Terapia DAR sau Reflexo Energetic

Ideea a venit prin Ghidul meu, ca o confirmare la o problemă/întrebare cu care mă confruntam de vreo 10 ani: cum aș putea aprofunda tehnica reflexoterapiei, în așa fel încât să ajung mai aproape de cauza afecțiunilor și cum aș putea elimina disconfortul pacientului, pentru ca mintea lui să nu mai blocheze procesul tămăduirii?

Dar să îți spun povestea de la început.

În 2007 am terminat cursurile unei școli de masaj, axându-mă pe partea terapeutică (reflexoterapie și masaj terapeutic). De la început m-am gândit că sunt anumite aspecte pe care aș simți să le elimin: durerea în anumite puncte; disconfortul reacțiilor de curățare ale organismului, de după anumite ședințe; îndepărtarea efectului, dar nu și a cauzei. Știu că s-au scris o sumedenie de cărți despre asta, dar pentru mine, singura valabilă este experiența directă, personală.

Am continuat să practic, dar cu intermitențe. Mă sâcâia mereu gândul că, în momentul în care pacientul simte durere, mintea lui se agață de acest aspect neplăcut, blocând acceptarea tămăduirii. Pe lângă asta, vedeam clar că, degeaba amelioram sau chiar înlăturam o problemă fiziologică, ea reapărea.

Încurajată de fratele meu, am ales să caut mai profund, să încerc să simt, să înțeleg care sunt problemele, de fapt, de unde vin ele și cum aș putea ajuta cu adevărat. Bineînțeles că primele încercări au fost un fiasco. Mă bazam pe ce știam din anatomie și fiziologie și îmi pusesem în cap ‘să văd cu mâinile’. Mi se părea o chestie ‘uau!’ și aproape că îmi făcusem un țel din asta. Pe fratele meu îl bombardam cu întrebări de genul ‘cum?’ sau ‘ce trebuie să fac?’. Eram convinsă că el, fiind tămăduitor, mă va putea învăța ‘cum să văd energia’. Pe scurt, voiam să fiu ca el, să fac ce face el.

Am muncit mult cu încăpățânarea mea până m-am lămurit: fiecare cu drumul lui. Grația Divină se manifestă altfel prin fiecare, iar capacitatea de a tămădui este o consecință a evoluției personale, dacă ți-e dat și acest aspect, dacă ființa ta are în ‘program’ asta, nu un țel în sine.

A tămădui vine în ungurescul ‘támasztani’, care înseamnă ‘a sprijini’, ‘a ajuta’, deci nu ‘a vindeca’. Poți ajuta atunci când tu nu mai ești (atât de) neajutorat. Altfel, orbul îl conduce pe orb.

Așa că, am lăsat de-o parte tot ce am învățat în legătură cu terapia și m-am concentrat pe cunoașterea omului.

În copilărie, un medic bătrân mi-a spus: ‘dacă nu poți diagnostica pacientul, măcar în linii mari, de când intră în cabinet până ajunge la scaun, atunci nu ești medic’. Eu nu sunt medic, dar am înțeles cât de important este să cunoști omul care vine la terapie.

Toate problemele și disfuncțiile fiziologice își au rădăcina în planul emoțional. Toate dizarmoniile din planul emoțional își au rădăcina într-un punct dizarmonic din planul mental. De aceea, tămăduirea nu poate fi doar responsabilitatea terapeutului. E un  proces în care se angajează atât el, cât și pacientul.

Am acumulat experiență în numerologie, astrologie, consiliere și am cerut ghidare Sus. Am trecut prin câteva perioade de curățare, pe care, la început, nu le-am înțeles. După fiecare astfel de perioadă, primeam încă un ajutor, mai multă înțelegere și claritate. Ședințele de terapie s-au modificat în timp și continuă să se modifice, devenind mult mai mult și mai frumos decat mi-am propus la început.

