9. ASCULTĂ, PRIVEŞTE ŞI TACI

Ascultă-ţi inima pulsând şi şuierul expiraţiei, lăsând loc liniştii.
Priveşte-ţi pieptul căzând în abisul păcii fără nevoie de nume, lăsând trupul să fie, fără nevoia de a face.
Taci, ţinând secretul dimensiunii tale, a curgerii sângelui tău prin aerul lumii.
Gura se umple de tăcere palpabilă. Limba se-ntinde în sus, spre cerul fiinţei. Urechile n-au rost în sunetul lăuntric.
Să spui… Ce să spui? N-ai ce spune. Gânduri încete si leneşe, prea leneşe ca să ţină ritmul cântării ce suie din inimă. Triburi întregi cu şamanii lor, cu tot, n-au cum să urmeze dansul ritual al fiinţei dinăuntrul tău. Neamuri întregi de s-ar îmbulzi, tot n-ar fi nimeni sa vadă spectacolul universal al moleculelor tale. Să spui… Cum să spui? N-ai cum. Nu există limbaj pentru cântul şi lumea ce s-au deschis în tine.

Ascultă: inimă, şuier, cânt, freamăt.
Priveşte: lumină, mişcare, dans, transformare.
Taci: n-are nume.

 

 

Reclame

SLUGĂ LA DOI STĂPÂNI

 

Unii spun că e vorba de bani versus spiritualitate. Că aceste două căi nu se pot aduna într-una singură. Alţii spun că, din contră, „taberele” trebuiesc adunate, împăcate.
Lume duală. Cum poţi să aduni unu şi cu unu şi să îţi dea unu?
De ce două tabere? De ce doi stăpâni? De ce trebuie un stăpân, până la urmă?
E vorba de control? Să lăsăm să ne controleze cineva sau ceva?
Sau să ne conducă, să ne îndrume? De ce avem nevoie de o îndrumare anume? De ce trebuie s-o luăm într-o direcţie sau alta? De ce trebuie să alegem una sau alta?
Nu se leagă.
Ştim că suntem sigurii noştri stăpâni şi totusi ne simţim împinşi să alegem una dintre aceste două direcţii? Ce ne împinge? Ce ne constrânge?
Nimic nu e bun sau rău şi totuşi continuăm să simţim că ceva e corect sau incorect, continuăm să avem convingerea că una dintre aceste două căi este cea corectă. Doar una.
„Convingerea că…”
Ăsta e stăpânul. Părerea noastră despre una dintre căi. Convingerea noastră că doar una este calea de urmat.
Adevărul e că nu poţi naviga în două bărci deodată. Practic e imposibil.
Şi-atunci trebuie să alegi. Ce alegi? Calea care este mai aproape de convingerile tale în ceea ce priveşte viaţa! Nu vei alege niciodată calea care ţi se pare nesemnificativă sau eronată. Eronată din punctul tău de vedere!
Şi-atunci cum rămâne cu direcţia corectă? Cum rămâne cu bine/rău, corect/greşit? Rămâne cum rămâne. Rămâne aşa cum decizi să rămână.
Adevărul e că nu poţi fi slugă la doi stăpâni.
Nu poţi să vrei şi să nu vrei, în acelaşi timp. Nu poţi să fii convins şi să ai dubii, în acelaşi timp.
Spunem că suntem convinşi, dar înăuntru, echivocul zbiară din toţi rărunchii. Ne împingem de la spate şi încercăm să ne auto-convingem că vrem o cale sau pe cealaltă, dar adevărul tronează ca un obelisc de fildeş chiar în centrul fiinţei noastre. Ne facem că nu îl vedem, îl tot ocolim, credem că, dacă îl negăm îndeajuns el va dispărea ca prin farmec.
Imposibil!
Chiar dacă unii susţin că repetându-ţi o minciună de destule ori, vei ajunge s-o crezi, s-o consideri un adevăr, adevăratul Adevăr al fiinţei tale, rămâne acolo.
Obeliscul de fildeş din centrul fiinţei tale.
Doar mintea va crede minciuna. Fiinţa ta va şti cu exactitate care este adevărul şi unde se află el. Va aştepta cu răbdare până în momentul în care o rază de lumină va pica exact în locul unde trebuie, iar obeliscul-adevăr va fi vizibil pentru toată lumea, inclusiv pentru tine şi mintea ta.
Nu există cale greşită. Există doar convingeri greşite. Si greşite sunt cele care nu aparţin fiinţei noastre. Greşite sunt convingerile împrumutate, băgate pe gât, inimii noastre.
Stăpânii noştri sunt convingerile, credinţele noastre.
Stăpânii blajini şi corecţi sunt convingerile ce rezonează cu fiinţa noastră. Stăpânii de sclavi, sunt cele care ne gâtuie şi ne sufocă fiinţa pentru că nu au nici o legătură cu cine suntem.
Dar vor trece şi ele, convingerile. Stăpânii se vor disipa ca fumul pentru că şi ei sunt o iluzie. Sunt doar păreri, condiţionate de atât de multe aspecte ale acestei existenţe duale.
Când fiinţa se duce acasă, când pereţii dualităţii dispar, stăpânii nu-şi mai găsesc rostul, nu mai au carne, nu mai au formă.
Nu poţi fi slugă la doi stăpâni şi, dacă tot alegi, alege-l pe cel care ţi se potriveşte şi respectă-l pe celălalt, ca fiind stăpânul altcuiva.

