Relația cu Creația – sau cine-am fost și ce-am ajuns

Numerograma lunii ăsteia n-ar fi mare brânză, dacă n-ar avea un sobor de 1, ceea ce ne-ar grăbi să recunoaștem că o să ne cam prăjească psihic.

Pe lângă energia psihică (care e un termen destul de general, pe care-l acceptăm fără să știm exact despre ce vorbim), acest Brumărel o să ne pună-n față oglinzi. (Care față?! În spate, dreapta, stânga! În cele patru vânturi!) Unde ne-om întoarce, hop! Oglinda-oglinjoara!

Cu alte cuvinte: “cine ești și cine te dai?”

Am putea spune că stăm (prea) bine la capitolul autoapreciere. Respectul de sine e bun, atâta vreme cât nu e confundat cu aroganța.

Sau, ca s-o îndulcim, putem spune “nu e vina mea, am prea multă energie!” Și totul se transformă, ca prin farmec, din hibă de caracter într-un foarte ușor ingerabil diagnostic medical.

Sigur că, având atâta energie, simți nevoia s-o exteriorizezi, ceea ce poate fi frumos, chiar generos. Libertatea de expresie e minunată atâta vreme cât nu e confundată cu nesimțirea.

Dar, să stăm fără grijă, că Fratele Brumărel are doftorie și pentru asta, că ne pune față-n față cu adevărul (e drept, se poate întâmpla pe neașteptate și pe nepregătite), dar, ce să-i faci, rațiunea nu stă după părerile noastre (nici măcar cele de rău). Rațiunea e seacă și detașată și știe doar una: asta este – asta arătăm.

Scurtăm povestea, că nimeni nu citește texte lungi, repetitive.

Știm deja că realitatea fiecăruia e creată de perspectiva personală. Adică: trăiești părerea ta despre cine ești. Mai tradițional: “fie ție după credința ta”.

E foarte îmbietor când aflăm că avem capacitatea de a modela realitatea, uitând de responsabilitatea ce vine odată cu ea.

Ei, Brumărelul ăsta zice așa:
“Uită-te în jur. Îți place? Pe bune? Asta ți-ai propus când ai venit? Ăsta a fost visul tău când erai copil? Dac-ai fi cu totul altfel, cum ai fi?”

Cel mai tare e că singurul termen de comparație e Principiul Divin!

Zic să creăm conștient și responsabil, că din asta se va naște și frumusețea!

