ÎNCĂPĂŢÂNARE

S-a mai scurs o zi şi habar nu am de ce.
Habar nu am dacă a fost o zi însemnată sau nu, dacă am făcut bine cu adevărat sau nu.
Mi se spune că nu mă apreciez destul, că nu apreciez îndeajuns lucrurile frumoase pe care le fac.
Mi s-a spus chiar că nu ştiu să primesc complimente, că nu primesc admiraţia celor din jur.
Nu! Nu ştiu cum altfel le-aş putea primi decât în felul în care o fac: refuzându-le!
Nu mi se pare normal să consider de admirat o mână de ajutor, un zâmbet sau o vorbă bună!
Nu mi se pare normală o lume în care gesturile frumoase şi generozitatea să fie considerate deosebite. Nu mi se pare normal să trebuiască să vorbim despre acte umanitare ca despre ceva ieşit din comun. Aşa cum nu mi se pare normal să cerşeşti dreptul de a face bine şi de-a aduce frumosul printre semenii tăi.
Cunosc oameni care se luptă de ani de zile pentru a ajuta, pentru a bucura, pentru a îmbunătăţi. Pe ei îi consider normali.
Şi cu cine se luptă? Cu semenii lor!
Să te lupţi cu unii pentru a-i putea ajuta pe alţii, mi se pare ANORMAL!
De mii de ani se-ntâmplă la fel! Chiar nu învăţăm nimic? Chiar nu se desprinde de pe noi jegul ăsta?
Să-mpărţim bureţi de sârmă! Zic.

Încă mai am încăpăţânarea de a visa la o lume în care facerea de bine să nu însemne altceva. O lume în care bunătatea şi grija faţă de semeni sa fie general valabile, considerate normale, fără să stârnească doar admiraţia.
Încă mai am încăpăţânarea de a crede în puterea oamenilor de a se ridica în poziţia bipedă, de a privi cerul şi a simţi că îi aparţin.
Încă mai am încăpăţânarea.
Şi mulţi alţii, ca mine.

 

Reclame

E BINE

E bine să vrei să înveţi.
E bine să vrei să acumulezi cunoştinţe.
E bine să vrei să aduni informaţii.
Zici că nu vrei să te arunci cu capul înainte.
Zici că e mai înţelept aşa.
E bine.
Cum rămâne cu trăitul?
Asculţi o pledoarie pe o temă despre care zici că te interesează şi te înflăcărezi, fiind de acord cu vorbitorul.
Asculţi o melodie care îţi face inima să tresară. Poate verşi chiar şi o lacrimă.
Vezi un film sau un spectacol care te transpune într-o stare înălţătoare.
E bine.
Te întorci în cămăruţa ta şi…
Toate dispar.
Rămân doar gânduri ciobite, senzaţii trăite pe sfert, idei disparate despre cum sau ce ar putea fi viaţa ta.
Din ele construieşti o quasi-existenţă, numind-o “viaţă”. Înveţi să confunzi trăirea cu părerea şi nici nu mai ştii că se poate trăi.
E bine?
E bine, că nu te costă nimic. Nimic, în afară de viaţa ta. Şi cum viaţa nu are preţ, n-ai pierdut prea mult, doar viaţa.
E bine.
Totul se-ntâmplă la suprafaţă: furtuni sau senin, toate sunt doar pe deasupra. Nimic nu atinge adâncul fiinţei tale. Nimic nu se schimbă, nimic nu se transformă. Ai putea crede că ai găsit pacea sufletească, nu?
Şi zici că e bine.
Doar că vine clipa când măruntaiele tale încep să putrezească de atâta lipsă de aer. Vine clipa în care din tine ţâşneşte, ca din senin, o duhoare de moarte şi durere, şi chin.
Năuc, te întrebi “de unde ţi se trage” şi încerci să acoperi, să ştergi, la suprafaţă, că aşa te-ai obişnuit. Dar mortalul miros se ridică din ce în ce mai hotărât să îţi strice imaginea de sfânt.
Dai vina pe unii şi alţii, pe stele, pe soare, pe soartă, pe Cer!
Doar că asta nu te ajută prea mult. N-ai încotro: trebuie să vrei să vezi!
Şi doare cumplit, şi totul e vraişte.
Nu mai pricepi nimic din rostul “trăirii” şi nici curaj nu mai ai.
Te-ntorci disperat la tot ce ai învăţat, la maldărele de studii şi informaţii, convins fiind că-ţi vei găsi leacul…
Sunt pline de praf şi mâncate de carii. Se răstoarnă peste tine biblioteci întregi de pagini învechite, din care nu mai înţelegi nimic. Toate-s de-a valma şi n-au nici un sens! Parcă mai ieri ţi se păreau vitale!
Răpus de propriul bagaj, zaci pe podea.
Adormi, te trezesti, iar adormi… trupul ţi-e inert şi mintea ţi-e goală.
Târziu, luptându-se cu praful, prin faţa ta trece o gâză.
Nu ştii de ce, dar o ajuţi să treacă. O observi şi simţi cum stomacul îţi tresare puţin şi-o lacrimă îţi traversează obrazul.
Şi plângi. Din iubire.
Vezi în ea vremea când alergai după fluturi, când învăţai poezii despre gâze şi flori, când bondarii erau cavaleri şi albinele – regine. Vezi în ea viaţa de care-ai uitat.
O iubeşti pe gâza aia.
Iubeşti. Plângi. Trăieşti.
E bine.