 

 

 

8.

De ce această nevoie a omului de a se convinge că e puternic?
Ce e atât de important în a deţine puterea? Ce e atât de fascinant în a avea controlul?
De ce nu e deajuns să fii liber, fericit, vesel, să iubeşti si să te simţi iubit?
De ce dorinţa de a fi puternic?
Puternic emoţional, moral, financiar, social…
Ce-i asta? De unde vine?
Recunosc, lumea a evoluat: a recunoscut şi constientizat că suferinţa, boala sau bătrâneţea sunt efecte ale stării emoţionale, adică planul emoţional influenţează planul fizic.
Corect. Mă bucur că am făcut pasul ăsta.
Acum nu se mai înghit pastile şi atât. Acum se înghit pastile şi se face psihoterapie, se caută cauzele psiho-emoţionale, se fac terapii complementare şi se urmează programe de „resetare” mentală.
Minunat.
Observ, însă cum vine accentul şi se asează, delicat dar dibaci, pe ideea de putere. De ce?
De ce omul are nevoie de putere?
E drept că prea multă vreme i s-a spus că e nevolnic, că nu merită iubirea, că e o slugă şi un păcătos.
Apoi au venit unii şi alţii care l-au cules din colb, l-au scuturat, l-au primenit şi i-au spus:
„Esti frumos şi bun, meriţi tot ce-ţi doresti, eşti suveran!”
Toate i-au plăcut şi, iniţial cu teamă, le-a acceptat. Dar când i s-a spus „eşti puternic”…. E-heeeiiii… Când i s-a spus că deţine controlul… S-a ridicat omul nostru şi a fost pregătit să mute munţii!
Ciudat e că munţii nu aveau aceeaşi părere. Au rămas semeţi şi muţi, surzi la comanda omului puternic.

COPILUL DIN NOI

Spunem că în fiecare adult există un copil.
Cum ar fi să recunoaştem că în fiecare copil e, de fapt un adult? Cum ar fi să nu mai considerăm copiii „mici”, „neştiutori”, „naivi”?
Ne-am obişnuit să considerăm că „nu ştiu ei ce-i aia…” şi asta pentru că ne e mai comod aşa.
E mai comod să crezi că e neştiutor, că nu bagă de seamă, că nu înţelege pentru că e mai comod să nu bagi de seamă, să nu respecţi.
E mai comod să alături ideea de copilărie cu acea perioadă din viaţă în care nu ştiai nimic şi nu aveai responsabilităţi, decât să o vezi aşa cum e: perioada Adevărului.
Copilăria nu e sinonim cu naivitatea şi inocenţa, e sinonim cu adevărul clar, indubitabil, brut.
Ne ascundem sub mantia maturităţii pentru a ne eschiva de la responsabilitatea adevărului. Ne şoptim cu blândeţe că ei trebuie protejaţi, când, de fapt, ne e mai comod să îi ţinem deoparte, să nu băgăm de seamă glasul adevărului. Maturitatea a devenit o spoială, un joc al intrigilor, tertipurilor şi fricilor. Şi dacă marele Maestru a spus că mai uşor ar intra o cămilă prin gaura acului, decât bogatul în Împărăţia Cerului, atunci vă spun cu certitudine că mai degrabă ar intra aceeaşi cămilă prin gaura aceluiaşi ac, decât să găsească omul adult – fericirea!
Deşi aşa se poartă, a fi matur nu inseamnă să îţi dezvolţi perspicacitatea şi dibăcia într-ale disimulării, nu înseamnă să ingropi în tine adânc-adânc toată bucuria nealterată şi toată iubirea fără motiv! Înseamnă să îţi cultivi inocenţa pană la stadiul de iubire divină, să îţi adapi setea de nou până la momentul în care realizezi că toate una sunt şi să-ţi întăreşti încrederea în oameni şi iubirea pentru ei, văzându-l pe Dumnezeu manifestându-se în toţi.
Copilul este responsabil şi matur. El îşi asumă o responsabilitate pe care noi, adulţii nu mai suntem dispuşi să ne-o asumăm: responsabilitatea iubirii, cu tot ce implică ea. Şi implică atât de multe…
Copilul trăieşte în adevăr şi în iubire. El stie că este răspunzător de fericirea lui şi a celor din jur, că singura responsabilitate a omului este fericirea clipei prezente.
Copilul din noi e Adevărul din noi.