D(i)ary. marti, 17 septembrie ’19

Mâinile nu mint. Nici forma lor, nici lucrul care iese din ele. 
De copil, bătrânii m-au învățat să fiu atentă la mâinile și la “călcătura” omului. Am fost un copil cuminte, așa că am învățat să observ și să înțeleg mâinile oamenilor. Cu timpul am învățat legătura dintre mâini și suflet, dintre mâini și caracterul (firea) celor cu care veneam în contact. Bineînțeles că, ori de câte ori vorbesc despre asta, primesc întrebarea: ‘și mâinile mele ce îți spun?’. Îmi spun ce-mi spun. Multe dintre informațiile pe care mi le oferă mâinile oamenilor le țin pentru mine. Nu sunt pentru a pune la zid, pentru a judeca, ci îmi folosesc la a ști cum să mă raportez la persoana în cauză, cum să vorbesc, ce să cer și ce să nu cer de la acea persoană. De fapt, îmi spun cum percepe viața și care e atitudinea generală a acelei persoane. Și asta mi se pare cel mai important. 
În ultima vreme am realizat că nu doar despre asta îmi spun mâinile, ci și despre abilitățile persoanei. Voi ști dacă are aplecare spre lucrarea mâinii sau nu și cam către ce fel de lucrare ar fi înclinată. Voi ști dacă are ‘atingerea bună’, adică dacă îi e dat să aline prin mângâiere, dacă e îndemânatică și în ce sens sau dacă mâna aceea e ‘dibace’ la scris. Sunt extrem de multe informațiile pe care le poți primi din partea mâinilor. 
Îmi amintesc cum spunea maestrul Aivanhov: ‘sufletul are două porți: gura și mâinile’. Așa este. Poți cunoaște cine este sufletul din fața ta, doar uitându-te la mâini și ascultând ce cuvinte folosește, felul în care se adresează. Și să nu crezi că un limbaj cultivat, studiat poate ‘fenta’. Nu. Printre vorbele alese și învățate, se vor strecura mereu cuvintele sufletului. Exact așa cum de sub o manichiură profesionistă va transpare mereu adevărata esență a persoanei. 

Reclame

D(i)ary. duminică, 15 septembrie ’19

Când nu mai ceri nimic, începi să primești. Când nu mai emiți nici un fel de pretenții de la viață, începe să-ți ofere. Viața nu dă și nu ia nimic, de fapt. N-ai cum să-i ceri. E ca și cum ai cere cerului să plouă. Nu cerul plouă, ci ploaia plouă. Atunci când se întrunesc condițiile. Ne-am obișnuit să spunem (și credem) că cerul / norii trimit ploaia. Nimic mai departe de realitate. Dar cine creează condițiile atmosferice care creează fenomenul pe care îl numim ‘ploaie’? O să-mi spui că vântul. Dar pe vânturi cine le vântură? Că doar n-o fi un responsabil cu suflatul? Sau o fi?
Fenomenele naturale se întâmplă, că doar sunt naturale, nu? Adică se-ntâmplă natural, ca respirația. N-o fi chiar respirația planetei? ‘Să fie ea o ființă?’, te întrebi. Depinde ce crezi. Eu cred că da. Alții cred despre ea că e un bulgăre de pământ. Dar, dacă pui la microscop un bulgăre de pământ, îți cam stă ceasul. Un întreg univers ți se arată, cu atâta viață în el cât New York-ul! Păi, și atunci? Cum stă treaba cu ‘forma amorfă’? Ce e, de fapt, amorf în lumea asta? Există ceva cu adevărat amorf? Există ceva ne-viu? Poate plasticul. Despre ăsta nu am nici o informație. 
Și dacă-s vii toate, de ce nu comunicăm cu ele? Ba, comunică cei ce pot comunica. Nu poate oricine? Eu cred ca da, doar că nu ne-am antrenat ‘mușchii’ ăia. Ne-am antrenat doar mușchii bucali și laringieni, să putem zbiera mai bine unii la alții. Să putem flecări. Și flecăreala asta ne-a cotropit mintea, ba chiar și inima. Batem din gură într-una, chiar și atunci când tăcem. De-aia nu comunicăm, doar vorbim.
Acuma… dacă tot a intrat fratele Mercur în semnul Balanței, poate ne decidem spre comunicare și încercăm să renunțăm la emiterea vocală fără rost. Ajută Domnul. 

