DESPRE MENIRE – din „Caietul Dariei”


„În loc să te întrebi care e menirea ta, întreabă-te ce e menirea.
Nu ştiu de ce consideri că menirea se referă la lucruri măreţe. Ce e măreţ, de fapt, în viaţa asta? De ce consideri măreţ doar ce e răsunător şi impozant? De ce consideri că e măreţ doar ceea ce aduce transformări radicale, vizibile de la kilometri, ca o tornadă?
Menirea unui om poate fi la fel de fină şi discretă, ca pânza unui păianjen, ca picătura de rouă care astâmpără setea unei frunze.
Oamenii sunt ahtiaţi după grandoare. Vor ca viaţa lor să însemne ceva, să facă din ea ceva semnificativ şi când spun „semnificativ”, se referă la acel „maret” despre care vorbeam mai sus. Să fie grandios, să fie cu surle şi trâmbiţe, să zguduie mapamondul, să se povesteasca despre ei în legende!
Hei! Dacă fiecare ar avea o asemenea menire, lumea ar fi mereu sfârtecată de cutremure, tornade, răsturnări de guverne şi genocid!
Cum rămâne cu mângâierea, cu sprijinul nevăzut şi consolarea? Cum rămâne cu strângerea de mână, cu zâmbetul, cu secretul emoţiei şi delicateţea visului?
De ce trebuie să categorisim menirile? Cum putem s-o facem atâta vreme cât nu există nici unul mai întâi şi nici unul mai la urmă? Cum putem spune că menirea unuia e mai importantă decât a altuia, atâta vreme cât cel dintâi nu ar putea să îşi împlinească menirea, dacă cel din urmă nu şi-ar aduce contribuţia? De ce trebuie să fii primul, cel din faţă? De ce e mai puţin important să fii cel ce sprijină, cel ce alină sau îmbărbătează? Cum e mai important cel ce se aruncă în faţă decât cel ce l-a îmboldit s-o facă? Şi totodată cum e mai important cel care a dat imboldul decât cel care a finalizat acţiunea?
Suntem independenţi datorită iubirii, ajutorului şi sprijinului altora. Am putea spune că independenţa e o dependenţă cu lesă lungă, îmbracată frumos.
Putem spune că înainte se pleacă de la urmă, aşa cum urcuşul începe întotdeauna de la bază, cum evidentul e întotdeauna susţinut de ceva greu vizibil.
Uită-te în poveşti şi legende: fiecare erou are ajutoare, sfătuitori şi ocrotitori. Cine e mai important? Cine a făcut totul posibil? El, eroul în armură strălucitoare? Singur?
Atâta vreme cât nu îţi îmbrătişezi menirea, nu vei fi niciodată împăcat cu viaţa ta. Uneori ţi se pare prea mult sau prea greu, alteori ţi se pare prea mărunt şi fără însemnătate. Oricum ar fi, dacă vrei să îţi găseşti calea, trebuie să îţi accepţi menirea. Fără fatalism şi fără resemnare. Doar acceptă.”

Fragment din Caietul Dariei – NOI in secolul XXI (vol.2) – aparut la Editura Cartea Daath.
http://www.edituracarteadaath.ro/noutati/NOI-volumul2

Featured Image -- 422

 

 

Anunțuri

AMINTIRI

Atâta viaţă!
Atâta viaţă trăită din plin, într-un timp ce pare atât de mic şi neîncăpător!
Atâta viaţă trăită cu ardoare şi importanţă, ca apoi sa fie îndesată bine în buzunare!
Se revarsă valuri-valuri, ca vata de zahăr. Te-mpresoară şi te-mbrăţisează pufoasă şi moale, aromată!
Şi-atâta iubire emană, că te-mbată şi parcă niciodată n-ai fost atât de iubit.
Şi parcă niciodată n-ai ştiut asta pe deplin.
Şi parcă niciodată n-ai iubit atât de liniştit si pufos, şi aromat, şi pe de-a-ntregul.

Craciun Peisaje de Iarna Religie Fericire Traditie

 

