D(i)ary. sâmbătă, 30 iunie ’18

Ce ușor ar fi fost dacă ar fi existat o ‘Școală de crezut’! Ne-am fi dus la școală și am fi învățat ‘cum’, ‘de ce’, ‘cât’ și ‘când’ să credem. N-am mai fi fost nevoiți să punem în aplicare nenorocirea asta de dar, numit liber artitru! Am fi putut liniștiți să dăm vina pe oricine altcineva, de la profesor, director și până la femeia de serviciu.

Dar școala asta nu există, așa că nu ne rămâne decât să învățăm prin proprie experiență, dând cu gura de asfalt și cu capu-n gard. Decizia rămâne a noastră, oricât de mult am vrea s-o pasăm altcuiva.

Bineînțeles că, de cele mai multe ori, nu recunoaștem că am decis să credem în ceva sau cineva și dăm vina pe ceilalți sau pe situație (de parcă o situație știe să fie într-un fel sau altul, după bunul ei plac).

Alteori suntem mai șireți, recunoscând că am luat acea decizie, dar găsind motive exterioare ei. “Da, am decis, dar părea sincer…” sau altele asemănătoare (“am crezut”, “am sperat”).

Nu, frate! Decizia o iau pentru că așa consider eu în momentul acela. Decizia o iau în funcție de ce cred/simt/gândesc eu, nu altcineva. Acea alegere o fac în funcție de cine sunt eu în acel moment. Nu e nimeni responsabil de deciziile mele, nu e nimeni vinovat. Doar eu. Nu pot să cred/simt/gândesc decât prin prisma propriilor filtre, în funcție de propria mea experiență (adică ce am învățat din viața asta până acum).

Chiar și atunci când pare că iau decizii în funcție de alții, tot despre mine e vorba. Dacă aleg ceva din dorința de a nu deranja sau supăra pe altul, înseamnă că aleg din frică. Din propria frică! Nu decid niciodată pentru alții sau în funcție de alții. Deciziile îmi aparțin și mă definesc pe mine, nu pe ceilalți.

Sigur că pot ține cont de ceilalți și e chiar frumos și bine, dar, până la urmă, deciziile pe care le iau, mă reprezintă pe mine, nu pe ei.

Veșnica dispută: de unde până unde se întinde libertatea mea de decizie?

Se-ntinde de la mine până la mine. Eu sunt cauza și efectul deciziilor mele. Ele îi afectează pe cei din jurul meu în aceeași măsură în care mă afectează pe mine.

Ce și cum decid în viață? Atât cât știu și pot, în așa fel încât să nu rănesc și să nu încalc libertatea de decizie a celorlalți.

Cât și când cred sau îi cred? Atât cât îmi ascult sau nu vocea interioară, care îmi semnalează întotdeauna adevărul. Nu e vina lor dacă le cred minciunile, ci a mea. Nu e problema mea că cineva (se) minte, ci a lui. Treaba mea este să fiu atentă la ce-mi spune senzorul de adevăr din interiorul ființei mele și să decid în consecință.

Reclame

D(i)ary. marti, 26 iunie ’18

De ce-i e teamă omului cel mai mult? Cred că de libertate. De orice fel de libertate. Până la urmă și moartea e o formă de libertate. Avem aceeași reacție atunci când cineva ne spune că ne e frică de moarte, ca atunci când ni se spune că ne e teamă de libertate: “mmmm… nuuuuu! ăăă… păi, nuuuu… căăă…”.

Unii refuză clar ideea, găsind instant motive pentru care ‘nu-i așa’. Alții acceptă doar din gură, dar ochii și poziția corpului lor spun o cu totul altă poveste. Alții se îmbată cu apă rece, găsind surogate de libertate în atitudini împrumutate, strângându-și zgarda și mai mult, până ce sufocarea le dă senzația de euforie. Ce să-i faci? Până la urmă, masochismul e o realitate.

Omul va căuta mereu și mereu libertatea și o va pierde mereu și mereu în favoarea dorinței de a-i fi bine, de a-i fi comod.

