Unii spun că e vorba de bani versus spiritualitate. Că aceste două căi nu se pot aduna într-una singură. Alţii spun că, din contră, „taberele” trebuiesc adunate, împăcate.
Lume duală. Cum poţi să aduni unu şi cu unu şi să îţi dea unu?
De ce două tabere? De ce doi stăpâni? De ce trebuie un stăpân, până la urmă?
E vorba de control? Să lăsăm să ne controleze cineva sau ceva?
Sau să ne conducă, să ne îndrume? De ce avem nevoie de o îndrumare anume? De ce trebuie s-o luăm într-o direcţie sau alta? De ce trebuie să alegem una sau alta?
Nu se leagă.
Ştim că suntem sigurii noştri stăpâni şi totusi ne simţim împinşi să alegem una dintre aceste două direcţii? Ce ne împinge? Ce ne constrânge?
Nimic nu e bun sau rău şi totuşi continuăm să simţim că ceva e corect sau incorect, continuăm să avem convingerea că una dintre aceste două căi este cea corectă. Doar una.
„Convingerea că…”
Ăsta e stăpânul. Părerea noastră despre una dintre căi. Convingerea noastră că doar una este calea de urmat.
Adevărul e că nu poţi naviga în două bărci deodată. Practic e imposibil.
Şi-atunci trebuie să alegi. Ce alegi? Calea care este mai aproape de convingerile tale în ceea ce priveşte viaţa! Nu vei alege niciodată calea care ţi se pare nesemnificativă sau eronată. Eronată din punctul tău de vedere!
Şi-atunci cum rămâne cu direcţia corectă? Cum rămâne cu bine/rău, corect/greşit? Rămâne cum rămâne. Rămâne aşa cum decizi să rămână.
Adevărul e că nu poţi fi slugă la doi stăpâni.
Nu poţi să vrei şi să nu vrei, în acelaşi timp. Nu poţi să fii convins şi să ai dubii, în acelaşi timp.
Spunem că suntem convinşi, dar înăuntru, echivocul zbiară din toţi rărunchii. Ne împingem de la spate şi încercăm să ne auto-convingem că vrem o cale sau pe cealaltă, dar adevărul tronează ca un obelisc de fildeş chiar în centrul fiinţei noastre. Ne facem că nu îl vedem, îl tot ocolim, credem că, dacă îl negăm îndeajuns el va dispărea ca prin farmec.
Imposibil!
Chiar dacă unii susţin că repetându-ţi o minciună de destule ori, vei ajunge s-o crezi, s-o consideri un adevăr, adevăratul Adevăr al fiinţei tale, rămâne acolo.
Obeliscul de fildeş din centrul fiinţei tale.
Doar mintea va crede minciuna. Fiinţa ta va şti cu exactitate care este adevărul şi unde se află el. Va aştepta cu răbdare până în momentul în care o rază de lumină va pica exact în locul unde trebuie, iar obeliscul-adevăr va fi vizibil pentru toată lumea, inclusiv pentru tine şi mintea ta.
Nu există cale greşită. Există doar convingeri greşite. Si greşite sunt cele care nu aparţin fiinţei noastre. Greşite sunt convingerile împrumutate, băgate pe gât, inimii noastre.
Stăpânii noştri sunt convingerile, credinţele noastre.
Stăpânii blajini şi corecţi sunt convingerile ce rezonează cu fiinţa noastră. Stăpânii de sclavi, sunt cele care ne gâtuie şi ne sufocă fiinţa pentru că nu au nici o legătură cu cine suntem.
Dar vor trece şi ele, convingerile. Stăpânii se vor disipa ca fumul pentru că şi ei sunt o iluzie. Sunt doar păreri, condiţionate de atât de multe aspecte ale acestei existenţe duale.
Când fiinţa se duce acasă, când pereţii dualităţii dispar, stăpânii nu-şi mai găsesc rostul, nu mai au carne, nu mai au formă.
Nu poţi fi slugă la doi stăpâni şi, dacă tot alegi, alege-l pe cel care ţi se potriveşte şi respectă-l pe celălalt, ca fiind stăpânul altcuiva.