Acum nu mă mai încred doar în ce am învățat, în ce știu eu, nici măcar în înțelegerea dobândită până acum, pentru că, oricând Ghizii pot aduce cunoștințe noi, pot oferi noi înțelegeri. Mă las călăuzită, punând în folosul pacientului tot ceea ce sunt.

Îi spun Terapie DAR pentru că e mai mult decât o terapie. E un dar pe care Cerul ni-l face și ție, și mie.

O întâlnire cu mine este, de fapt, o întâlnire cu tine. Eu sunt doar un mijlocitor, un canal de comunicare. Cine cu cine comunică? Păi, organele și sistemele din organismul tău îmi pot atrage atenția asupra unor nemulțumiri de-ale lor (ce? credeai că n-au personalitate?), Ghizii tăi sau ai mei îmi pot oferi informații despre aspecte asupra cărora e nevoie să îți pui atenția, poți să ai și tu înțelegeri, să primești mesaje sau să trăiești anumite experiențe emoționale pe care le-ai blocat în trecut. Pe scurt, orice e posibil pentru că nu îngrădim nimic. Primim tot ce este și tot ce putem fi, cu recunoștință.

Ce ofer eu:

–              Consiliere

–              Informații și mesaje din partea Ghizilor și a Îngerilor (dacă ei decid asta)

–              Terapie energetică – subtilă, profundă, fără contraindicații sau reacții adverse

–              Stabilesc o punte de comunicare cu organismul tău pentru ca el să îmi poată spune de unde vin problemele și disfuncțiile pe care le întâmpină

–              Un spațiu curat și sigur d.p.d.v. energetic, în care mă voi strădui să îți creez toate condițiile pentru ca tu să te poți relaxa și deschide

Ce am nevoie de la tine:

–              Dorința autentică de a permite această experiență

–              Curiozitate și minte deschisă

–              Să te programezi și să îți respecți programarea

–              Să-ți dai voie să te relaxezi și să primești toată Dragostea și Adevărul, cu Recunoștință (D.A.R.)

 

Pentru programări și alte amănunte, mă poți suna:

0744996576 / 0722196606

Pace și Lumină!

logo-mama-redesign

Reclame

D(i)ary. luni, 16 iulie ’18

Nu înțeleg nici acum de ce nu e frumos să spui cuiva că e bătrân; trebuie să spui ‘persoană învârstă’. Pe bune?!? De când ‘bătrân’ e o injurie? Nici măcar ‘prost’ nu mi se pare o mare calomnie, dar, hai să zicem, p’asta o mai poți nega, mai poți încerca s-o ascunzi. Dar bătrânețea e la vedere! Ce naiba vrei să ascunzi? Pune-ți un sac în cap și tot se vede că ești bătrân!

O să îmi spui că are legătură cu neacceptarea de sine. Nu, eu zic că e o hiper-pedanterie. Nu sună bine în urechea filfizonului și atunci, haida! Schimbăm! Păi, se poate? Dacă se șifonează?

Nu susțin ideea că bătrânețea vine la pachet cu înțelepciunea. Din contră. Vine cu senilitate, vanitate goală, frică și, în primul rând, cu degradare fizică. Ar fi minunat să nu fie așa și chiar nu e chiar așa. Adică nu întotdeauna, nu pentru toți.

Bătrânețea e doar un efect. E efectul trăirii. Viața e un proces de oxidare. Nu s-au inventat încă antioxidanții care să întârzie sau să contracareze efectul trăirii, al experimentării. Omul este și o creație, nu doar un creator. Dacă vrei, poți spune că omul este propria sa creație, deși e doar parțial adevărat. Ca principiu, omul este creația Tatălui, dar ca modalitate de exprimare și experimentare a acestei dimensiuni, își este sieși creator. Omul decide ce experimentează și cum se raportează la experiențele vieții, aceasta fiind manifestarea liberului arbitru. Așadar, bătrânețea este efectul modului în care a ales să trăiască.