Anunțuri

între Cer și Pământ

Dacă aș spune că e o zi cu o mare încărcătură emoțională, n-aș greși, dar ar fi superficial.
Azi e despre alegeri, despre iubire vs. frică, despre ideal vs. scopuri mărunte.
Azi e despre curajul ce izvorăște din generozitate, despre cât de concret știm să aplicăm ceea ce susținem a fi de valoare pentru noi. Pentru că valoarea înaltă a trăirilor noastre va contura și va materializa peisajul în care existăm.
Forța valului energetic din această zi este colosală. E ca un talaz de neoprit ce poate mătura totul în cale sau poate ridica la lumină o insulă, în mijlocul oceanului, acolo unde nimeni n-ar fi crezut că se poate. Diferența pe care o fac alegerile noastre este enormă!
Psihic am putea sta în dubiu. Idealurile înalte ce ne sunt revelate azi s-ar putea să blocheze biata minte omenească, care ar putea considera că e “prea mult”, “prea departe”, “prea de tot”.
De aceea Universul ne vine în ajutor, amintindu-ne că tot ce e uman se află între Cer și Pământ, că orice gând, orice simțire, orice emoție sau idee se materializează în acest spațiu dintre cele două “capete” ale existenței.
Da, trăim în această lume duală, sfâșiată mereu între bine și rău, lumină și întuneric, sus și jos. Dar asta vine doar din iluzia separării, care azi poate fi mai pregnantă decât de obicei. Și, totuși, dacă reușim să ne centrăm, să prindem rădăcini și să ne ridicăm mâinile și sufletul spre Idealul celest, vom reuși să canalizăm această energie spre scopul înalt ce i-a fost sortit.
Ziua de azi cere de la noi să renunțăm la scopurile mărunte în favoarea idealului și a unei viziuni înalte. Oricât de complicat ar părea, toată treaba se simplifică în momentul în care vrem să înțelegem că alegerea este a noastră și că orice bine personal trebuie să fie un bine colectiv. Dacă binele meu e răul tău, înseamnă că nu e nici un bine.
Când nu găsim rostul, când teama pune stăpânire pe noi, e bine să ne conectăm cu Maica Pământ, cerându-i să tămăduiască orice frică. Și azi e o zi numai bună pentru așa ceva.
Conexiunea cu Terra este puternică azi, prin pământ și prin apă. Elementul pământ reprezintă trupul, materia. Apa reprezintă sufletul, legătura dintre spirit și materie. Ziua de azi stă sub semnul apei, esența vieții, cea care poate fi hrană atât pentru corp, cât și pentru suflet, cea care deține toate informațiile acestui univers, oferindu-le cu generozitate tuturor celor care vor să înțeleagă. Apa nu ține pentru ea și nici nu obligă pe nimeni. Ea poartă în ea toată înțelepciunea vremurilor, nefăcând din asta un titlu de glorie. Apa acceptă orice formă, știind că valoarea și adevărul se găsesc în conținut.
Atunci când dubiul pune stăpânire pe mintea omului și emoțiile încep să clocotească, ținându-l legat, blocat în frică, soluția este simplă: să-și pună încrederea în viziunea înaltă a Sinelui Superior. Vocea Sinelui vine ușor, ca aerul pe care-l respirăm, iar azi, vocea Lui se aude clar. Doar trebuie să fim dispuși să o ascultăm.
Numerograma zilei ne vorbește despre înțelepciunea dobândită din iubire adevărată și totală. Orice creație umană este pulbere în vânt dacă nu e susținută de iubire și valori înalte, dacă omul nu se concentrează pe Ideal și se pierde în interese personale, mărunte.
Dacă ne observăm gândurile și trăirile, dacă facem puțină liniște în minte, vom auzi ce ne transmite Sinele nostru și vom observa că energia pe care o simțim năvălind în toată ființa noastră nu este neapărat distrugătorare, ci are capacitatea de a crea ceva sublim.
Locul în care se arată teama, poate fi locul din care izvorăște iubirea. Energia investită în frustrare și furie, poate fi energia ce tămăduiește, ce creează o lume fără suferință. Durerea tratată cu rezistentă și victimizare, devine suferință, iar cea tratată cu iubire, devine salvare și mântuire.

Eu – Toma, Eu – Gheorghe – sau când face Dumnezeu daruri

Fiecare dintre noi are momente de îndoială. De unde vine îndoiala? “Din necredinţă”, îmi veţi spune. Bine. Şi necredinţa asta de unde vine? Din limitare, din neînţelegere, din separare, zic eu.

Se spune că există două căi prin care poţi dobândi încrederea: prin înţelegere sau prin abandonare. Dar şi abandonarea vine după ce, măcar mental, ai înţeles că eşti o piesă în puzzle, că nu eşti de capul tău şi că, asa cum fiecare atitudine a ta afectează Întregul, în aceeaşi măsură, Întregul te va sprijini mereu, atâta vreme cât eşti în armonie cu el. E cu du-te – vino. E mereu un schimb între tine şi Întreg. Ca morcovul ce-şi împarte savoarea şi culoarea cu cartoful din aceeaşi ciorbă.
Mulţi consideră că drumul spre încredere prin înţelegere/cunoaştere e cel mai corect. Alţii, dimpotrivă, consideră că înţelegerea nu e necesară, că poţi crede fără a cerceta. Eu zic că, de fapt nu se întâmplă niciodată doar într-un fel. Ele se amestecă şi se compun, sprijinindu-se una pe cealaltă. Cu cât înţeleg mai bine, cu atât mă încredinţez mai mult. Cu cât mă încred, mă abandonez mai mult, cu atât înţeleg anumite aspecte care mi-ar fi fost inaccesibile doar prin studiu. Şi uite asa, Dumnezeu îşi râde în pumni când oamenii legiferează şi creează “reguli stricte”.
Anul ăsta, Tata s-a jucat frumos-frumos şi ne-a servit un adevăr pe taler de argint.
Sf. Mare Mucenic Gheorghe, în Duminica Tomei.
E atât de vizibil, încât abia pot să spun!
S-o luăm încet, cu începutul.
Cu toţii am auzit despre Toma – necredinciosul, apostolul care a avut nevoie de o confirmare. Şi a primit-o.
Ne-am obişnuit să îl etichetăm pe Sf. Apostol Toma ca pe unul dintre “rătăciţi”, unul care nu are încredere (credinţă). Dar, oare nu spune “cere şi ţi se va da”? Eu cred că doar atunci când ceri cu încredere şi cu inimă curată, primeşti răspuns. Toma nu era un necredincios, ci doar avea nevoie de o confirmare. Avea nevoie de un mic ajutor în credinţa lui. “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”
Câţi dintre noi nu am cerut vreodată un astfel de ajutor? Câţi dintre noi pot să spună că s-au abandonat în divin fără tăgadă, fără echivoc?
Numerele ne spun despre Toma ceva ce, poate ne-ar fi de folos.