D(i)ary. sâmbătă, 14 septembrie ’19

Acum vreo 25 de ani plecam în primul turneu cu teatrul. Eram în ultimul an de facultate. 

 Aseară i-am avut în sală, la cântarea noastră, pe trei dintre oamenii dragi de atunci. Cântam și mă uitam la ei, prietenii mei de aproape o viață, oameni lângă care am crescut și m-am format, oamenii care m-au protejat și iubit atunci când eu n-o făceam. Unii m-au păzit, unii m-au ridicat, alții m-au sprijinit.

  Trecem prin viața asta crezând că împlinim, că reușim și de fapt singura reușită e atunci când dăm voie să se întâmple lucruri minunate. Toate se întâmplă parcă de la sine și noi suntem luați de ‘valtzul rozelor’ și duși de mânuță prin viață. Și râdem și ne fălim ca niște copii care nu realizează că tata nu le-a scos roțile ajutătoare de la bicicletă. Da, suntem cu toții doar unelte.

 Mulțumesc ‘uneltelor’ din viața mea! M-ați întors în timp și mi-ați umplut inima de emoție și bucurie, de acea căldură atât de familiară, dar de care uitasem. Prezența voastră acolo are o anumită aromă în  mintea mea. În cele câteva ore am revăzut toți acei ani, cu toate bucuriile, împlinirile, disperările și minunile lor! Uau! Pot să spun din nou: a meritat! Tot! 

 Toate experiențele de atunci, chiar și voi, dragii mei, sunteți parte din mine, din cine sunt azi. M-ați întrebat mai demult dacă nu mi-e dor. Cum ar putea să îmi fie dor când vă port în mine? Nu-mi lipsiți niciodată, dar văzându-vă împreună, ca aseară, mi-a bucurat inima. Uite-așa am creat împreună încă o amintire. Peste 25 de ani vom povesti și ne vom hlizi pe tema asta. 

 Mulțumesc.

D(i)ary. luni, 18 februarie ’19

Ce e mai important: să știi sau să se observe că știi; să poți sau să dai dovadă că poți? 

 Recunosc, ți-am pus o întrebare capcană. Dar, ce-ar fi viața fără o capcană – două? 

 Ai să zici că a vrea să demonstrezi nu e necesar, atâta vreme cât tu știi ce știi și poți. Așa e. Când ești onest cu tine, știi ‘câte prune ai în straiță’ (cum zicea bunica) și nu mai simți nevoia să demostrezi nimănui, nimic. Oare chiar știi de ce ești capabil? De câte ori ai zis ‘asta n-aș face niciodată’ și la ceva timp după ai făcut exact acel lucru? De câte ori te-ai crezut incapabil să duci ceva la bun sfârșit și, totuși, ai reușit? Hai să nu ne ascundem după degete: viața are o adevărată plăcere în a ne contrazice și orice om cu nițică experiență, știe că nu e sănătos să zică ‘niciodată’,  pentru că viața o să răspundă ‘serios?’. Eu, una, știu că sunt capabilă de tot ce e nevoie să fiu capabilă. De la alb la negru, toate culorile și nuanțele. Fără comentarii.

Dar să mă întorc la întrebarea capcană de la început. Am zis că nu e important să dovedești ce știi și ce poți. Dar, oare știi și poți? Ce știi și ce poți? Ce știm, de fapt? Din tot ceea ce știm, chiar știm sau primim informația când avem nevoie? Despre ceea ce putem și cât putem nu mai zic, tocmai am zis mai sus: putem ce și cât e nevoie. Asta mi se pare evident: nu putem nimic de la noi înșine, de unii singuri. Cine crede că poate singur… mă rog… pentru el. 

