De câteva luni mă tot bântuie ideea de loialitate. Există cu adevărat aşa ceva? Este cu adevărat necesară? Este cu adevărat înţeleasă? Nu-mi sări în cap, sunt şi eu unul dintre partizanii ideii că loialitatea este un “must”. Şi totuşi, observând multiplele nuanţe pe care le poartă şi atât de diferitele moduri în care este înţeleasă, am început să-mi pun întrebări. Despre mine. Despre sistemul meu de valori. Ştiu că am tendinţa de a fi rigidă în convingeri, mai ales atunci când ele au legătură cu bunul-simţ. Aşa că, am pornit temeinic pe urmele acestei convingeri, că loialitatea e importantă şi că e nevoie să ştii exact ce semnifică această noţiune ca să poţi şti clar dacă esti loial sau doar te îmbeţi cu apă rece.
Am făcut ce face orice amărât când încearcă să pornească de undeva: am deschis DEX-ul. Am inspirat adânc înainte, pregătindu-mă pentru ce va urma (definiţii fără noimă). Când treci peste prejudecăţi e bine, îţi dai şansa de a descoperi sau de a înţelege chestii.
Bineînţeles că această noţiune abstractă nu avea cum să fie definită decât prin alte noţiuni abstracte. Cum să defineşti loialitatea decât:
LOIÁL adj. v. cinstit, credincios, devotat, fidel, neprefăcut, nestrămutat, sincer, statornic.
Până aici totul e minunat! Toate acele însuşiri sunt în armonie cu ce ştiam eu despre loialitate! Ufff…..
Şi atunci? Ce-i aşa de complicat de înţeles? Dacă până şi în DEX e definită clar şi simplu, s-o priceapă tot omu’?
Şi-atunci m-a trăznit, ca o tigaie bine mânuită: dar dacă unii consideră că ajunge doar una dintre acele însuşiri pentru a fi loial? Dacă unii consideră că aceste noţiuni sunt sinonime cu ‘loial’?
Adică, vezi tu, dacă unii oameni consideră că a fi cinstit e acelaşi lucru cu a fi credincios sau neprefăcut? Ups!
Huston, We have a problem!
Tu aşa crezi? Poţi răspunde, că şi asa nu te vede nimeni că citeşti asta. 😉
Am luat-o ‘la picior’, cătinel, prin DEX, scoţând la iveală definiţiile tuturor acelor atribute înşirate la definiţia loialităţii. De ce? Pentru că am decis să nu mai spun ce cred eu. Mi-am propus să dau definiţii corecte d.p.d.v. lingvistic şi general-valabile socio-cultural. (hai, că se vede c-am facut filo, nu?)
Să revenim la oile/definiţiile noastre! Aşadar!
Primul lucru care mi-a sărit în ochi, a fost că loialitatea se sprijină pe 8 stâlpi. (Ha! Cum altfel?)
Primul stâlp este cinstea. Eu, scurtă la minte, când mă gândesc la adjectivul ‘cinstit’, îmi vine în cap porunca “să nu furi”. Asta pentru că eu văd furatul ăla mai larg decât strict acţiunea de a pune mâna şi a lua ce nu-i al tău. Dar să vedem ce zic oamenii mari.
CINSTÍT, -Ă, cinstiți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este de bună-credință; onest, corect; care nu înșală. 2. Virtuos, fidel, cast. 3. (Înv.) Vrednic de respect; stimat, onorat. – V. cinsti.
Nu voi săpa şi nu mă voi lega de “onest”, că nu mai terminăm analiza noastră nici la paştele cailor. În general, şi aici am avut o surpriză placută, realizând că termenul e destul de clar explicat. Mi-a sărit în ochi ‘cast’ şi era cât pe ce să sar şi eu (clanţă!), când mi-am amintit termenul ‘femeie cinstită‘ şi m-am potolit. M-am bucurat să văd şi varianta 3. pentru că mulţi uită că respectul arătat cuiva e mai mult decât ‘nu-l scuip în faţă‘. A respecta înseamnă a onora, a cinsti pe cineva: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să–ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ”.
Cine sunt tatăl şi mama? Asta e o discuţie pentru altă ocazie.