La 25 de ani am ales pasiunea cu tot greul pe care îl aducea, în detrimentul confortului. Nu era o libertate totală, era doar libertatea de a crea și de a trăi frumos. După zece ani, greul a încetat să mai fie topit în frumos, așa că am renunțat la pasiune în avantajul confortului. După foarte scurt timp, confortul a devenit de nesuportat. Zgarda strângea atât de tare, încât abia mai vedeam în fața ochilor. Am tăiat-o. Atunci am pășit “în gol”. Tălpile mele nu erau susținute de absolut nici o garanție umană/socială. Nu aveam nimic, în afara aceluiași apartament și aceluiași copil, care cereau de la mine ‘responsabilitate’. Am riscat și mi-am oferit o lună de odihnă și liniște. După un asemenea salt aveam nevoie de o mică pauză, să mă adun. Apoi am ieșit în lumină și am declarant ‘asta sunt!’. Miracolul nu a fost că munceam maxim 20 de ore pe săptămână, în loc de 14 ore pe zi și câștigam aceeași bani, ci că pasiunea și bucuria au reapărut  în viața mea.

Bineînțeles că a fost un ciclu, peste câțiva ani am simțit că am nevoie să schimb. Îmi era din ce în ce mai greu să colind orașul în lung și-n lat. Atunci am decis să mă opresc, să las să vină către mine. Asta a fost și mai greu. Pentru o persoană cu atâta energie de foc era aproape insuportabil să stea în așteptare! Perioada de ajustare a durat puțin mai mult, dar ajutoarele nu au întârziat să apară. Am realizat că, de fapt, omul tinde ‘să facă’ atunci când e nesigur, atunci când îi lipsește credința. A face nu e altceva decât exprimarea lui A fi. Atunci când ‘faci pentru că’, ești departe de tine, de cine ești și, mai devreme sau mai târziu, te vei trezi nefericit. Atunci când faci pentru că asta vine din tine, pentru că așa se exprimă Eu sunt-ul tău, fără să ai altă motivație, fără așteptări (nici măcar de ordin moral), totul curge lin și se aranjează cărămidă după cărămidă sub tălpile tale, pe măsură ce înaintezi prin viață.

În acest punct realizezi că eliberarea pornește cu fiecare condiție exterioară ție și e musai să continue cu fiecare condiție interioară. Nu e destul să te eliberezi doar de chingile exterioare, ci e nevoie să te eliberezi de tine, de tot ceea ce te face să te consideri unic, altfel, deosebit, de tot ceea ce te face să te consideri tu însuți. Ne grăbim să ne descotorosim de defecte, uitând să ne eliberăm de calități. Ne grăbim să scăpăm de greu, uitând să renunțăm la ușor. Libertatea nu înseamnă nici ușor, nici greu, nici bine, nici rău. Libertatea înseamnă renunțarea la tot ce te face să te crezi pe cuvânt, la tot ce te face să vrei într-un fel sau în altul, uitând că ești aici tocmai pentru acest mic amănunt: să înveți să nu mai vrei într-un fel anume, ci să accepți tot ceea ce vine cu detașare și încredere.

D(i)ary. luni, 25 iunie ’18

Mai poți să mergi pe brânci, ferindu-te de lumină?

Mai poți să te târăști prin colb, doar-doar nu-ți voi simți mirosul?

Mai poți să te prefaci, să te schimonosești?

Mai poți?

Cât?

Până la urmă nu ‘cât’ e interesant, ci ‘de ce’?

Te observ și mă străduiesc să înțeleg. Doamne, cum mă mai străduiesc! Încerc din răsputeri să găsesc o noimă în toată povestea asta și, în afară de “frică” și “meschin” nu îmi vine în cap nici o altă explicație. E drept, n-am eu conștiința cea mai înaltă și nici mari “skills-uri” de viață-de-succes nu posed. Eu doar observ cum îmi dai târcoale ca o șopârliță, încercând mereu să mai ciupești ceva, fără ca eu să te văd. Eh, dacă asta îți dorești, uite! Ziceam că nu te văd. Na! Ești mulțumit? Acu’ e mai bine?