T O M A
2 6 4 1
2+6+4+1= 13
1+3= 4
4 este lumea materială, cea pe care o vedem, mirosim, gustăm, pipăim. Această lume va avea mereu nevoie de confirmare în plan material. Acea confirmare pe care a cerut-o şi Toma.
13 ne povesteşte despre această lume materială în care Eu Sunt-ul se manifestă în trinitate.
Dacă ne permitem să dăm frâu liber imaginaţiei (pe care eu o consider un dar de la Dumnezeu, la fel de mare ca liberul arbitru), vom observa în inima acestui nume, silaba OM.
O M
6 + 4= 10

D U M N E Z E U
4+3+4+5+5+8+5+3= 37 = 10

În inima tuturor conceptelor materiale este Dumnezeu. Însăşi inima lumii materiale este manifestarea lui Dumnezeu.

Conform cronologiei pe care o avem la îndemană, după 303 ani (hmmm…) de la “întâmplarea” cu Apostolul Toma, împăratul Diocleţian pornea prigonirea creştinilor. În anul 304, conducătorul de armii, Gheorghe îl înfrunta, mărturisindu-şi iubirea şi încrederea în Christos. Astfel devenea şi el una dintre “victimele” împăratului, fiind mai întâi ademenit cu averi şi onoruri, apoi torturat ca, în cele din urmă, să fie decapitat, în ziua de 23. 4. 304 (cifre care, în treacăt fie spus, adunate dau 7 – cifra spiritualităţii, a viziunii înalte şi a raţiunii pure).
Vibraţia numelui Gheorghe ne vorbeşte despre Voinţa Divină, despre manifestarea divinităţii în conştiinţa umană, despre reforma adusă de însuşi Creatorul în conştiinţa colectivă.
G H E O R G H E
7+8+5+6+9+7+8+5= 55
5 + 5 = 10

Ştim că Sf. Gheorghe apare în icoane călare pe un cal alb (calul este simbolul spiritului), ucigând cu suliţa un balaur. Ei, balaurul ăsta nu e degeaba acolo, în icoană. El ni-l arată pe Gheorghe triumfând asupra diavolului. Care diavol? Cine e diavolul ăla?
Asta e darul primit azi. Ziua de azi, aşa cum a potrivit-o Cel de Sus, ne destăinuie cine e balaurul pe care Gheorghe l-a nimicit.
E însăşi îndoiala din noi, din fiecare.
Dacă Toma a avut nevoie de confirmare pentru a crede întru totul, Gheorghe a făcut un pas mai sus şi a crezut fără nici o dovadă. Mai mult, dacă ne uităm puţin mai de-aproape la balaurul ăsta, vom mai primi o înţelegere.

B A L A U R
2+1+3+1+3+9 = 19
1 + 9 = 10
19 – de la început până la sfarşit, complet.
Dacă ne luăm după biblie/religie şi îl asemuim pe balaur, şarpelui ispititor, putem spune că numai prin Voinţă Divină (Gheorghe), omul (Toma) poate purifica lipsa de credinţă, îndoiala, în toate cele 9 niveluri ale conştiinţei sale, elevând-o la nivelul Conştiinţei Universale. Mai pe înţeles: atunci când porneşti pe cale cu sinceritate, în cele mai dificile momente, de derivă şi îndoială, Dumnezeu te va ajuta, “luându-ţi minţile” şi punând în loc Mintea Sa.
Ziua de azi ne vorbeşte răspicat exact despre acest lucru, în numerograma ei apărând exact destinul 10, prin calea lui 19.
Dumnezeu (10) l-a creat pe Om (10) în a 6-a zi, pentru a experimenta această lume materială (4). Nu suntem nimic altceva decât diferite expresii ale Creaţiei, neseparate de Întreg.
Avem de străpuns vălurile îndoielii, ale neîncrederii şi de lăsat loc Voii Celei de Sus să se manifeste prin noi.
Mărturisesc: Eu – Toma, Eu – Gheorghe.