Aşadar, cu cinstea ne-am lămurit (sper), putem trece la următorul stâlp:
CREDINCIÓS, -OÁSĂ, credincioși, -oase, adj. (Adesea substantivat) 1. Care este demn de încredere, pe care te poți bizui; devotat, fidel unei persoane; nestrămutat, statornic față de un angajament, de o idee, de o cauză. 2. Care crede în existența lui Dumnezeu și se conformează practicilor religioase
Ei, aici i-aici! Încurcate şi absconse – meandrele limbii române! Şi pentru că situaţia e cam albastră din perspectiva acelora care nu vor aproba nici în ruptul capului varianta a doua, eu zic să nu săriţi înainte de a gândi puţin. Oricât de împotriva ‘practicilor religioase’ aţi fi, e bine să conştientizaţi faptul că trăim într-o lume în care o mare parte a populaţiei crede în ceva, într-un anume fel, iar asta se imprimă în câmpul colectiv. Asta înseamnă că şi în câmpul personal, aceste noţiuni, credinţe, informaţii sunt stocate şi acţionează, chiar şi atunci când noi nu suntem conştienţi.
“Credința este convingerea unei persoane că lucrurile stau într-un fel anume, cu sau fără prezența evidențelor empirice care să probeze respectiva convingere. În anul 2011, un studiu a arătat că atunci când 10% din populație are o credință de nestrămutat, acea credință va fi adoptată întotdeauna de majoritatea societății.” zice prietena Wiki.
Îmi place diferenţierea făcută de limba engleză. Una e ‘to believe’ şi alta e ‘to have faith’. În română putem folosi ‘cred/bănuiesc’ şi ‘am încredere/mă încred’ (subiect despre care am scris în trecut)
Dar să revenim la credinciosul nostru. Scrie acolo ‘fidel unei persoane’. Cărei persoane? Celei din faţa ta? Mulţumesc lui Dumnezeu că scrie şi ‘statornic faţă de un angajament’, că altfel mă lua cu răcori! Consider că fiecare dintre noi este statornic, fidel, credincios faţă de angajamentul luat într-o anumită situaţie sau relaţie. Nimeni nu e fidel faţă de nimeni altcineva decât faţă de sine însuşi, faţă de decizia luată incipient. A spune că eşti fidel faţă de partener sau că eşti statornic faţă de o prietenie, e acelaşi lucru cu a-i spune cuiva că ai încredere în el/ea. Adică îi pui pe umeri povara de a fi fără greşeală, fără pată, de a se conforma aşteptărilor tale, condiţionezi relaţia în funcţie de dorinţele şi nevoile tale de moment. Ori asta numai prietenie şi iubire nu se cheamă.
Statornicia într-o relaţie nu se bazează doar pe credinţă/încredere, ci şi pe celelalte două ‘virtuţi creştine’: nădejdea şi iubirea. Şi atunci, orice s-ar întâmpla în acea relaţie (de orice fel ar fi ea), vei iubi omul acela şi vei nădăjdui pentru el şi în legătură cu el. Abia atunci vei putea rămâne credincios acelei relaţii. Altfel, frustrarea se va insera pe nesimţite, erodând ireversibil relaţia. Asta n-ar fi o problemă, dar frustrarea roade chiar din carnea ta, nu a celuilalt.
Şi dacă tot am pomenit de virtuţile creştine, să ne amintim prima poruncă: “Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.”
Da, ştiu că săriţi! Săriţi, că face bine la ten! Dar cât timp săriţi, priviţi un pic mai atent această frază.
Eu Sunt (este) Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alţi dumnezei (în) afară de M(S)ine. (în afara Mea/Ta)
Pentru Eu Sunt, persoana a doua sau întâi sunt la fel! Cum naiba (scuze) să nu fie aşa, când toate sunt UNUL şi acelaşi, când toate sunt împreună!? Acela Eu Sunt!
Mda, altă discuţie, pentru altă dată, ştiu.
Acestea fiind zise, cred (bănuiesc) că putem trece la următoarea însuşire.
DEVOTÁT, -Ă, devotați, -te, adj. Plin de devotament, de abnegație față de cineva sau de ceva; credincios.