Nu îți voi pune pe tapet beneficiile unui ‘regim de viață sănătos’. Nu sunt fanul acestui trend. Îți voi pune în față importanța filozofiei de viață și a eticii spirituale după care se conduce un om. Acestea își pun amprenta la nivel subtil și profund, și orice ar încerca să dreagă pe deasupra, e degeaba. Mai devreme sau mai târziu își vor face simțită prezența și vor modifica (schimonosi) personalitatea acelui om.

Degradarea fizică este inevitabilă și, aș avea curaj să spun, necesară. Trupul este ca o țesătură. Pe măsură ce timpul trece, țesătura se uzează, se rărește, se destramă. E natural. Orice creație are un început, un mijloc și un sfârșit. Trupul ține de Pământ, așa că se supune legilor sale.

Personalitatea ține de atitudinea interioară, de percepția asupra vieții, de suflet, de conștiință. Nu duci cu tine trupul, ci ceea ce ai cules și ce ai transformat în urma experienței tale aici. Așa cum nu duci cu tine mașina în apartament, nu iei cu tine trupul atunci când te întorci în casa Tatălui.

Când vehiculul începe să se degradeze, e semn că nu prea mai ai timp, că trebuie să te autoanalizezi de-a serioaselea, să schimbi ce e de schimbat, să înțelegi ce e de înțeles și să cureți ce e de curățat.

Ceea ce pare a fi dimineață, e seară și, pe când ne vom duce la somn, va fi dimineață cu adevărat.

 

D(i)ary. duminică, 15 iulie ’18

Teii de pe strada mea sunt bolnavi și mi-au îmbolnăvit și tufa de mentă. Doar ei și menta. Alți copaci nu sunt atinși. Paraziții au pretenții. Le plac aromele.

M-am supărat când mi-am dat seama că același parazit care omoară prea devreme frunzele teiului din fața balconului, mi-a atacat și menta, pe care am primit-o cu atâta bucurie!

Te întrebi ce-o fi atât de important la niște ‘vegetale’. Păi, nu au prea mare importanță în general, doar că pentru mine, ele sunt simboluri. Sunt simboluri din sertarul cu ‘copilărie / locul în care mi-ar plăcea să trăiesc’. Știi cum e când îți creezi o poveste din părțile altei povești? Aduni niște cioburi dintr-o poveste spartă și le așezi în așa fel încât să compui o altă poveste. Așa e la mine cu teiul și menta. Și tu ai simbolurile tale, chiar dacă nu ești conștient de asta. Toți ne compunem viața din peticele vieții trecute. Nu știm altfel. Nu îți place ceea ce nu cunoști deja, nu iubești ceea ce nu ai mai iubit. Aceeași poveste spusă într-un infinit de alte feluri. Ca să poți spune altă poveste, cu totul nouă, ar fi necesar să te lepezi de absolut tot ceea ce compune povestea de acum, inclusiv de povestitor. Abia așa, eliberat de orice noțiune, șablon, credință, ai putea începe o poveste cu totul și cu totul nouă. Până atunci, repovestim crâmpeie din povestea noastră inițială, din prima poveste pe care am spus-o despre noi, în prima zi a creației. Doar că de-atunci, așa cum se întâmplă cu toate amintirile, imaginile au devenit încețoșate, culorile s-au estompat, mirosurile s-au disipat. Povestea de azi e o palidă amintire a celei dintâi. Și noi ne zdrobim și ne mândrim cu povestea noastră, uitând că suntem niște flașnetari obosiți, măcinând aceeași melodie.

Doar uneori ne sună fals și atunci, facem liniște. Ascultăm. Tot ce e în jur e doar zgomot de fond. Ne amintim un cântec, un șuier, ca un fluier care respiră constant. Cu fiecare respirație parcă ni-l amintim mai clar. Zgomotul a încetat.

