SCRISOARE POPORULUI MEU

„Asta-i ţara” spun unii. „Aşa nu se mai poate”, „până când?” spun alţii. „Să facem… să dregem!”, „Dacă nu noi, cine?”, „Să ne adunăm, să protestăm!”
Încep capetele să fiarbă, coastele se-aprind şi toţi sar în aer, ca un popor de floricele de porumb.
Aşa. Şi?
Aţi schimbat ceva?
„Sigur!” Îmi veţi răspunde, iritaţi de obraznica mea întrebare. „L-am dat jos pe cutare, l-am demascat pe cutare! ”
Aşa. Şi?
Cu asta ce-aţi rezolvat?
Voi chiar credeţi că aţi rezolvat ceva?
Uitaţi-vă în jur! De când rezolvaţi voi câte ceva, totul e un gard spoit! De când ştiţi voi cel mai bine ce îi trebuie ţării asteia, copacii cad, animalele nu mai sunt binevenite pe pământul pe care Dumnezeu le-a pus libere, trebuiesc înfiate! Dar copiii orfani zac prin străini, pe ei nu-i înfiază nimeni! A ajuns ciudat să nu te cerţi pe stradă sau în autobuz; vă temeţi de ziua de azi, de cea de mâine, nu vă cunoaşteţi pruncii şi daţi vina pe ei pentru asta; râurile seacă în matcă şi daţi vina pe primărie, bătrânii o iau razna şi daţi vina pe un neamţ la modă, negândindu-vă că ei simt, de fapt că „nu mai folosesc”. Lucrătorii sociali sunt noii salahori ai acestei lumi! Ei adună toate cioburile şi resturile create de atitudinea voastră crudă şi stupidă, încercând să le pună la grămadă, doar-doar s-or întrema.
Minunăţia asta de loc se duce ţâră, se destramă sub vieţile voastre, vă pierdeţi ca pleava, neştiind cine şi de ce sunteţi aici.
Va plângeţi, daţi vina, vă luaţi la bătaie… ŞI CE?
Ţara asta nu poate şi nu ştie să trăiască fără iubire! Nu ştiu cum să vă spun altfel.
O doare cât sunteţi de proşti şi de răi! Şi dacă vă simţiţi ofensaţi, o să vă spun că fiecare se simte cum poate.
Durerea şi jalea ce urlă cu vântul prin locurile astea, sunt prea mari. Nu mai e loc de tâmpenii şi fiţe.
Lăsaţi încolo orgolii stupide, ţineţi-vă gura şi ascultaţi ce are celălalt de spus! Şi nici nu contează, de fapt ce spune altul, ascultaţi ce spune inima din voi! Schimbaţi-vă inima, schimbaţi-vă glasul!
Întoarceţi-vă Acasă!
Nu ştiu cum să vă spun, pentru că v-au spus-o atât de mulţi înainte. Şi cine sunt eu, să fiu ascultată?
Eu scriu pentru că nu pot altfel. Pentru că, dacă n-aş scrie, aş umbla strigând.

O DOARE!!!
NU MAI VREA! NU ŞTIE CÂT MAI POATE!
Încearcă din răsputeri să vă susţină pe toti, dar o răniţi cu ura, şi nesăbuinţa, şi gândurile voastre, şi nu ştie cât va mai putea să continue aşa.
Nu se va întâmpla nimic deranjant pentru voi. Ea doar se va stinge şi va lăsa locul pustiu, numai bun pentru şacalii care aşa îl vor. O veţi pierde fără să ştiţi că a fost cu voi. Va lăsa în urmă doar amprenta tristeţii, o vagă umbră a ce-a fost iubirea ei, cândva.
În timp, când aerul va părea nu destul, când vă veţi aminti că cerul obisnuia să aibă altă culoare, că n-aţi mai auzit o pasăre cântând de nu-ştiu-când, când culoarea ochilor copiilor va fi stinsă, doar atunci vă veţi întreba „ce s-a întâmplat?”. Şi, ca de obicei, va fi prea târziu.
Aş vrea să pot termina scrisoarea mea, dându-vă curaj şi imbold, ca de obicei.
Dar acum nu scriu despre mine sau despre voi.
De data asta nu e despre noi. E despre Ea.
Şi nu vă pot da ce nu simt, ce nu am.
A mai rămas doar un fir de iubire, care nu lasă tristeţea să devină altceva.
Dar tânguirea ce-mi sfâşie fiinţa în clipa asta, trebuie tămăduită.
Nu puteţi lăsa să se-ntâmple una ca asta.
Nu puteţi să terminaţi ce n-aţi început, să omorâţi ce n-aţi creat. Nu puteţi. N-aveti dreptul.
Puteţi doar să o iubiţi şi să o acceptaţi, aşa cum şi Ea vă iubeşte şi vă acceptă de atâtea milenii.
Şi voi, umbrelor, puteţi ceva: să vă rugaţi ca Pasărea Măiastră să n-ajungă cenuşă. Cu iubire vă spun: nu vreţi s-ajungă cenuşă. Nu veţi face faţă renaşterii ei, când tristeţea se transformă în foc şi lacrima seacă pământul.
Iartă-i, Maică…. dacă mai poţi.