Despre invidie

Tot ce v-am spus de-a lungul anilor, mi-am spus şi mie. Nu mi-am spus eu, mi-a spus El/Ea.
Tot ce-am simţit pentru voi, pentru mine simţeam, de fapt. Şi tot ce simţeaţi voi, cânta, plângea în mine.
Ştiţi că, de fapt, nu există nici prietenie, nici frăţie, nici iubire. Relaţiile nu există, de fapt. Ni se pare. E o himeră, o iluzie, o mincună! Mintea crede că toate astea există şi, săraca de ea, se străduieşte să le ţină în cei mai buni parametri, să le facă frumoase, să le înnobileze.
Şi cum ar putea exista o prietenie între mâinile aceleiaşi persoane? Pe bune: mâininle tale se-nţeleg bine, au o relaţie bună sau sunt în conflict? Ochii tăi se înjură unul pe altul dimineaţa sau trăiesc în armonie? Picioarele tale îşi dau la tibie unul altuia sau colaborează pentru ca tu să te poţi deplasa?
PE BUNE! Realizează cineva cât de absurd este?? Realizează cineva cât de anormali suntem? Facem diferenţa între iubire şi neiubire? Nu există nici una nici alta!
O să îmi săriţi din nou în cap, şi eu o să spun că m-am obişnuit…
Adevărul nu poate fi modificat, nu poate fi alterat nici de părerea voastră, nici de-a mea.
Trâmbiţaţi şi fluturaţi ideea de “iubire” şi habar nu aveţi despre ce vorbiţi!
Vă daţi ochii peste cap şi îmi vorbiţi de ‘astral’, ‘drepturi’, ‘nivel vibraţional’, ‘conexiunea cu Sinele’, ‘re-acordare’ şi alte măgării! Da, sunt MĂ-GĂ-RII, atâta vreme cât toate astea vă ajută pe voi să vă separaţi, să vă consideraţi mai cu moţ! Sau din contră, mai prejos! Şi asta vă ajută pe voi să vă hrăniţi invidia, chestia aia slinoasă, care vă suge sângele direct din carotidă!
Invidia este noua divă a societăţii! Îşi prelinge existenţa printre şi prin oameni, ca o otravă intrată direct în sânge, hrănindu-se în voie cu vlaga tuturor! Habar nu aveţi cât de bine se simte ea când “admiraţi” pe cineva, cum jubilează ea când ‘edificaţi’, ‘promovaţi’ şi alte bazaconii d’astea, folosite doar pentru a masca ‘ce i-aş lua tot ce are’, ‘de ce are mai mult sau altfel?’, ‘iar a fost mai deştept ca mine’.
Realizează cineva anomalia? Degetele mâinii pot fi invidioase unele pe altele??? Asta-i boală autoimună, frate! Lumea suferă de Invidie Autoimună! Asta e boala de care suferă lumea! Şi boala asta este si ea efectul unei alte boli: Separarea.
Mâinile tale nu se iubesc între ele! Ele sunt împreună. Pur şi simplu: sunt împreună. Degetele, picioarele, ochii, rinichii tăi! La fel! Cum ar fi să înceapă rinichii să se invidieze între ei: “tu de ce stai numai în dreapta şi eu sunt obligat să stau numai în stânga??”. Doamne fereşte!
O să îmi spuneţi şi că m-am înfuriat, că scriu din furie, că sunt agresivă şi că e ceva în mine care mă face să reacţionez aşa.
DA! Eu sunt un membru furios al acestui organism. Treaba mea este să mă înfuriu! Eu sunt ca o suprarenală, care altă treabă n-are decât să şpriţuie adrenalină în sistem, doar-doar l-o face să acţioneze. Asta sunt şi mă simt bine cu rolul meu. Organismul are dreptul de a asculta mesajele suprarenalei sau să stea ca un cartof.
Şi aşa cum suprarenala se află în ‘căldarea cu energie’ şi se descarcă şi se-ncarcă permanent, aşa şi eu, ma încarc de la Doamne-Doamne şi mă descarc în capul vostru. Doar-doar veţi înţelege că faptul că suntem diferiţi nu ne serveşte nouă, ci ÎNTREGULUI. Aşa cum un organism nu se poate forma doar din ficaţi, aşa şi acest organism, are nevoie de toate alea pentru a funcţiona. Şi da, dacă un deget se cangrenează – îl tăiem, dacă un dinte se strică – îl scoatem, dacă ficatul nu mai funcţionează calumea – facem un transplant. E chiar atât de simplu.
Iubirea pe care o aşteptaţi voi din partea Organismului care vă conţine nu există, pentru că ar însemna boală cu bună ştiinţă, boală consimţită de Întreg, iar asta nu se va întâmpla niciodată. Doar pentru orgoliul unei celule, organismul nu va alege moartea. Va alege tămăduirea. Întotdeauna, pentru totdeauna.
Aşa că veniţi-vă-n fire, curăţaţi-vă de mâzga lipicioasă care e invidia şi vedeţi-vă de treabă. Că iaca, se face seară şi sună clopotul.