Un guguștiuc își cântă iubirea, în felul lui stângaci și catifelat. Fiecare cu simbolurile, peticele și cântecul lui.

D(i)ary. vineri, 13 iul ’18

Nu mai știu dacă m-a trezit eclipsa, Luna sau motanul. Crezi că e important? La 5:40 dimineața e o liniște superbă, chiar și pe strada mea. La 6:00, două mașini devin patru, intervalul dintre două tramvaie se scurtează. La 6:30 mă bucur dacă pot număra până la 20 între două mașini. Dacă aș rămâne agățată de zgomotul străzii, mintea mea nu și-ar mai găsi odihna. Am învățat să mă agățat de razele de soare printre ramuri, de sunetele din interiorul meu. Am învățat să aleg lumea interioară. Ai spune că fug. Nu, doar mă retrag. E mult mai ușor să privești din interior spre exterior decât invers. Cel puțin, atunci când ai înțeles că nu ești decât în interior.

Lună, Lună Nouă
Taie pâinea-n două
Și ne dă și nouă!
Ție jumătate
Mie jumătate
La vară – bucate!

Așa ne-a învățat bunica să (des)cântăm la Lună Nouă.

O fi despre generozitate? Despre legătura femeii cu lumea asta? Dacă femeia e rodnică și lumea e rodnică. Dacă femeia de darnică și lumea e darnică.

Lumea – Lunea – Luna

Cine-i Lumea? “Natura”, o să zici. Și Natura cine-i? E ceva sau cineva? Unii o văd ca pe o bucată de lut, alții ca pe o piatră. Unii o consideră Maică/Zeiță, alții nici nu se gândesc la ea. Pentru unii, Lumea e Terra, pentru alții e omenirea. Da, acuma știu că ești deștept; o să sari: “și una – și alta!”.

Când spui cuvântul ăsta, ‘lumea’, care e prima imagine pe care o vezi, care e prima senzație pe care o simți în corp? Ce simte ființa ta când aude “LUMEA”?

Probabil că azi, pentru că e unul dintre acele momente în care Luna are tupeul să se înnoiască exact când iubitul ei, Soarele e puțin eclipsat, femeile au o mică șansă să fie mai blânde cu ele, mai sincere atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară. (Păzea!)

Și da, e o zi de vineri-13. Vineri e ziua zeiței Venus, cea care ne învață să ne valorizăm. 13 e un număr absolut fabulos, dacă știi că reprezintă manifestarea Trinității în materie, manifestarea Voinței Divine în dimensiunea asta (3D). Această zi de vineri-13 e cu dedicație specială pentru cei ce acceptă să primească cu recunoștință și curaj, orice dar le oferă subconștientul lor. Deschide-ți inima și mintea, să te auzi ce-ți spui!

Sfatul terapeutului? Beți apă.

 

D(i)ary. miercuri, 4 iulie ’18

Dacă vrei să îți păstrezi echilibrul, agață-te de Cer, nu de alți oameni.

Observ reacția oamenilor când le spun asta. Pupilele se contractă, corpul are una-două secunde de stop. Simt cum mintea lor strigă la mine: “Cum adică?! Să rămân singur?!”

Nu te gândi că mă dau deșteaptă. Am trăit și eu starea asta. Probabil nici n-aș recunoaște-o, dacă n-aș fi experimentat-o cândva. Tocmai de aceea știu că e o reacție a minții, de care te poți lipsi, e o capcană din care te poți elibera.

Toți avem atașamente. Altfel n-am fi aici. Nimeni nu vine aici dacă nu are nevoie. Nimeni nu vine aici doar să admire peisajul. Toți avem de curățat, de dat drumul, de renunțat la ceva. Și ceva-ul ăla e atât de mult și întortocheat, încât avem senzația că sunt o sumedenie.