 

DE-UN ZECE MAI

Nu îşi atribuia nici măcar ziua ei de naştere. Nu putea fi “ziua ei” dacă era “ziua Regelui”. Parcă nimic nu era al ei. Nici măcar numele, atât de frumos şi sonor, pe care nu îl purta, preferând un diminutiv într-o altă limbă. Parcă îşi ascundea identitatea. Parcă era “undercover” în propria-i viaţă. N-ar fi acceptat în ruptul capului să iasă în faţă, deşi ar fi putut, ar fi avut de ce şi s-ar fi descurcat de minune.
“De-un zece mai” venea lume să o felicite. Se pregătea delicat şi decent, totul era fără cusur, dar fără prea mare fast.
Veneau în două etape. Şi musafirii ştiau că aşa trebuie să vină: fiecare în etapa care se potrivea statutului lui. Prietenele veneau dimineata, pe la zece – unsprezece. Se servea o cafea (cicoare, că n-aveam cafea adevărată), cu prăjiturele şi biscuiţei făcuţi în casă. El ieşea să le salute, după care se retrăgea. Nu stătea niciodată la această întâlnire, deşi se ştiau de o viaţă şi erau prieteni. Era “momentul ei cu fetele”. Eu mă pregăteam din timp, învăţasem ce şi cum, doar s-o văd că îşi face timp să stea cu “fetele”. Îmi plăcea să le observ: decente, frumoase, elegante fără ostentaţie. Înviind o lume pe care alţii au găsit-o doar în romane.
Foştii elevi veneau după-masa, între patru şi sase; nu mai devreme, nu mai târziu. Primeau un lichior sau o tărie, un aperitiv şi o prăjitură. El era mereu acolo. “Domnii-nvăţători” erau ca un cuplu regal.
Iar mă întorc la “regalul” ăsta…
Da… Atunci n-am ştiut cum să-i spun că ea e regina vieţii ei, … şi a lui, şi a mea! Că ea ţinea în palma ei, tot sufletul casei, că iubirea şi fiinţarea ei între noi, dădeau echilibrul şi armonia existenţei. Era panicoasă şi asta îi dădea lui puterea de a fi calm şi echilibrat. Era puternică şi asta îi dădea lui şansa de a fi liber. Ea m-a învăţat să iubesc durerea care curăţă, suferinţa care clădeşte şi greul care întăreşte. De la ea am învăţat diferenţa dintre ţară şi patrie, grija pentru ceilalţi şi bucuria jocului.
Prinsă în lanţurile mentalităţii vechi, a ştiut cum să dea frâu liber urmaşilor ei şi să se bucure în tăcere că ei au rupt zăgazul.
Nu puteam atunci înţelege de ce se retrăgea mereu în umbră, împingând în faţă pe alţii.
Acum înţeleg.
O văd cum ne ţinea pe toţi, ca o matcă. Nu avea cum să iasă în faţă! Ea ne continea pe toţi, ne susţinea, ne hrănea cu iubire. Acum înţeleg: EA ERA FEMEIA/MAMA/MATCA
Noi – părţi ale ei, frânturi de armonie, cioburi de iubire, împrăştiate în colţurile lumii. De câte ori ne amintim unii de alţii, ne vorbim sau ne întâlnim, ea se întregeşte în noi. Fiinţează peste tot pe unde fiinţăm noi, se manifestă prin noi, fiind în sfârşit liberă!
Cred că fiecare familie are un spirit-matcă. El fiinţează la început într-un singur corp şi, Doamne, greu i-o fi să-l conţină! Apoi se propagă în membrii acelei familii, putând să se extindă şi să scape de barierele acelui singur corp. Şi nu mă mir că acea persoană, care susţine spiritul-matcă, e atât de contrară, trecând de la bucurie ludică la profundă tristeţe şi de la echilibrata putere la fremătânda panică. Îi conţine pe toti, cu toate ale lor, înţelegându-i şi trăindu-i pe fiecare în parte şi pe toţi la grămadă!
Matca noastră se numea Hortensia Irina şi nu şi-a spus niciodată pe nume.