 Ce știm? Cât știm din ce credem că știm? 

 Mi se întâmplă foarte des să mi se amintească de ceva ce am zis la vreun atelier sau la vreo întâlnire, iar eu mă uit ca vițica la poarta nouă. La început mă străduiam să îmi amintesc. Știam clar că alea erau momentele în care nu vorbisem eu, dar mă străduiam să îmi amintesc. Acum sunt liniștită pentru că știu că, dacă e nevoie, mi se va aduce în minte momentul, subiectul sau ce e nevoie să îmi amintesc. 

 Mi s-a întâmplat să știu la virgulă ce am spus cuiva într-o ședință de consiliere, deși, la început nu îmi aminteam nici măcar cum se numește persoana. Scuze! 😀 Mi se-ntâmplă multe faze din astea și sunt convinsă că și ție, dacă ești atent și recunoști. 

Nu știm ce și cât știm pentru că nu știm nimic de la noi. Nu avem capacitatea de A ȘTI . Avem capacitatea de a accesa informații, nu de a ști. E cu totul și cu totul altceva. Singurele clipe în care știi, sunt acelea în care în conștiința ta se produce o mică-mică schimbare și tot angrenajul care ești își răsucește axa cu 0.5 mm. Atunci simți că știi. Ce știi? Că ai mai înțeles încă un fir din toată țesătura și în acea privință nu mai există dubiu. Astea sunt singurele momente și singurele aspecte în legătură cu care știm. În rest, în ceea ce privesc informatiile… știm pe naiba, nu știm nimic. 

 Nivelul de iritare pe care îl simți este direct proporțional cu nivelul orgoliului tău. Chiar nu mă interesează cât de tare te-ai bășicat. Pune-i plasture! 

 Cu astea am terminat pe ziua de azi. Mă întorc la treaba mea: am început o pătură. O minune! 

 Servus! Ne vedem când ne-ntâlnim! 

D(i)ary. joi, 14 februarie ’19

Când oferi un sfat, de fapt, e ca și cum ți l-ai pune la păstrare pentru momentul în care vei avea nevoie de el. La fel e și cu ajutorul. Cu orice fel de ajutor. De-aia zice ‘când dai, ție-ți dai’. De fapt, nu de aia, dar se portrivește.

Servus! N-am scris de un secol. Mi-ar fi venit, am vrut, dar…. Vrei să știi de ce n-am scris? Sunt sigură că nu. Și dacă vrei, vrei din pură curiozitate, nu de altceva. Și eu aș fi curioasă. Asta dacă mi-ar păsa.

Un mail de la un prieten a ros ca un șoricel conștiincios, timp de trei săptămâni și a resușit să facă o găurică în carapacea sub care mă ascunsesem. Un mail din ăla simplu și curat cu “ce mai faci?”, fără alt motiv.  Au fost și alții, înainte, care îmi spuneau ‘de ce nu mai scrii?’ sau ‘pune mâna și mai scrie!’. N-a funcționat niciodată sistemul ăsta la mine. Nu mă împinge de la spate, ca mă pun ca măgarul, pe picioarele de dinapoi și nu mai faci nimic cu mine. Funcționez foarte prost la teme impuse sau sarcini precise. Și cu cât îmbătrânesc, îmi cresc dioptriile și rezistența la insistențe!

Multlumesc, Tată, că l-ai inspirat pe acest prieten și îi mulțumesc și lui, că s-a lăsat inspirat.

Mulțumesc, Tată, că m-ai folosit acum câțiva ani, când el avea nevoie de sfatul Tău și că l-ai folosit pe el acum, când aveam eu nevoie. Îi mulțumesc lui, că a ascultat povața și s-a ghidat după ea.

Nu vreau să-mi forțez norocul. Atât deocamdată. Ne auzim/vedem mâine.