Suntem o adunătură de dependenți, unii mai falnici decât alții. Pământul e un mare centru de dezintoxicare, nimic altceva. Toți suferim de psihoze, paranoia și halucinații, cauzate de dependența noastră. Ne-am creat bule imaginare, într-o mare bulă (imaginară și ea), trăim povești pe care le considerăm adevărate, ne trăim dramele și comediile cu atâta abnegație, încât nu mai vedem gardul viu ce înconjoară incinta sau îngrijitorii ce ne protejează de propriile noastre coșmaruri.

Ceea ce uităm uneori, este faptul că ne-am internat din proprie inițiativă. Nu ne-a obligat nimeni. Astfel, dăm vina pe îngrijitori, pe ‘colegii de salon’ sau pe conducerea instituției. Ne balansăm între a ne smiorcăi după ajutor și a acuza Cerul de indiferență. Fascinant este că prea rar recunoaștem că ni se pare, că nimeni nu e vinovat de nimic, că totul e doar în mintea noastră.

Una dintre cele mai mari spaime e cea de a rămâne singuri. E cam la fel cu cea de a nu mai simți emoții. Omul are senzația că, pur și simplu, va înceta să existe. S-a definit atât de mult timp prin relații și prin emoții, încât, atunci când îi spui că ar trebui să renunțe la asta, că ar trebui să se debaraseze de aceste aderențe, aproape intră în șoc. De multe ori e complicat să îi explici diferența dintre a simți și a se defini prin ce simte sau să îl faci să înțeleagă că emoțiile nu țin de ‘a simti’ ci de a avea o părere despre ceea ce simți.

De fapt, cred că și atașamentul față de oameni tot de la emoții vine. Nu suntem atașați de persoana în sine, ci de părerea noastră despre acea persoană. Ne desenăm în minte un portret și ținem cu dinții de creația noastră. De aici vin dezamăgirile, trădările ș.a.m.d. Oamenii nu sunt altfel decât atunci când i-am întâlnit. Credem că părerea pe care ne-am formulat-o când i-am întâlnit e totuna cu a-i cunoaște. Nimic mai eronat! Nu ai cum să cunoști un om, atâta vreme cât deja ți-ai format o părere despre el, de la bun început. Da, poți să îți dai seama ‘pe la cât îi bate ceasul’, dar asta nu înseamnă că îl cunoști cu adevărat. La naiba! Nu te cunoști nici pe tine cu adevărat! Cum crezi că l-ai cunoaște pe altul?

Începi să îi cunoști pe ceilalți pe măsură ce îți dai voie să te cunoști pe tine, iar pe tine începi să te cunoști atunci când îți dai voie să te detașezi de propria ta persoană și să te observi cu onestitate, cu bune și cu rele.

Printr-un raționament logic, ajungem la concluzia că atașamentul față de oameni este, de fapt, atașament față de propria persoană. Adică orgoliu pur-sânge. Nu ai cum să te agăți de alții, dacă nu te consideri indispensabil.

Cu cât te cureți de aderențele din propria ta ființă, cu atât te vei elibera de odgoanele care te țin legat de alții. Asta nu înseamnă că îi vei pierde, ci că abia atunci îi vei putea iubi. Iubirea de semeni nu cere nici suferință, nici sacrificii. Ceea ce consideri acum a fi un sacrificiu, când vei alege să trăiești eliberat de aceste atașamente, vei înțelege că e doar un gest natural.

D(i)ary. luni, 2 iulie ’18

Uneori mă așez în fața tastaturii și nu știu ce să scriu. Ideiile, cuvintele refuză să iasă, să se așeze. Mi s-a spus că ăsta e un exercițiu, că nu trebuie să las să treacă momentul, că trebuie să insist. Mi-amintesc că, pe la 11 ani, mergeam la ‘cenaclul literar’. Era un fel de curs de creație literară, condus de o profesoară foarte talentată. Învățam să scriem poezii sau proză. Învățam să dăm frâu liber creativității, prin scris. Ori de câte ori ne plângeam că nu aveam inspirație, Ileana Pop ne spunea: “pune-ți foaia de hârtie în față, ia creionul în mână și uită-te la foaie; inspirația va veni și tu vei pregătit să scrii ce vine”. Ca prin minune, așa se întâmpla. De atunci am învățat că orice foaie albă, fie ea și virtuală, e un spațiu liber, un loc de odihnit mintea și de eliberare de gânduri. O foaie albă e loc pentru meditație.