Pe bune? “Plin de devotament”??? Şi dacă e doar jumătate sau ¾? Ce facem? Dacă paharul abnegaţiei (un cuvânt ce răscoleşte traume vechi, comuniste) n-a apucat să se umple? Cum rezolvăm problema? Fugim la robinetul cu devotament şi mai băgăm? Cumpărăm de la magazin? Hai, că asta e degeaba. Devotat e sinonim cu credincios, aşa că p’ăsta îl trecem în paşi de vals vienez.
Mai departe!
FIDÉL, -Ă adj. 1. statornic în sentimente; credincios, devotat. 2. exact; care păstrează, reproduce (ceva) întocmai.
Ptiii! Era cât pe ce să sar şi peste asta, până am văzut varianta a doua! Da – să reproduci fidel starea emotională a cuiva. Unii o consideră empatie. Eu îi spun oglindire. De ce? Pentru că de cele mai multe ori asta facem. Vine omu’ acasă cu o stare şi pe “oama” lui o apucă bâţu’ şi nu ştie de ce. Şi uite-aşa, omu’ zice că nu poate găsi linişte în propriul cămin, iar “oama” – că el îi face nu-ştiu-ce, că se poartă nu-ştiu-cum… şi gata, punem de-un divorţ! Ba mai sunt şi unii care, din maximă loialitate, se obligă să fie trişti când partenerii/prietenii sunt trişti şi invers, nu contează că toate corăbiile lor frizează Titanicul, dacă prietenii sunt cu voie bună, joacă şi ei pe aceeaşi strună. Apoi se ascund într-un colt, să poată să zacă. Cunosc foarte bine sistemul, c-am fost pe strada aia destulă vreme. (mai mult varianta a doua) N-ar fi nici un bai dacă asta nu ne-ar costa o grămadă de energie, aruncată pe gârlă, că oricum nu foloseste şi dacă, în fond n-ar fi o mare şi obeză minciună.
Despre ‘statornic în sentimente’ ce să mai vorbim? Eu ştiu că pe lumea asta există două de bază: iubirea şi frica. Restul sunt emoţii, adică păreri despre. Dar despre asta am mai scris, nu insist acum.
Next!
NEPREFĂCÚT adj. 1. cinstit, sincer, (livr.) franc, leál, loiál, (înv.) nefățărít, prost, (fig.) deschís. (O fire ~.) 2. degajat, dezinvolt, firesc, natural, neafectat, neartificial, necăutat, nesilit, nestudiat, simplu, spontan, (livr.) nonșalánt, (înv.) prostátic
Aia cu “nefăţărit, prost” pe bune dacă o înteleg. Poate îmi explici tu.
Mă mir ca nu au scris tradiţionalul “care nu se…”, dar mă voi rezuma la a sublinia ‘sincer’ si ‘natural, nesilit, simplu’. Întreb: cum să fii sincer faţă de altul când nu poţi fi 100% sincer faţă de tine? Cum să poţi rosti adevărul, când mintea îţi tricotează instant cel puţin 3 variante de realităţi iluzorii, condiţionate de diverşi factori şi diverse şabloane preluate/învăţate/moştenite? Cât de naturali suntem, de fapt? Cât din adevărata noastră natură are şansa de a se manifesta în fiecare clipă? Cât dăm voie acestei naturi să iasă la iveală?
Aceste întrebări ne trimit la o altă însuşire a loialităţii, care, de fapt, e acelaşi lucru cu ‘neprefăcutul’.
SÍNCER ~ă (~i, ~e) (despre persoane) Care nu tăinuiește nimic; dispus să-și exprime gândurile fără a le ascunde; neprefăcut; deschis.
Întrebările de mai sus încă sunt valabile. Dacă e să fim ‘sinceri’, procentul ar fi, în cel mai bun caz 50-60%. Nu supun la discuţie această idee. P’asta o ştiu, o studiez de prea mult timp. Am întâlnit şi persoane la care procentul ajunge chiar la 80-90%, dar sunt rare şi sunt catalogate ca ‘persoane antisociale’. Poate, spunându-ţi asta, vei întelege care e treaba cu 50-60. 😉 Consider că fiecare dintre noi are de lucru la capitolul ăsta şi treaba fiecăruia este să–şi vadă de siceritatea lui. Alt subiect, altă discuţie.