 

EPOPEEA LOIALITĂŢII

De câteva luni mă tot bântuie ideea de loialitate. Există cu adevărat aşa ceva? Este cu adevărat necesară? Este cu adevărat înţeleasă? Nu-mi sări în cap, sunt şi eu unul dintre partizanii ideii că loialitatea este un “must”. Şi totuşi, observând multiplele nuanţe pe care le poartă şi atât de diferitele moduri în care este înţeleasă, am început să-mi pun întrebări. Despre mine. Despre sistemul meu de valori. Ştiu că am tendinţa de a fi rigidă în convingeri, mai ales atunci când ele au legătură cu bunul-simţ. Aşa că, am pornit temeinic pe urmele acestei convingeri, că loialitatea e importantă şi că e nevoie să ştii exact ce semnifică această noţiune ca să poţi şti clar dacă esti loial sau doar te îmbeţi cu apă rece.
Am făcut ce face orice amărât când încearcă să pornească de undeva: am deschis DEX-ul. Am inspirat adânc înainte, pregătindu-mă pentru ce va urma (definiţii fără noimă). Când treci peste prejudecăţi e bine, îţi dai şansa de a descoperi sau de a înţelege chestii.
Bineînţeles că această noţiune abstractă nu avea cum să fie definită decât prin alte noţiuni abstracte. Cum să defineşti loialitatea decât:
LOIÁL adj. v. cinstit, credincios, devotat, fidel, neprefăcut, nestrămutat, sincer, statornic.

Până aici totul e minunat! Toate acele însuşiri sunt în armonie cu ce ştiam eu despre loialitate! Ufff…..
Şi atunci? Ce-i aşa de complicat de înţeles? Dacă până şi în DEX e definită clar şi simplu, s-o priceapă tot omu’?
Şi-atunci m-a trăznit, ca o tigaie bine mânuită: dar dacă unii consideră că ajunge doar una dintre acele însuşiri pentru a fi loial? Dacă unii consideră că aceste noţiuni sunt sinonime cu ‘loial’?
Adică, vezi tu, dacă unii oameni consideră că a fi cinstit e acelaşi lucru cu a fi credincios sau neprefăcut? Ups!
Huston, We have a problem!