Foaia albă e locul unde se pot cuibări amintiri, se pot creiona vise; e locul unde poate începe sau se poate sfârși o viață.

Până la urmă, ce e așa important într-o viață? Obișnuim să dăm atâta importanță ideii de viață! “O viață întreagă / de om” ni se pare ca fiind ceva măreț, cuprinzând o grămadă de timp. Avem impresia că acea viață e tot ce poate fi ca întindere în timp, ca importanță, ca unitate de măsură ultimă. În fond sunt doar câteva zeci de ani, din care, probabil, ultimii 20 de ani îi petrecem depănând amintiri, trăind prin prisma fostelor experiențe, hrănindu-ne cu ‘pe vremea mea’.

Primii 10 ani, îi trăim complet dependent de familie. Următorii 10 învățam cum să ne opunem familiei, cum să refuzăm orice tipar sau sfat, din dorința de a ‘deveni noi înșine’. Dacă avem noroc și suntem firi năbădăioase, după 20 de ani ne desprindem (de-o părere), pornind pe propriul nostru drum și până la 30 ne luăm porția de cucuie și vânătăi necesare maturizării. Suntem bravii deținători ai unei vieți proprii și personale și, până pe la 40 – 45 ne-o croim și o răscroim așa cum considerăm de cuviință, timp în care îi ‘modelăm’ și pe alții, dacă ne e dat să fim părinți. Mândri în șa! Urmează perioada în care realizăm ce greșeli și gafe am săvârșit, încercând să mai dregem busuiocul până pe la 65 -70. Apoi ne așezăm comod în fotoliu, sorbind cu paiul din înțelepciunea acumulată până aici și privind la ‘roadele’ existenței noastre. Asta… până când ne hotărâm să ne desprindem. 10-20 de ani petrecuți în fața ecranului pe care se derulează propria noastră creație. (Să mai zici că nu suntem cinefili cu toții!)

Dacă ar fi să privim cu onestitate, viața noastră e a noastră și o trăim pe bune vreo 30 de ani (plus/minus). Hai, 40! Treacă de la mine!

Nu vreau, cu nici un chip să crezi ca sunt pesimistă. Cei care mă cunosc, știu că sunt o optimistă aproape de imbecilitate. Cred doar că viața asta nu e atât de lungă cum ne place să o considerăm, ca fiecare zi e atât de importantă precum funia de care stă agățat unul deasupra prăpastiei. Mai cred că Budha a avut dreptate: “greșeala este că noi credem că avem timp”. Vorba fratelui meu: “trezește-te, că acu’ se face seară!”

Mi-aș dori să trăim o dimineață continuă, să avem vreme, să ne lipsească frica. Mi-aș dori să nu măsurăm timpul în ceasuri, ci în bucurii. Mi-aș dori să oprim iluzia timpului în secunda liniștii. Mi-aș dori.

Dar toate astea nu mi le doresc pentru că știu că sunt iluzii deșarte, vise sparte. De aceea îmi doresc, și mie și ție, s-avem curajul și înțelepciunea să trăim în prezentul continuu, să înțelegem că nu suntem nici ca atunci, nici ca acum, că suntem cum alegem să fim. Mereu.

D(i)ary. duminică, 1 iulie ’18

“Până șezi, fă ceva”, zice o vorbă ardelenească. Adică să îți ții mereu mâinile ocupate, să meșterești tot timpul ceva, să nu stai degeaba.