Trecem mai departe.
NESTRĂMUTÁT, -Ă, nestrămutați, -te, adj. 1. Care nu se mută sau nu poate fi mutat din loc, care rămâne nemișcat, fix, stabil; p. ext. trainic, durabil. 2. Fig.(Despre oameni și acțiunile1 lor, despre întâmplări etc.) Care nu poate fi clintit, schimbat; statornic, ferm, hotărât
Citind definiţia asta mă umflă râsul, amintindu-mi de multe femei care îşi doresc ‘bărbaţi statornici şi fermi’, nerealizând că această statornicie aduce cu ea şi încăpăţânarea şi îngustimea percepţiei. (Fost-am şi pe strada asta.) Şi-apoi dă-i şi luptă, ca la paşopt! Că zice la marele DEX: “care nu poate fi clintit, schimbat”. Şi ce-şi doreşte femeia? Să îl schimbe după cum consideră ea că tre’ să fie! Dar hai să nu acuzăm doar sexul frumos de această meteahnă, că nici domnii nu se abat de la regulă. Poate crezi că am deviat de la subiect, dar nu e aşa. Intrăm într-o relaţie cu decizia fermă şi ‘de neclintit’ că vom fi loiali. Asta până în momentul în care ceva începe să scârţâie. Şi scârţâie exact asta: proiecţia făcută pe celălalt, adică aşteptările şi creaţiile mentale pe care le-am făcut bazându-ne pe una, cel mult două calităţi ale persoanei respective. Restul… de-ar fi tăcere, ar fi tare bine. Am realizat că mulţi sunt loiali aşteptărilor, proiecţiilor, potenţialului – nu relaţiei în sine, nu propriilor şi realelor sentimente. Şi de aici, potopul!
A fi nestrămutat este o mare calitate, atunci când eşti capabil să ţii măsura, să înţelegi de unde până unde, să fii capabil să oferi libertatea pe care ai vrea s-o primeşti, atunci când consideri că statornicia îţi aparţine şi nu faci din ea o povară pentru celălalt.
STATÓRNIC, -Ă, statornici, -ce, adj. 1. (Despre oameni și manifestările lor) Care se schimbă foarte greu (în opinii, convingeri, sentimente etc.); ferm, constant, hotărât; neclintit. ♦ P. gener. Care este mereu la fel, care nu se schimbă; invariabil; definitiv. ♦ Care nu încetează; durabil, permanent, continuu, neîntrerupt.
Mi-a sărit în ochi cuvântul: constant. Apoi am mai citit ‘care este mereu la fel, care nu se schimbă‘. După capul meu, astea se bat cap în cap. De ce? Pentru că eu consider că omul nu se schimbă – fiinţa lui rămâne aceeaşi fundametal, dar nu va putea fi niciodată constant – manifestarea fiecăruia se modifică în permanenţă, datorită a o multitudine de factori (vârstă, experienţă, stare fizică şi psihică de moment, etc.) Nimeni nu e la fel niciodată, nimeni nu e ca o linie dreaptă a unui EKG! Viaţa însăşi nu e o linie dreaptă, pentru Dumnezeu! Să ceri cuiva să fie constant în exprimarea de sine, este ca şi cum l-ai vrea mort. Să ceri cuiva să fie constant în sinceritatea faţă de sine şi a-i oferi acelaşi lucru în schimb, este a-l iubi si a-l respecta cu adevărat.
Aceştia sunt cei 8 stâlpi pe care se fundamentează loialitatea (după DEX, nu după capul meu). Nu aduc în discuţie acele persoane care nu sunt capabile de loialitate. De ce? Pentru că nimeni nu va recunoaşte că nu este sau când nu este loial, iar o problemă nerecunoscută nu există ca problemă, deci nu are nevoie de o rezolvare. 🙂
Cam asta e călătoria mea prin hăţişurile loialităţii. Nu voi scrie o concluzie bombastică sau moralizatoare. Voi pune doar o întrebare:
Cui şi cât suntem loiali, de fapt?
