LA POALELE UNUI GENIU

Aş fi putut scrie “alături de un geniu”, dar cine poate sta alături? Se impune să stai la poalele lui, ca la poalele unui munte. Cine impune? El, geniul. Prin ce şi cum este. Prin cum respiră.
Da, am cunoscut şi eu, cândva, un astfel de om. Am fost chiar un fel de prieteni. Atât cât permitea genialitatea lui, bineînţeles. Ar fi putut sa-mi fie doar tată, dar… nu, nu putea. Genialitatea nu permite astfel de abateri. Nu căutaţi tonul ironic, că nu-i aici. Chiar aşa e: genialitatea nu permite nici un fel de abateri; nici a fi soţ, nici părinte, nici… prea prieten.
E miezul nopţii şi ar trebui să dorm. Ar fi bine pentru mine. Totuşi, eu scriu despre el, geniul. Probabil pentru că asta era ora la care el se simţea bine, în elementul lui. Îi plăceau nopţile. Unii spuneau că sunt pierdute, dar, de fapt, acela era momentul în care el începea să îşi desfăşoare aripile, pană cu pană, ca-ntr-un ritual. Nopţile erau prietenii lui cei mai buni. Nu conta cine sau dacă era cineva prin preajmă. Lui îi ajungeau nopţile.
L-am iubit fără ataşamente. Felul lui de a fi a avut grijă de asta. Şi e foarte bine aşa. Nu-mi lipseşte. Îl iubesc şi azi la fel de impersonal cum am făcut-o întotdeauna. Nu puteai să nu îl iubeşti. În acelaşi timp, nu puteai să faci din el un subiect al posesivităţii. Nu te lăsa. Şi-ar fi dorit să nu fie aşa şi cred că suferea din pricina asta (că oamenii din viaţa lui, mai devreme sau mai târziu erau ţinuţi la distanţă), dar… genialitatea nu permitea. Nu avea încotro. Locul lui era puţin în altă parte decât cel al muritorilor de rând.
Mi-l amintesc. Avea o frumuseţe umbrită; dădea senzaţia de mister. Avea farmec, ca un Lucifer înainte de cădere. Şi totusi, căderea era în el. O conţinea. Puteai să stai la umbra lui ca la umbra unui nuc, mut de uimire, admirându-l sau răstindu-te la el. Nu-l clinteai. Îl vedeam cum şi-ar fi dorit să se indoaie, visându-se mlădiu ca o salcă tânăra, dar… genialitatea nu permitea.
Au fost destule nopţi în care am stat la poalele lui, sorbind fraze, idei, învăţături sau burzuluindu-mă la el când mi se părea că prea dădea pe-afară.
Ştiţi cum se spune despre genii: ştiu de toate. Şi el ştia. Ştia să fie frizer, bijutier, operator de film, regizor, scenograf, pantofar, duhovnic… Dar cel mai bine ştia să aibă curaj. Şi asta am iubit cel mai mult la el . Cred că asta l-a urcat acolo, sus, unde trăiesc geniile. Curajul. Curajul nebun de-a înfrunta o lume, de-a nu abdica de la convingerile lui, indiferent cât de scrântite erau ele. Cred că asta l-a făcut să poată, să ştie şi să facă perfect orice îşi punea în cap. Nimic nu era imposibil! Un singur lucru i-a fost (aproape) imposibil: să fie doar un om, doar un tată, doar un soţ.
O singură dată s-a coborât la a fi “un om”. Când îi picurau lacrimile în prima ciorbă făcută de mine, special pentru el. Parcă toată tristeţea şi singurătatea au picurat în ciorba aia. L-aş fi luat în braţe, ca pe un copil speriat, dar… genialitatea nu a permis. S-a înfăţişat urgent ca o santinelă la graniţele sufletului lui obosit.
Şi era obosit de atata iubire spartă în milioane de iubiri, de parcă s-ar fi terminat Pământul dacă n-ar fi aruncat-o peste tot. Şi era obosit de-atâta furie. Era obosit de atâta război cu inima lui şi cu Dumnezeu. S-ar fi odihnit, dar… genialitatea nu permitea.
Pâna când a hotărât. Şi s-a odihnit. Pentru mult timp.
poze_daria0020

Anunțuri

SERVUS!

Servus!

