D(i)ary. luni, 18 februarie ’19

Ce e mai important: să știi sau să se observe că știi; să poți sau să dai dovadă că poți? 

 Recunosc, ți-am pus o întrebare capcană. Dar, ce-ar fi viața fără o capcană – două? 

 Ai să zici că a vrea să demonstrezi nu e necesar, atâta vreme cât tu știi ce știi și poți. Așa e. Când ești onest cu tine, știi ‘câte prune ai în straiță’ (cum zicea bunica) și nu mai simți nevoia să demostrezi nimănui, nimic. Oare chiar știi de ce ești capabil? De câte ori ai zis ‘asta n-aș face niciodată’ și la ceva timp după ai făcut exact acel lucru? De câte ori te-ai crezut incapabil să duci ceva la bun sfârșit și, totuși, ai reușit? Hai să nu ne ascundem după degete: viața are o adevărată plăcere în a ne contrazice și orice om cu nițică experiență, știe că nu e sănătos să zică ‘niciodată’,  pentru că viața o să răspundă ‘serios?’. Eu, una, știu că sunt capabilă de tot ce e nevoie să fiu capabilă. De la alb la negru, toate culorile și nuanțele. Fără comentarii.

Dar să mă întorc la întrebarea capcană de la început. Am zis că nu e important să dovedești ce știi și ce poți. Dar, oare știi și poți? Ce știi și ce poți? Ce știm, de fapt? Din tot ceea ce știm, chiar știm sau primim informația când avem nevoie? Despre ceea ce putem și cât putem nu mai zic, tocmai am zis mai sus: putem ce și cât e nevoie. Asta mi se pare evident: nu putem nimic de la noi înșine, de unii singuri. Cine crede că poate singur… mă rog… pentru el. 

 Ce știm? Cât știm din ce credem că știm? 

 Mi se întâmplă foarte des să mi se amintească de ceva ce am zis la vreun atelier sau la vreo întâlnire, iar eu mă uit ca vițica la poarta nouă. La început mă străduiam să îmi amintesc. Știam clar că alea erau momentele în care nu vorbisem eu, dar mă străduiam să îmi amintesc. Acum sunt liniștită pentru că știu că, dacă e nevoie, mi se va aduce în minte momentul, subiectul sau ce e nevoie să îmi amintesc. 

 Mi s-a întâmplat să știu la virgulă ce am spus cuiva într-o ședință de consiliere, deși, la început nu îmi aminteam nici măcar cum se numește persoana. Scuze! 😀 Mi se-ntâmplă multe faze din astea și sunt convinsă că și ție, dacă ești atent și recunoști. 

Nu știm ce și cât știm pentru că nu știm nimic de la noi. Nu avem capacitatea de A ȘTI . Avem capacitatea de a accesa informații, nu de a ști. E cu totul și cu totul altceva. Singurele clipe în care știi, sunt acelea în care în conștiința ta se produce o mică-mică schimbare și tot angrenajul care ești își răsucește axa cu 0.5 mm. Atunci simți că știi. Ce știi? Că ai mai înțeles încă un fir din toată țesătura și în acea privință nu mai există dubiu. Astea sunt singurele momente și singurele aspecte în legătură cu care știm. În rest, în ceea ce privesc informatiile… știm pe naiba, nu știm nimic. 

 Nivelul de iritare pe care îl simți este direct proporțional cu nivelul orgoliului tău. Chiar nu mă interesează cât de tare te-ai bășicat. Pune-i plasture! 

 Cu astea am terminat pe ziua de azi. Mă întorc la treaba mea: am început o pătură. O minune! 

 Servus! Ne vedem când ne-ntâlnim! 

D(i)ary. joi, 14 februarie ’19

Când oferi un sfat, de fapt, e ca și cum ți l-ai pune la păstrare pentru momentul în care vei avea nevoie de el. La fel e și cu ajutorul. Cu orice fel de ajutor. De-aia zice ‘când dai, ție-ți dai’. De fapt, nu de aia, dar se portrivește.

Servus! N-am scris de un secol. Mi-ar fi venit, am vrut, dar…. Vrei să știi de ce n-am scris? Sunt sigură că nu. Și dacă vrei, vrei din pură curiozitate, nu de altceva. Și eu aș fi curioasă. Asta dacă mi-ar păsa.

Un mail de la un prieten a ros ca un șoricel conștiincios, timp de trei săptămâni și a resușit să facă o găurică în carapacea sub care mă ascunsesem. Un mail din ăla simplu și curat cu “ce mai faci?”, fără alt motiv.  Au fost și alții, înainte, care îmi spuneau ‘de ce nu mai scrii?’ sau ‘pune mâna și mai scrie!’. N-a funcționat niciodată sistemul ăsta la mine. Nu mă împinge de la spate, ca mă pun ca măgarul, pe picioarele de dinapoi și nu mai faci nimic cu mine. Funcționez foarte prost la teme impuse sau sarcini precise. Și cu cât îmbătrânesc, îmi cresc dioptriile și rezistența la insistențe!

Multlumesc, Tată, că l-ai inspirat pe acest prieten și îi mulțumesc și lui, că s-a lăsat inspirat.

Mulțumesc, Tată, că m-ai folosit acum câțiva ani, când el avea nevoie de sfatul Tău și că l-ai folosit pe el acum, când aveam eu nevoie. Îi mulțumesc lui, că a ascultat povața și s-a ghidat după ea.

Nu vreau să-mi forțez norocul. Atât deocamdată. Ne auzim/vedem mâine.