Fotografie din arhiva personala

DECLARAŢIE

Declar pe proprie răspundere următoarele:
NU SUNT:
– aşa cum mă văd alţii
– aşa cum vreţi sau nu vreţi să mă vedeţi
– aşa cum nu vreţi sau nu puteţi să mă vedeţi
– aşa cum aţi vrea voi să fiu, cum ar vrea părinţii voştri sau ai mei, cum ar vrea guvernul, partidul sau biserica
– nici porumbel, nici cioară
– nici duşman, nici prieten
– comodă, docilă, diplomată sau îngăduitoare; deci, nimic din ce v-ar conveni

SUNT:
– aşa cum m-a lăsat Dumnezeu şi dacă El mă lasă, nu văd de nu m-ar lăsa altcineva
– aşa cum m-am descoperit în viaţa asta
– aşa cum aleg să fiu, cum îmi cade bine şi aproape
– aşa cum simt că îi e bine inimii mele să fie
– sinceră, atât cât pot; cât să nu fac rău
– directă, atât cât consider eu că e normal
– şi cioară, şi porumbel, depinde de ce ochi mă privesc
– şi prieten, şi duşman, depinde de ce braţe mă strâng

Aceasta este o declaraţie succintă, comprimată şi oficială.
Cred că fiecare om are dreptul să declare pe faţă, cine este, cine alege să fie. Până la urmă, noi ne alegem o personalitate care să folosească experienţei propuse. Aşadar, asta e personalitatea pe care Sinele meu şi-a ales-o de data asta.
Aleg să manifest toate faţetele acestei personalităţi şi – în măsura în care sunt capabilă – conştient şi asumat.
Nu, nu sunt un dispozitiv cu butoane. Nu pot promite că, dacă îmi veţi cere, voi putea să îmi schimb atitudinea faţă de voi, la comandă.
Ecuaţia e foarte simplă:
Principiu Divin + Respect de Sine = Atitudinea MEA
Adică:
“Nu vei dori să răneşti sau să distrugi nici o creaţie a Tatălui” + Sinele meu îmi spune ca nu eşti benefic pentru mine = Îţi zâmbesc civilizat, putem să vorbim, dar nu vei veni niciodată la mine acasă.
Simplu? Clar?

Notă adiţională:
1. Stiu că ţii la mine, nu încerca să fii singurul/a sau să îţi ceri scuze pentru asta. Nu mi-e teamă să te ţin în braţe sau să îti dau drumul în lume, pentru că “a iubi” nu are nevoie de nimic altceva.
2. Stiu că nu mă poţi înghiţi. Dacă tot simţi aşa, de ce încerci să te porţi nenatural de frumos? Spune-mi în faţă şi scapă odată de povara asta!

Încerc din răsputeri să înţeleg cine şi de ce ne obligă să fim atât de falşi!
Dacă nu te înghit, vei observa. Dacă nu sunt de acord cu tine, vei afla. Dacă mi-eşti drag sau măcar simpatic, vei simţi asta. Iar dacă nu înţelegi, întreabă-mă, îţi voi răspunde.
Ce e aşa de înfricoşător în a-ţi manifesta cu sinceritate şi în limita bunului simţ, sentimentele şi părerile? Oricum sunt pleavă-n vânt! Lasă-le să fie duse de vânt! Dă-le drumul!
Facem din disimulare o artă şi nu realizăm că ajungem să nu mai ştim care e realitatea. Nu mai ştim cine-cu cine şi cine-împotriva cui. La ce ne-ar folosi? Nu vreau să cred că aţi putea întreba asta.
La ce ne-ar folosi să nu ne mai minţim pe noi şi pe alţii?
La ce ne-ar folosi să nu ne mai rănim?
La ce ne-ar folosi să nu ne mai închipuim mai buni, mai frumosi, mai…. decât alţii?
La ce ne-ar folosi să ne respectăm pentru ce Suntem, aşa cum suntem?
La ce ne-ar folosi să ne acceptăm pe bune, cu toate ale noastre, nu doar din gură, nu doar de faţadă?
La ce ne-ar folosi sa ne vedem bârna din ochi şi, înlăturând-o, să vedem frumuseţea din ceilalţi, în loc de nişte amărâte de paie?
Chiar! La ce ne-ar folosi?

Declar toate acestea şi încă multe altele, cu toată sinceritatea şi responsabilitatea de care pot fi acuzată.
Sub deviza: “Daca nu vă place / Io n-am ce vă face.”
Dedesubt-semnata.

Nota de sub sol:
Orice asemănare cu persoane sau situaţii din viaţa reală, este pur întamplătoare (cică)