Tu aşa crezi? Poţi răspunde, că şi asa nu te vede nimeni că citeşti asta. 😉

Am luat-o ‘la picior’, cătinel, prin DEX, scoţând la iveală definiţiile tuturor acelor atribute înşirate la definiţia loialităţii. De ce? Pentru că am decis să nu mai spun ce cred eu. Mi-am propus să dau definiţii corecte d.p.d.v. lingvistic şi general-valabile socio-cultural. (hai, că se vede c-am facut filo, nu?)
Să revenim la oile/definiţiile noastre! Aşadar!
Primul lucru care mi-a sărit în ochi, a fost că loialitatea se sprijină pe 8 stâlpi. (Ha! Cum altfel?)
Primul stâlp este cinstea. Eu, scurtă la minte, când mă gândesc la adjectivul ‘cinstit’, îmi vine în cap porunca “să nu furi”. Asta pentru că eu văd furatul ăla mai larg decât strict acţiunea de a pune mâna şi a lua ce nu-i al tău. Dar să vedem ce zic oamenii mari.
CINSTÍT, -Ă, cinstiți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este de bună-credință; onest, corect; care nu înșală. 2. Virtuos, fidel, cast. 3. (Înv.) Vrednic de respect; stimat, onorat. – V. cinsti.
Nu voi săpa şi nu mă voi lega de “onest”, că nu mai terminăm analiza noastră nici la paştele cailor. În general, şi aici am avut o surpriză placută, realizând că termenul e destul de clar explicat. Mi-a sărit în ochi ‘cast’ şi era cât pe ce să sar şi eu (clanţă!), când mi-am amintit termenul ‘femeie cinstită‘ şi m-am potolit. M-am bucurat să văd şi varianta 3. pentru că mulţi uită că respectul arătat cuiva e mai mult decât ‘nu-l scuip în faţă‘. A respecta înseamnă a onora, a cinsti pe cineva: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să–ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ”.
Cine sunt tatăl şi mama? Asta e o discuţie pentru altă ocazie.
Aşadar, cu cinstea ne-am lămurit (sper), putem trece la următorul stâlp:
CREDINCIÓS, -OÁSĂ, credincioși, -oase, adj. (Adesea substantivat) 1. Care este demn de încredere, pe care te poți bizui; devotat, fidel unei persoane; nestrămutat, statornic față de un angajament, de o idee, de o cauză. 2. Care crede în existența lui Dumnezeu și se conformează practicilor religioase
Ei, aici i-aici! Încurcate şi absconse – meandrele limbii române! Şi pentru că situaţia e cam albastră din perspectiva acelora care nu vor aproba nici în ruptul capului varianta a doua, eu zic să nu săriţi înainte de a gândi puţin. Oricât de împotriva ‘practicilor religioase’ aţi fi, e bine să conştientizaţi faptul că trăim într-o lume în care o mare parte a populaţiei crede în ceva, într-un anume fel, iar asta se imprimă în câmpul colectiv. Asta înseamnă că şi în câmpul personal, aceste noţiuni, credinţe, informaţii sunt stocate şi acţionează, chiar şi atunci când noi nu suntem conştienţi.
“Credința este convingerea unei persoane că lucrurile stau într-un fel anume, cu sau fără prezența evidențelor empirice care să probeze respectiva convingere. În anul 2011, un studiu a arătat că atunci când 10% din populație are o credință de nestrămutat, acea credință va fi adoptată întotdeauna de majoritatea societății.” zice prietena Wiki.
Îmi place diferenţierea făcută de limba engleză. Una e ‘to believe’ şi alta e ‘to have faith’. În română putem folosi ‘cred/bănuiesc’ şi ‘am încredere/mă încred’ (subiect despre care am scris în trecut)
Dar să revenim la credinciosul nostru. Scrie acolo ‘fidel unei persoane’. Cărei persoane? Celei din faţa ta? Mulţumesc lui Dumnezeu că scrie şi ‘statornic faţă de un angajament’, că altfel mă lua cu răcori! Consider că fiecare dintre noi este statornic, fidel, credincios faţă de angajamentul luat într-o anumită situaţie sau relaţie. Nimeni nu e fidel faţă de nimeni altcineva decât faţă de sine însuşi, faţă de decizia luată incipient. A spune că eşti fidel faţă de partener sau că eşti statornic faţă de o prietenie, e acelaşi lucru cu a-i spune cuiva că ai încredere în el/ea. Adică îi pui pe umeri povara de a fi fără greşeală, fără pată, de a se conforma aşteptărilor tale, condiţionezi relaţia în funcţie de dorinţele şi nevoile tale de moment. Ori asta numai prietenie şi iubire nu se cheamă.