Nu știu cum e prin alte părți, dar în Ardeal, există o adevărată spaimă de lene, iar omul care a fost ‘prins’ că e leneș, e stigmatizat: ‘ăla nu-i de nici o treabă, pute locu’ sub el’.

Știu că influența catolică și-a spus cuvântul, dar să nu uităm că și în religia ortodoxă, lenea e un mare păcat. Ba mai există și un drac, direct responsabil cu asta. Din păcate, nu poți da vina pe el (‘the devil made me do it’) pentru că, în fond, leneșul nu face nimic! Deci, ce-ar trebui să spună? Că nu-l lasă dracu’ să muncească?

Am avut ocazia și timpul necesar să-i observ pe bătrâni, adică pe cei ce-au fost educați astfel. Munceau mult (stilul lor de viață cerea asta), dar știau și să se odihnească, să își ia porția de tihnă într-un anume moment al zilei. Da, de cele mai multe ori era o odihnă activă: lucrau ceva cu mâinile; ele coseau ceva, ei ciopleau ‘din brișcă’. Dacă era duminică sau vreo sărbătoare, știau să facă pauză, citeau din Carte, povesteau între ei sau pur și simplu ședeau cuminți și se uitau în zare. Deci, știau să facă totul cu măsură, dându-și voie să fie.

La generațiile ce au urmat, am observat cum această spaimă de lene s-a transformat într-o dorință  de a epata, de a arăta lumii cât de harnici sunt.

Hărnicia a ajuns un fel de boală, un fel de calvar pe care oamenii îl îndură de teamă de-a nu fi socotiți leneși. Nici măcar nu se mai știe exact ce-i aia lene, de fapt. De unde și până unde se întind efectele sau simptomele ei? Dacă nu ești mereu în priză, ești leneș. Simplu.

Mai mult decât atât, dacă nu se vede rodul hărniciei tale, nu te crede nimeni pe cuvânt. Astfel, s-a trecut de la smerenie la trufie. Să vadă tot satul cât ești de vrednic și de harnic! Averea materială este dovada clară a hărniciei și, de multe ori, cei ce nu au cum demonstra, sunt socotiți nevolnici, păguboși, defecți.

Nevoia de a face a pus stăpânire pe viața oamenilor, îndepărtându-i de ei înșiși. Oamenii fug de “a fi” ca dracul de tămâie, iar când încerci să-i întorci către ei, inevitabil apare întrebarea: “cum să fac să fiu?”. Pfffff!

De cele mai multe ori îmi vine să le spun cuvintele lui Krishna (Baghavad-Gita):

“Nimeni, niciodată, nu stă măcar o clipă fără să săvârșească fapte, căci săvârșește fapte fără să vrea, prin Tendințele născute din Natură” (organismul uman lucrează / este activ  în permanență)

“Părăsind fructul faptelor, mereu mulțumit, liber, chiar dacă a trecut la faptă, acela nu săvârșește nimic”

Pare complicat, dar, dacă luăm cele două exemple de mai sus, înțelegem diferența. Bătrânii munceau cu smerenie, aducând în faptă ce era necesar, fără atașament față de rezultatele muncii lor. Denaturarea ce-a survenit a dat importanță rezultatelor, ‘roadelor’ mai mult decât acțiunii în sine.

Să fii activ, e natural și benefic. Să fii mândru, atașat (dependent) de succesul acțiunilor tale e nociv, îndepărtându-te de esența ta: ‘a face’ e doar o exprimare a lui ‘a fi’.

O să îmi spui că n-are nici o noimă, că doar tu știi bine că ceea ce faci e rodul muncii tale, rodul mâinilor și a minții tale. Bine. Eu nu-s așa deșteaptă și voi apela la Maestrul meu, Isus: “Nu eu, ci Tatăl care sălășluiește în mine, săvârșește lucrarea”. Îți voi pune și întrebarea: îți controlezi tu fluxul sangvin, activitatea stomacului sau a intestinului? Toate acestea sunt acțiuni pe care ființa ta le săvârșește continuu, iar tu ești complet inconștient de ele, neavând puterea de a le controla, pentru că nu deții acest control. Cine le controlează? Nu-mi spune că sunt în controlul creierului, că s-a dovedit științific că nu e așa.