Suntem obişnuiţi deja ca aşa salută ardelenii.
Mulţi nu ştiu de unde vine şi ce înseamnă de fapt. Nici unii ardeleni nu ştiu.
Vine din latină şi înseamna “slugă”.
Da, acum orgoliul multora sare până în tavan: “ce? adică să fiu slugă?”
Da, înseamnă a te pune în slujba celuilalt, a te pune la dispoziţie.
E cel mai frumos salut pe care l-am auzit vreodată şi pe care îl folosesc mereu. Pentru că nimic nu e mai frumos decât a te pune în slujba semenilor tăi. Pentru că e unul dintre darurile divine pe care le-am primit aici, pe lumea asta.
A servi nu înseamnă a te umili, ci, din contră, înseamnă a te ridica la adevărata ta valoare. Pentru că, oricât ai fi de ilustru şi de extraordinar, dacă nu te împarţi altora, nu foloseşti nimic, nu însemni nimic. Şi toţi vrem să însemnăm ceva, nu?
Toţi vrem să contăm, toţi vrem să fim văzuţi, auziţi, luaţi în seamă.
E degeaba dacă eşti văzut, auzit sau luat în seamă fără să folosească.
A fi “slugă” înseamnă a te dărui. Oare nu asta face Dumnezeu în fiecare clipă?
A servi înseamnă a fi aidoma Lui: în serviciu, dispus să te dai pe de-a-ntregul, în orice clipă, cu tot ce are mai bun şi mai frumos fiinţa ta.
Când foloseşti ca salut “servus”, îţi arăti intenţia de a sluji, de a ajuta, de a sprijini.
Acest salut nu e menit să vină din mândrie, ci din smerenie şi ar fi frumos ca toţi cei ce-l folosesc, să ştie ce spun şi chiar să creadă şi să aplice asta în viata lor.
Îmi imaginez o lume în care acest salut să fie la ordinea zilei, cu tot ce înseamnă el. O lume în care cea mai mare bucurie a oamenilor să fie servirea semenilor lor. O lume în care toţi (sau măcar majoritatea) să nu aibă nevoie de alt motiv să se pună în serviciul altora, decât propria bucurie de a fi.
Dar asta sunt eu, un copil îndărătnic într-un corp de adult.
Până atunci,
Servus!
servus

 

LUMINAŢIA

Nu-i o sărbătoare naţională, cu fast şi cu fanfară. E o sărbătoare blândă, caldă, plină de iubire, înţelegere şi lumină. O sărbătoare care i-a unit pe toţi, indiferent de religie sau etnie.
Ca o dovadă că iubirea nu ţine cont nici de religie, nici de timpuri, nici de status social.
Luminaţie – 1 noiembrie
Cimitirele deveneau cele mai populate locuri din oraş.
Oamenii curăţau şi împodobeau cu crizanteme albe toate mormintele. Se rugau împreună, cântau, povesteau despre sau cu cei plecaţi. Ba mai aveau grijă şi de mormintele “fără familie”. Ştiau că sufletele lor nu sunt acolo, în morminte, dar cimitirul era locul de întâlnire. Ca un parc unde se întâlneau prieteni vechi.
Seara se aprindeau lumânări pe morminte şi cimitirul devenea cel mai frumos rai pe care ochii mei de copil şi-l puteau imagina.
Plecam spre casă şi, pe drum, vedeam cum se aprind câte două lumânări în ferestrele caselor. “Să vadă morţii, drumul”, zicea bunica.
Aprindeam şi noi cele două lumânări. Şi stăteam acolo, pironită între ele şi le spuneam “bun venit” celor duşi. Şi îi primeam în inima mea, de parcă i-aş fi cunoscut de-o veşnicie pe cei plecaţi înainte să vin eu pe lumea asta.
Şi-ntr-o seară ca asta, ascultând poveştile bunicii despre cei ce-au fost, la fereastra noastră s-a oprit “un îngerel”. Aşa l-am numit eu, după mintea mea de prunc. Nu ştiam cum altfel să numesc lumina diafană, imaterială ce-a zăbovit câteva clipe deasupra ferestrei, în cameră. Da, era în casă, nu afară. A tremurat puţin, ca o bucurie şi-a dispărut. Am văzut-o amândouă şi ne-am minunat.
Am mulţumit Cerului pentru vizită şi ne-am culcat, ascultând poveştile focului.
Simplă. Fără tam-tam. Fără fiţe. Aşa era Luminaţia.
O mare de flori albe şi lumânări, călăuzind spre iubire, sufletele celor plecaţi.
foto-dealuri-de-flori-si-lumina.zeci-de-mii-de-clujeni-au-continuat-traditia-luminatiei1351796606