Statornicia într-o relaţie nu se bazează doar pe credinţă/încredere, ci şi pe celelalte două ‘virtuţi creştine’: nădejdea şi iubirea. Şi atunci, orice s-ar întâmpla în acea relaţie (de orice fel ar fi ea), vei iubi omul acela şi vei nădăjdui pentru el şi în legătură cu el. Abia atunci vei putea rămâne credincios acelei relaţii. Altfel, frustrarea se va insera pe nesimţite, erodând ireversibil relaţia. Asta n-ar fi o problemă, dar frustrarea roade chiar din carnea ta, nu a celuilalt.
Şi dacă tot am pomenit de virtuţile creştine, să ne amintim prima poruncă: “Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.”
Da, ştiu că săriţi! Săriţi, că face bine la ten! Dar cât timp săriţi, priviţi un pic mai atent această frază.
Eu Sunt (este) Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alţi dumnezei (în) afară de M(S)ine. (în afara Mea/Ta)
Pentru Eu Sunt, persoana a doua sau întâi sunt la fel! Cum naiba (scuze) să nu fie aşa, când toate sunt UNUL şi acelaşi, când toate sunt împreună!? Acela Eu Sunt!
Mda, altă discuţie, pentru altă dată, ştiu.
Acestea fiind zise, cred (bănuiesc) că putem trece la următoarea însuşire.
DEVOTÁT, -Ă, devotați, -te, adj. Plin de devotament, de abnegație față de cineva sau de ceva; credincios.
Pe bune? “Plin de devotament”??? Şi dacă e doar jumătate sau ¾? Ce facem? Dacă paharul abnegaţiei (un cuvânt ce răscoleşte traume vechi, comuniste) n-a apucat să se umple? Cum rezolvăm problema? Fugim la robinetul cu devotament şi mai băgăm? Cumpărăm de la magazin? Hai, că asta e degeaba. Devotat e sinonim cu credincios, aşa că p’ăsta îl trecem în paşi de vals vienez.
Mai departe!
FIDÉL, -Ă adj. 1. statornic în sentimente; credincios, devotat. 2. exact; care păstrează, reproduce (ceva) întocmai.
Ptiii! Era cât pe ce să sar şi peste asta, până am văzut varianta a doua! Da – să reproduci fidel starea emotională a cuiva. Unii o consideră empatie. Eu îi spun oglindire. De ce? Pentru că de cele mai multe ori asta facem. Vine omu’ acasă cu o stare şi pe “oama” lui o apucă bâţu’ şi nu ştie de ce. Şi uite-aşa, omu’ zice că nu poate găsi linişte în propriul cămin, iar “oama” – că el îi face nu-ştiu-ce, că se poartă nu-ştiu-cum… şi gata, punem de-un divorţ! Ba mai sunt şi unii care, din maximă loialitate, se obligă să fie trişti când partenerii/prietenii sunt trişti şi invers, nu contează că toate corăbiile lor frizează Titanicul, dacă prietenii sunt cu voie bună, joacă şi ei pe aceeaşi strună. Apoi se ascund într-un colt, să poată să zacă. Cunosc foarte bine sistemul, c-am fost pe strada aia destulă vreme. (mai mult varianta a doua) N-ar fi nici un bai dacă asta nu ne-ar costa o grămadă de energie, aruncată pe gârlă, că oricum nu foloseste şi dacă, în fond n-ar fi o mare şi obeză minciună.
Despre ‘statornic în sentimente’ ce să mai vorbim? Eu ştiu că pe lumea asta există două de bază: iubirea şi frica. Restul sunt emoţii, adică păreri despre. Dar despre asta am mai scris, nu insist acum.
Next!
NEPREFĂCÚT adj. 1. cinstit, sincer, (livr.) franc, leál, loiál, (înv.) nefățărít, prost, (fig.) deschís. (O fire ~.) 2. degajat, dezinvolt, firesc, natural, neafectat, neartificial, necăutat, nesilit, nestudiat, simplu, spontan, (livr.) nonșalánt, (înv.) prostátic
Aia cu “nefăţărit, prost” pe bune dacă o înteleg. Poate îmi explici tu.
Mă mir ca nu au scris tradiţionalul “care nu se…”, dar mă voi rezuma la a sublinia ‘sincer’ si ‘natural, nesilit, simplu’. Întreb: cum să fii sincer faţă de altul când nu poţi fi 100% sincer faţă de tine? Cum să poţi rosti adevărul, când mintea îţi tricotează instant cel puţin 3 variante de realităţi iluzorii, condiţionate de diverşi factori şi diverse şabloane preluate/învăţate/moştenite? Cât de naturali suntem, de fapt? Cât din adevărata noastră natură are şansa de a se manifesta în fiecare clipă? Cât dăm voie acestei naturi să iasă la iveală?