Vrei să-ți spun adevărul? Nu controlezi nimic. Nici atunci când ai senzația că ești în control, nu ești tu acela care controlează. E doar o iluzie. Ca atunci când erai copil și părinții te lăsau să te imaginezi vreun super-erou sau vreo prințesă.

Obții adevăratul control doar atunci când scoți degetele din priză, te retragi în starea de observator și îți unești conștiința cu cea a Sinelui, iar pentru asta ai nevoie de liniște în cap și pace în inimă.

Pace și Lumină!

 

 

D(i)ary. sâmbătă, 30 iunie ’18

Ce ușor ar fi fost dacă ar fi existat o ‘Școală de crezut’! Ne-am fi dus la școală și am fi învățat ‘cum’, ‘de ce’, ‘cât’ și ‘când’ să credem. N-am mai fi fost nevoiți să punem în aplicare nenorocirea asta de dar, numit liber artitru! Am fi putut liniștiți să dăm vina pe oricine altcineva, de la profesor, director și până la femeia de serviciu.

Dar școala asta nu există, așa că nu ne rămâne decât să învățăm prin proprie experiență, dând cu gura de asfalt și cu capu-n gard. Decizia rămâne a noastră, oricât de mult am vrea s-o pasăm altcuiva.

Bineînțeles că, de cele mai multe ori, nu recunoaștem că am decis să credem în ceva sau cineva și dăm vina pe ceilalți sau pe situație (de parcă o situație știe să fie într-un fel sau altul, după bunul ei plac).

Alteori suntem mai șireți, recunoscând că am luat acea decizie, dar găsind motive exterioare ei. “Da, am decis, dar părea sincer…” sau altele asemănătoare (“am crezut”, “am sperat”).

Nu, frate! Decizia o iau pentru că așa consider eu în momentul acela. Decizia o iau în funcție de ce cred/simt/gândesc eu, nu altcineva. Acea alegere o fac în funcție de cine sunt eu în acel moment. Nu e nimeni responsabil de deciziile mele, nu e nimeni vinovat. Doar eu. Nu pot să cred/simt/gândesc decât prin prisma propriilor filtre, în funcție de propria mea experiență (adică ce am învățat din viața asta până acum).

Chiar și atunci când pare că iau decizii în funcție de alții, tot despre mine e vorba. Dacă aleg ceva din dorința de a nu deranja sau supăra pe altul, înseamnă că aleg din frică. Din propria frică! Nu decid niciodată pentru alții sau în funcție de alții. Deciziile îmi aparțin și mă definesc pe mine, nu pe ceilalți.

Sigur că pot ține cont de ceilalți și e chiar frumos și bine, dar, până la urmă, deciziile pe care le iau, mă reprezintă pe mine, nu pe ei.

Veșnica dispută: de unde până unde se întinde libertatea mea de decizie?

Se-ntinde de la mine până la mine. Eu sunt cauza și efectul deciziilor mele. Ele îi afectează pe cei din jurul meu în aceeași măsură în care mă afectează pe mine.

Ce și cum decid în viață? Atât cât știu și pot, în așa fel încât să nu rănesc și să nu încalc libertatea de decizie a celorlalți.

Cât și când cred sau îi cred? Atât cât îmi ascult sau nu vocea interioară, care îmi semnalează întotdeauna adevărul. Nu e vina lor dacă le cred minciunile, ci a mea. Nu e problema mea că cineva (se) minte, ci a lui. Treaba mea este să fiu atentă la ce-mi spune senzorul de adevăr din interiorul ființei mele și să decid în consecință.