SERVICE


Într-o maşină, fiecare componentă are treaba ei. Nu mă pricep la mecanică, dar bănuiesc că fiecare piesă din motorul ăla face ceva, e acolo cu un scop exact. Dacă una se strică, maşina nu mai funcţionează bine.
E la fel şi în organismul uman: fiecare ţesut, fiecare organ are treaba lui. Dacă undeva, printr-un colţ e un dezechilibru, tot organismul va şti.
În natură aşişderea! Dacă eşti atent în jur, vei observa cum toate funcţionează perfect, cum fiecare mişcare de frunză e precedată de ceva şi are o urmare, ciclurile naturii, relaţia dintre elementele ei sunt în perfectă armonie, în perfectă simbioză!
Şi-atunci vin şi-ntreb: ce piesă le lipseşte sau le e defectă acelor oameni care nu sunt capabili să vadă disarmonia şi deranjul pe care îl determină în jur?
E uşor să îi acuzăm de egoism, dar ce înseamnă asta? Care parte din sistemul lor s-a virusat? Unde e buba?
Care e tratamentul potrivit pentru ca ei să poată vedea importanţa gesturilor şi a atitudinii lor?
A! Poate chiar aici e baiul: chiar dacă, la prima vedere par siguri pe ei, încrezători, bine proptiţi pe picioarele lor, nu realizează cât de importanţi sunt în viaţa altora, în viaţa lumii. Nu înţeleg că fiecare atitudine delăsătoare sau egoistă îi răneşte pe cei din jur şi, deci – întregul.
O să imi spui că poate nici nu le pasă. Da, e o variantă. Dar de ce le-ar păsa de ceva separat de ei? Ei nu se simt parte din Întreg. Aici e defecţiunea. Asta e problema lor: nu realizează că dacă binele lor răneşte în jur, nu mai e nici un bine, că îşi fac rău cu mâna lor. E ca o boală autoimună!
Problema e că, în timp li se defectează şi computerul de bord şi nu mai semnalează defecţiunile. Confundă nepăsarea cu respectul de sine.
Fiecare dintre noi are o defecţiune, pe undeva. Din cauza hârtoapelor vieţii se mai dereglează una-alta.
Important e să menţinem starea de sănătate a unei singure componente: busola.
Acel mic indicator din interiorul nostru, care ne arată cu precizie milimetrică dacă am luat-o pe mirişte sau suntem încă pe cale.
Acel mic acuşor care ne înţeapă de fiecare dată cand atitudinea noastră îl răneşte pe cel de lânga noi, chiar şi numai cu un gând.
Cred că, dacă într-o singură zi pe an, omenirea asta ar ţine cont de busolă, lumea ar arăta cu totul altfel.
Automation

 

Lansare „NOI in secolul XXI” – vol.2

Scriam mai demult ca, atunci cand viata isi intra in fagasul normal, nu poti decat sa te dai la o parte si sa privesti la minunile ce se petrec!
Multi s-au plans de anul 2014, ca fiind unul dintre cei mai nabadaiosi ani, unul dintre cei mai dificili. Da, n-a fost chiar comod. Dar minunile ce s-au petrecut, darurile primite atunci cand ti-ai vazut de treaba ta, cand ti-ai ascultat inima, sunt absolut senzationale!
Nu ramane decat recunostinta, pace si lumina!

melc
desen: Irina Maria Ganescu

MATERNITATE

Ţi se spune că miracolul naşterii e…. un miracol!
Crezi, pentru că oricum nu ştii despre ce e vorba.
Vine momentul să afli. Da, atunci chiar realizezi, înţelegi şi CREZI că aşa este.
Ani de zile te raportezi la acel moment. Există viaţa ta înainte şi după naştere. Nimic nu mai e la fel. Nu mai poţi vedea lumea prin aceeaşi ochelari (de cal). Totul capătă un alt sens, mai vast, mai profund, mai frumos.
Asta până în momentul în care înţelegi că, deşi important, acel moment nu creează o legătură indestructibilă, că relaţia cu fiinţa căreia îi spui “copilul meu” este la fel cu altele. E mai puternică doar din cauza posesivităţii şi a isteriei cu care ţii strâns la piept, ideea de “al meu”. Insepararea provine din încleştarea unghiilor în jugulara tânărului trup, ce ţi s-a încredinţat spre iubire şi îndrumare.
Şi vine clipa în care, cu toată împotrivirea, înţelegi şi accepţi că nu e al tău, ci împreună cu tine, ba mai bine spus pentru tine. Că nu e un dar ce l-ai primit, ci o mare şansă! Sansa de a iubi cu adevărat!
La început te simţi ciudat… parcă despuiat, fără rost. Tocmai ţi-a fost amputat cel mai nobil motiv al tuturor deciziilor din ultimii ani!
Îţi pică fisa: “am dat-o de gard de atatea ori! Oare mă va putea ierta vreodată?” Ah! Şi ce zgomot asurzitor face căderea acelei fise!!!
Şi mai şocantă e iubirea si firescul altruism pe care ţi le dăruieşte mereu, şi mereu, şi mereu, în schimb! A înţeles de mult cine eşti şi ce poţi, te cunoaşte mai bine decât ai vrea şi cu toate astea… te iubeşte şi îţi rămâne alături!?
Nu poţi decât să iubeşti cu recunoştinţă, să observi măreţia şi frumuseţea şi să te simţi al naibii de privilegiat.
Îţi dai voie să te simţi mic, pentru că eşti înconjurat de iubire şi abia acum ştii că orice gafă ai făcut, a fost iertată şi topită în acea iubire.
Da, momentul naşterii îţi schimbă viaţa, dar momentul în care reuşeşti să recunoşti în copilul tău pe fratele/sora mai mare, care te-a călăuzit atâţia ani, în taină, este cu adevărat revelaţia maternitătii.
Îţi mulţumesc, Tată!

SAFEPLACE

 

 

 

 

 

 

Pictura: „Safe Place” de Heather Sinnott

http://heathersinnott.blogspot.ro/2010/09/catch-fire-toronto.html