Aceste întrebări ne trimit la o altă însuşire a loialităţii, care, de fapt, e acelaşi lucru cu ‘neprefăcutul’.
SÍNCER ~ă (~i, ~e) (despre persoane) Care nu tăinuiește nimic; dispus să-și exprime gândurile fără a le ascunde; neprefăcut; deschis.
Întrebările de mai sus încă sunt valabile. Dacă e să fim ‘sinceri’, procentul ar fi, în cel mai bun caz 50-60%. Nu supun la discuţie această idee. P’asta o ştiu, o studiez de prea mult timp. Am întâlnit şi persoane la care procentul ajunge chiar la 80-90%, dar sunt rare şi sunt catalogate ca ‘persoane antisociale’. Poate, spunându-ţi asta, vei întelege care e treaba cu 50-60. 😉 Consider că fiecare dintre noi are de lucru la capitolul ăsta şi treaba fiecăruia este să–şi vadă de siceritatea lui. Alt subiect, altă discuţie.
Trecem mai departe.
NESTRĂMUTÁT, -Ă, nestrămutați, -te, adj. 1. Care nu se mută sau nu poate fi mutat din loc, care rămâne nemișcat, fix, stabil; p. ext. trainic, durabil. 2. Fig.(Despre oameni și acțiunile1 lor, despre întâmplări etc.) Care nu poate fi clintit, schimbat; statornic, ferm, hotărât
Citind definiţia asta mă umflă râsul, amintindu-mi de multe femei care îşi doresc ‘bărbaţi statornici şi fermi’, nerealizând că această statornicie aduce cu ea şi încăpăţânarea şi îngustimea percepţiei. (Fost-am şi pe strada asta.) Şi-apoi dă-i şi luptă, ca la paşopt! Că zice la marele DEX: “care nu poate fi clintit, schimbat”. Şi ce-şi doreşte femeia? Să îl schimbe după cum consideră ea că tre’ să fie! Dar hai să nu acuzăm doar sexul frumos de această meteahnă, că nici domnii nu se abat de la regulă. Poate crezi că am deviat de la subiect, dar nu e aşa. Intrăm într-o relaţie cu decizia fermă şi ‘de neclintit’ că vom fi loiali. Asta până în momentul în care ceva începe să scârţâie. Şi scârţâie exact asta: proiecţia făcută pe celălalt, adică aşteptările şi creaţiile mentale pe care le-am făcut bazându-ne pe una, cel mult două calităţi ale persoanei respective. Restul… de-ar fi tăcere, ar fi tare bine. Am realizat că mulţi sunt loiali aşteptărilor, proiecţiilor, potenţialului – nu relaţiei în sine, nu propriilor şi realelor sentimente. Şi de aici, potopul!
A fi nestrămutat este o mare calitate, atunci când eşti capabil să ţii măsura, să înţelegi de unde până unde, să fii capabil să oferi libertatea pe care ai vrea s-o primeşti, atunci când consideri că statornicia îţi aparţine şi nu faci din ea o povară pentru celălalt.
STATÓRNIC, -Ă, statornici, -ce, adj. 1. (Despre oameni și manifestările lor) Care se schimbă foarte greu (în opinii, convingeri, sentimente etc.); ferm, constant, hotărât; neclintit. ♦ P. gener. Care este mereu la fel, care nu se schimbă; invariabil; definitiv. ♦ Care nu încetează; durabil, permanent, continuu, neîntrerupt.
Mi-a sărit în ochi cuvântul: constant. Apoi am mai citit ‘care este mereu la fel, care nu se schimbă‘. După capul meu, astea se bat cap în cap. De ce? Pentru că eu consider că omul nu se schimbă – fiinţa lui rămâne aceeaşi fundametal, dar nu va putea fi niciodată constant – manifestarea fiecăruia se modifică în permanenţă, datorită a o multitudine de factori (vârstă, experienţă, stare fizică şi psihică de moment, etc.) Nimeni nu e la fel niciodată, nimeni nu e ca o linie dreaptă a unui EKG! Viaţa însăşi nu e o linie dreaptă, pentru Dumnezeu! Să ceri cuiva să fie constant în exprimarea de sine, este ca şi cum l-ai vrea mort. Să ceri cuiva să fie constant în sinceritatea faţă de sine şi a-i oferi acelaşi lucru în schimb, este a-l iubi si a-l respecta cu adevărat.
Aceştia sunt cei 8 stâlpi pe care se fundamentează loialitatea (după DEX, nu după capul meu). Nu aduc în discuţie acele persoane care nu sunt capabile de loialitate. De ce? Pentru că nimeni nu va recunoaşte că nu este sau când nu este loial, iar o problemă nerecunoscută nu există ca problemă, deci nu are nevoie de o rezolvare. 🙂
Cam asta e călătoria mea prin hăţişurile loialităţii. Nu voi scrie o concluzie bombastică sau moralizatoare. Voi pune doar o întrebare:

Cui şi cât suntem loiali, de fapt?