D(i)ary. joi, 14 februarie ’19

Când oferi un sfat, de fapt, e ca și cum ți l-ai pune la păstrare pentru momentul în care vei avea nevoie de el. La fel e și cu ajutorul. Cu orice fel de ajutor. De-aia zice ‘când dai, ție-ți dai’. De fapt, nu de aia, dar se portrivește.

Servus! N-am scris de un secol. Mi-ar fi venit, am vrut, dar…. Vrei să știi de ce n-am scris? Sunt sigură că nu. Și dacă vrei, vrei din pură curiozitate, nu de altceva. Și eu aș fi curioasă. Asta dacă mi-ar păsa.

Un mail de la un prieten a ros ca un șoricel conștiincios, timp de trei săptămâni și a resușit să facă o găurică în carapacea sub care mă ascunsesem. Un mail din ăla simplu și curat cu “ce mai faci?”, fără alt motiv.  Au fost și alții, înainte, care îmi spuneau ‘de ce nu mai scrii?’ sau ‘pune mâna și mai scrie!’. N-a funcționat niciodată sistemul ăsta la mine. Nu mă împinge de la spate, ca mă pun ca măgarul, pe picioarele de dinapoi și nu mai faci nimic cu mine. Funcționez foarte prost la teme impuse sau sarcini precise. Și cu cât îmbătrânesc, îmi cresc dioptriile și rezistența la insistențe!

Multlumesc, Tată, că l-ai inspirat pe acest prieten și îi mulțumesc și lui, că s-a lăsat inspirat.

Mulțumesc, Tată, că m-ai folosit acum câțiva ani, când el avea nevoie de sfatul Tău și că l-ai folosit pe el acum, când aveam eu nevoie. Îi mulțumesc lui, că a ascultat povața și s-a ghidat după ea.

Nu vreau să-mi forțez norocul. Atât deocamdată. Ne auzim/vedem mâine.

Reclame