Ce ușor ar fi fost dacă ar fi existat o ‘Școală de crezut’! Ne-am fi dus la școală și am fi învățat ‘cum’, ‘de ce’, ‘cât’ și ‘când’ să credem. N-am mai fi fost nevoiți să punem în aplicare nenorocirea asta de dar, numit liber artitru! Am fi putut liniștiți să dăm vina pe oricine altcineva, de la profesor, director și până la femeia de serviciu.
Dar școala asta nu există, așa că nu ne rămâne decât să învățăm prin proprie experiență, dând cu gura de asfalt și cu capu-n gard. Decizia rămâne a noastră, oricât de mult am vrea s-o pasăm altcuiva.
Bineînțeles că, de cele mai multe ori, nu recunoaștem că am decis să credem în ceva sau cineva și dăm vina pe ceilalți sau pe situație (de parcă o situație știe să fie într-un fel sau altul, după bunul ei plac).
Alteori suntem mai șireți, recunoscând că am luat acea decizie, dar găsind motive exterioare ei. “Da, am decis, dar părea sincer…” sau altele asemănătoare (“am crezut”, “am sperat”).
Nu, frate! Decizia o iau pentru că așa consider eu în momentul acela. Decizia o iau în funcție de ce cred/simt/gândesc eu, nu altcineva. Acea alegere o fac în funcție de cine sunt eu în acel moment. Nu e nimeni responsabil de deciziile mele, nu e nimeni vinovat. Doar eu. Nu pot să cred/simt/gândesc decât prin prisma propriilor filtre, în funcție de propria mea experiență (adică ce am învățat din viața asta până acum).
Chiar și atunci când pare că iau decizii în funcție de alții, tot despre mine e vorba. Dacă aleg ceva din dorința de a nu deranja sau supăra pe altul, înseamnă că aleg din frică. Din propria frică! Nu decid niciodată pentru alții sau în funcție de alții. Deciziile îmi aparțin și mă definesc pe mine, nu pe ceilalți.
Sigur că pot ține cont de ceilalți și e chiar frumos și bine, dar, până la urmă, deciziile pe care le iau, mă reprezintă pe mine, nu pe ei.
Veșnica dispută: de unde până unde se întinde libertatea mea de decizie?
Se-ntinde de la mine până la mine. Eu sunt cauza și efectul deciziilor mele. Ele îi afectează pe cei din jurul meu în aceeași măsură în care mă afectează pe mine.
Ce și cum decid în viață? Atât cât știu și pot, în așa fel încât să nu rănesc și să nu încalc libertatea de decizie a celorlalți.
Cât și când cred sau îi cred? Atât cât îmi ascult sau nu vocea interioară, care îmi semnalează întotdeauna adevărul. Nu e vina lor dacă le cred minciunile, ci a mea. Nu e problema mea că cineva (se) minte, ci a lui. Treaba mea este să fiu atentă la ce-mi spune senzorul de adevăr din interiorul ființei mele și să decid în consecință.