Și? Ce-ai rezolvat? Tu chiar nu înțelegi că nu te poți construi din resturi? Că Nosferatul nu e ceva plăcut? Asta vrei să devii? O făcătură de neprivit? E chiar atât de greu să te accepți? E chiar atât de puțin și de nasol ce vezi în tine?

Da, am greșit și eu, încercând să îți arăt câtă minune porți. N-a ieșit bine, c-ai luat-o cum ai vrut și cum ți s-a părut mai “chique”. Na, acu’ desfă și-ncearcă să te găsești printre ciucuri și fundițe! Ai luat de la unul ceva, de la altul altceva, fără să te gândești că nu ți se potrivesc și ai creat o struțo-cămilă cu accese de taragot. Până la urmă, dacă ție ți-e bine și ești mulțumit, Doamne ajută! Mai știi? Poate prin tine, Dumnezeu va creea o rasă nouă!

Minciuna are picioare scurte, zicea bunica.

Nu, minciuna nu are picioare. Ea nu merge nicăieri, rămâne credincioasă lângă stăpânul ei, lângă cel care a creat-o. Când crezi o minciună, nu faci altceva decât să creezi și tu alta, aidoma celei pe care o crezi, și cari acea minciună cu tine, prin viață.

Minciunile sunt ca bubele. Bube care nu se pot vindeca de la sine, iar tratamentul e destul de neplăcut: e nevoie de o doză strașnică de adevăr și încă una de smerenie. Această mixtură trebuie aplicată pe față, în lumină zilei, s-o vadă toată lumea.

 

 

 

 

D(i)ary. duminica, 24 iunie ’18

Oare ce e atât de dificil pe drumul către tine?

Uneori pare simplu, totul se aliniază și se îmbucă perfect. Apoi, inevitabil, vine iar o perioadă în care bâjbâi, te-mpiedici, cazi, dai cu gura de asfalt și ești aproape convins că ai greșit direcția. Și când această convingere tinde să atingă un proces alarmant de certitudine, puff! Totul se clarifică și te trezești iar pe calea ta, sigur și liniștit, de parcă toată perioada ce-a trecut a fost un vis urât. Mie așa mi se întâmplă. Altora nu. Altora le e și mai nasol, trebuind să sape șanțuri mai lungi și mai adânci, trăind mai mult în tranșeele propriei minți, având mult mai puține momente de pace între bătălii. Și totuși continuă. Alții consideră că, dacă nu ți-e ușor, înseamnă că sigur te-ai rătăcit, sigur nu e calea ta. Că totul ar trebui să fie ușor și simplu. Păi, totul este ușor și simplu, atunci când îți dai seama din ce cauză ți-e greu, care este reala cauză a perioadelor grele.

Da, o să îmi spui că greul vine doar din faptul că opunem rezistență. Corect. De acolo vine starea de greu, starea de suferință. Dificultățile (că nu știu cum altfel să le numesc generic), în schimb, nu vin întotdeauna din faptul că opui rezistență la schimbare.  Vin pentru că e nevoie să vină. Sigur că știm deja că problemele de sănătate sunt rezultatul dizarmoniilor emoționale, al convingerilor greșite despre noi, de fapt, despre relația noastră cu Dumnezeu, dar există anumite disfuncții, anumite ‘probleme’, care n-au o legătură vizibilă cu toate astea, cărora nu reușim să le găsim o logică sau o cauză evidentă, oricât ne-am strădui. Ei, cauza există. Nimic nu există fără o cauză. Numai că această cauză e adânc îngropată în noianul de existențe și experiențe din acest plan (sau din altul). Acelor cauze le spunem ‘karmice’. Karma is a bitch! De ce? Pentru că nu stă să-ți explice, doar îți întoarce favoarea, când nici nu te aștepți. Biata karmă! Tot ea e de vină!? Dacă vrei să o personalizezi, îi poți atribui identitatea de contor: tu faci o alegere, iei o decizie, iar în momentul acela contorul începe să ticăie. Când îi vine sorocul, întrerupătorul face ‘clic!’ și generează un efect. Ăsta-i mecanismul. E doar un mecanism! Dai vina pe mecanism? Na, poți și așa! Nu știu la ce te ajută, dar cu siguranță poți s-o faci. Doar că exact atitudinea asta îți provoacă suferință.