logo-mama-redesign

Design grafic: Irina Maria Ganescu

Reclame

16. COMUNICARE

Spui că vrei să comunici cu semenii tăi, să-i cunoşti. De fapt vrei să te comunici, să te faci văzut, cunoscut.
Spui că vrei să fii (re)cunoscut ca ceea ce eşti. De fapt arăţi doar ce vrei să se cunoască despre tine.
Dacă ceea ce eşti ar putea răni, încearcă să schimbi acel ceva în tine, nu doar să ascunzi.
Dacă nu poţi schimba, întreabă-te „de ce?”. Ţii, poate, prea mult la persoana aceea secretă din tine sau chiar ştii că acela eşti tu, până-n ultima celulă?
Dacă acela eşti tu, ai curajul şi onestitatea şi recunoaşte asta. Afirmă sincer persoana-esenţă.
Dacă ceea ce eşti ar putea deranja, nu înseamnă că eşti în locul nepotrivit, ci înseamnă că eşti persoana nepotrivită pentru acel loc. Şi nu e nici o vină, nici o greşeală.
Este aşa cum este. Eşti ceea ce eşti.
Dar de unde să ştii că semenii te văd şi te acceptă, dacă nu îi asculţi şi nu îi priveşti, fiind prea ocupat povestindu-te pe tine?
De unde să ştii că locul e potrivit dacă toţi se povestesc pe ei şi nimeni nu ascultă şi nu vede pe nimeni?
Nimeni nu vede, nimeni n-ascultă, toată lumea comunică pe-aceeaşi temă:
EU

MEA CULPA

Am tot avut idei, dar nu le-am aşternut pe hârtie. Idei bune, idei frumoase, dar cărora nu le-a fost sortit să cuvânteze. Încă.
Ce să fac? Dacă vin şi ele în cele mai nepotrivite momente?! Una a venit când intram în piaţă! Ce să fi făcut? Să las căruciorul de-o parte şi să m-apuc de notat
Da.
Da?!?!
Eşti sau nu eşti. Decizi sau nu.
Păi chiar aşa… tot timpul?
Nu poţi fi pe o cale doar din când în când. Eşti sau nu eşti.
Şi cum să fac?
Decizi dacă eşti sau nu eşti.

„Bătrânul” (aşa îi spun eu) e atât de sec câteodată, încât îmi vine să fug pe câmpii, ţipând! E atât de ferm şi fără echivoc! Nu-mi dă nici un pic de loc de-ntors!
Ahhhrrrrr!
Şi cel mai tare mă irită câtă dreptate are! Şi nici măcar nu-l interesează să aibă dreptate! El doar enunţă adevărul, impasibil. Singura stare apropiată de ideea de emoţie, venită din partea lui, a fost… nici nu ştiu cum s-o numesc… ceva ce l-a făcut să fie imperativ. Atât.
Ea, în schimb, e numai candoare! Pe ea n-o aud, n-o văd. O simt. O ştiu.
Mângâie, îmbrăţişeaza, tămăduieşte. Îi pasă de tot şi de toate, simte emoţia copacilor, zboară cu păsările…. Absoarbe şi transformă orice tristeţe, orice durere.
Uneori e tristă, dar niciodată iritată.
E bine când, după vreo muştruluială de-a lui, ea intervine doar c-o mângâiere.
Pe ea e simplu şi logic s-o iubesc, dar nu ştiu de ce simt acelaşi lucru şi pentru el. E drept că n-a făcut niciodată, nimic care să mă rănească, iar impasibilitatea lui este de fapt imparţialitate, claritate. Ştiu că mă pot baza pe el. Nu mă va alinta, dar nici nu mă va duce spre eroare.
Fac echipă bună, ei, doi.
Undeva, în adânc, simt că şi el e capabil de o neasemuită blândeţe, dar a ales să fie intransigent, pentru a-i permite ei să iubească şi să aline, pentru că o face atât de frumos!
Le mulţumesc şi îi rog să aibă răbdare. Ştiu că au. O fac doar pentru a le da de ştire că am început să înţeleg că nu sunt un elev comod.
Iertare şi recunoştinţă!

spirit-guide-image