dar nu se ceartă, ci îşi fac servicii unul altuia.
Bucuria e vecină cu Tristeţea şi se ajută reciproc să nu o ia razna.
Pacea şi Frica sunt rude de gradul I, bineînţeles, cu o doză mare de iubire şi înţelepciune din partea Păcii, care are grijă de biata Frică, o adolescentă cam suicidală.
Le simt trăind în mine, le ştiu, le cunosc, sunt ale mele, iar eu sunt a lor.
Formăm împreună aceasta fiinţă care tot încearcă să comunice cu exteriorul.
Nu ştim încă de ce. (tot încearcă)
Nu suntem siguri dacă din nevoia ei sau a voastră.
Nu suntem siguri nici măcar dacă foloseşte la ceva, cuiva, măcar în scop terapeutic.
Ştim că aşa e deocamdată.
Ştim că viaţa se trăieşte, nu se scrie.
Stim că, după ce trăieşti, poţi scrie ce-a mai rămas. Firmituri de viaţă.
Ştim că, după ce ai simţit, poţi povesti, deşi nu seamănă cu nimic din ce ai simţit.
Ştim că poţi vorbi la singular sau plural, că tot aia este.
Este.
Ce nu este, nu este.
Dar ESTE.

Reclame

ŞEF PE PLANTAŢIE

Să reuşeşti prin forţe proprii
Să fii puternic
Să te ajuti pe tine, apoi pe alţii
Să fii propriul stăpân
Săţi corectezi defectele
Săţi vindeci rănile şi trecutul

Dacă le iei pe rând, nu-ţi ajunge o viaţă.
Dacă le iei deodată, îţi pierzi minţile.
Şi cum să le iei? Câte două – câte trei? Pe grupuri? Pare şi impare?
Te străduieşti să faci faţă noianului de sfaturi şi învăţăminte.
Cauţi, cureţi, dregi, repari, fixezi, înţelegi – vezi Doamne – de unde ţi se trage.

Oare nu tot acest trecut defect şi plin de răni este parte componentă din persoana care esti azi? Esti defect? Esti greşit?

Spui c-ai înţeles că timpul sufletului e Acum şi că există doar un verb şi un substantiv în Univers: Eu Sunt şi Iubire.
Şi-atunci?
Ce nu e clar?
De ce ne pierdem în detalii nesemnificative? De ce întărim iluzia?
Ce trecut vrei să repari, dacă există doar prezent?
Ce defecte vrei să dregi, când exact acele aspecte te fac piesa perfectă în puzzle-ul universal
Unde mai încape iubirea, când tu eşti ocupat cu judecatul, etichetatul şi reparatul?
Vin şi te-ntreb ca părintele de la Rohia: “Unde ţi-e sufeltul, fiule?”
Sufletul tău e în prezent, încercând să facă Voia lui Dumnezeu pe Pământ.
Tu baţi câmpii, imaginându-ţi un trecut defect, care a determinat un prezent defect, a produs o persoană defectă (adică tu) şi, dacă TU nu faci ceva, viitorul se va conjuga, cu siguranţă, la “mai mult ca defectul”!

Asta ce înseamnă?
Înseamnă că tu eşti “şeful pe plantaţie”, care ştie mai bine decât Dumnezeu cum ar trebui să meargă treaba şi eşti cel care trebuie să repare Creaţia.
Şi-atunci cum se face că ai atâtea defecte, atâtea răni?
Cum se face că nu eşti perfect?
Cum se face că nu eşti diferit cu nimic de mine, de ea sau de el?
Cum rămâne cu “Eu Sunt” şi “Iubire”?
Cum rămâne cu “Acum”?
Cum rămâne cu Sufletul, care Este Iubire Acum?
Cine eşti tu???

 

cotton field in contrast with blue sky