ŞşşşşşşT! FĂRĂ VORBE

Pentru mine te-ai născut din nou. Azi. Ca în fiecare an. Singura diferenţă e ca nu am de ce să îti mai urez “la mulţi ani!”. Ar fi chiar penibil acum, când tu ai la dispoziţie enternitatea.
Singura diferenţă e că te mai văd doar cu inima. Şi nu aşa se văd adevăratele lucruri? Cum zicea Măria Sa, Micul Print, prietenul nostru comun. Asta înseamnă că nu mi s-a părut, că nu ai fost iluzie. Asta înseamnă că eşti adevărată! Ce bucurie!
Singura diferenţă e că te mai pot îmbrăţisa doar cu lacrimile. Şi ce? Întotdeauna m-ai ajutat să îmi curăţ sufletul, mi-ai dat loc de-ntors tristeţi şi bucurii. Cu furca le-am întors! Împreună. Aşa facem şi azi. Le-ntoarcem pe toate feţele, până le zboară fulgii!!!
Singura diferenţă e că acum te aud doar în mine. Oh, dar ce te mai aud! DariEEEEEEEEE!!!!!!!! Vorbim mereu, doar că, uneori nu mai ştiu dacă eşti chiar tu sau sunt eu. Nu-i bai, că oricum de destule ori ne-am amestecat visele, lacrimile, iubirile, fricile, victoriile şi alte..le, Codru…le, drăguţu…le.


P.S. Dacă se aşteptau să scriu ceva deosebit, şi-au luat ţeapă. Noi ştim. Azi ne BUcurăm! Ne JUcăRim!
Singura diferenţă este că tu eşti în Piatra unui neamţ, iar eu am rămas să mă bucuresc cam singură.

zbor-colorat-codri

Reclame

VA URMA

Învârteşte, Doamne, roata!” zice un cântec pe care nu l-am ştiut niciodată. Mi-a rămas doar versul ăsta în cap.
Cine vede viaţa liniar şi nu realizează că e mai degrabă o roată, suferă mai mult. Când apar momente grele în viaţă, le treci mai uşor ştiind că, de fapt, nimic nu e permanent şi în acelaşi timp, nimic nu e pierdut. Pentru că nici pierderea nu e permanentă!
Am început cam aiurea, nu?
Aşa-i. Asta, pentu că nici atunci, nici acum nu prea ştiu cum să zic. De ce? Pentru că au zis-o mulţi şi-au zis-o fals şi de complezenţă, şi pentru că, în orgoliul meu nemăsurat, trăiesc nevoia de a fi onestă până la os. M-au bombănit mulţi când am scris despre “sinceritatea absurdă” sau “până la os”. E treaba lor.
Cu maximă onestitate vă spun că am trăit o perioadă de teamă pentru care îmi cer iertare. Mi-a fost teamă că Teatrul Spiritual se va stinge. Nu doar pentru că Gyuri a plecat, ci din cauza presiunii la care a fost supusă Daniela după plecarea lui.
Nu vreau să vorbesc despre acea perioadă.
Vreau să mulţumesc Cerului c-a avut-o în pază şi că ne-a ajutat pe toţi să ieşim la liman, întregi la cap şi la inimă. Şi mai vreau să le mulţumesc prietenilor care au înţeles ce e mai important, celor care au ştiut să îmbrăţişeze şi să tacă, celor care ne-au spus/scris că “sfârşitul nu-i aici”.
Da, sfârşitul nu-i aici sau nu-i aşa cum au crezut unii. Sfârşitul e ca în povestea cu Pasărea Phoenix, un simbol pe care noi îl iubim. De aceea, cu bucurie anunţ că Teatru Spiritual continuă!
Nu stiu ce să vă spun mai mult, pentru că mie îmi ajunge această veste.
Vă mai fac o mărturisire: pentru mine, momentul imortalizat în această fotografie va fi mereu temelia Teatrului Spiritual.
NOI în Trei.

noi-trei

Unde dai şi unde crapă

O grămadă de religii nu le-au ajuns. Au inventat o altă grămadă, de tehnici spirituale. Toate-s bune şi, în acelaşi timp, toate-s degeaba.
Le-ai spus să meargă în inimă. Au inventat cateva tehnici şi pentru asta. Bune şi alea, dacă n-ar fi degeaba.
Le-ai spus să gândească în inimă, nu în minte şi au renunţat la raţiune, lăsându-se pradă emoţiilor. Bună şi experienţa asta pentru cei ce-au înţeles că nici asta nu e calea.
Le-ai spus că e vorba doar de alegere şi-au pornit o cruciadă a libertinismului, considerând că pot alege orice, oricum şi oricând. Le-a folosit cât să se rătăcească şi să se trezească în alelaşi loc, cu un maldăr de pământ şi tot felul de gropi primprejur.
Le-ai spus că sunt după chipul Tău şi au pus chipul lor la cel mai mare preţ, până ce bătrâneţea l-a furat, lăsând în loc “o scoică goală”.
Le-ai spus şi că, de fapt, sunt Spirit nu trup, aşa că s-au umflat în pene, numindu-se spiritualişti, uitând însă să hrănească o gură flămândă, să iubească o mână trudită, să aline oboseala trupului.
În toate felurile le-ai spus, le-ai arătat, doar-doar se vor întoarce Acasă.
În cele din urmă le-ai spus că nu au de făcut nimic, că faci Tu totul, în locul lor. Nu aveau decât să Te lase, să se lase.
Ei, asta li s-a părut prea de tot şi au hotărât că este prea simplu şi că sigur nu e asta varianta cea mai bună. Aşa că au scos de la naftalină toate religiile şi toate tehnicile spirituale, le-au pus laolaltă, le-au amestecat bine şi au făcut combinări de n luate câte x, complicând în aşa fel totul, încât nimeni nu mai înţelege nimic.
Taina Ta a rămas cuminte, deoparte, folosind-o doar aceia cărora le ajunge simplu, drept şi clar.

Că, deh! Pe cărarea îngustă nu încap toate fanfarele, ţignalele şi flamurile!
Încape doar omul.

 

cropped-logo-mama-redesign.jpg

Despre Responsabilitate

În ultimul timp mi se tot arată două subiecte: responsabilitate/asumare şi încredinţarea. Sunt ele, totusi, două idei diferite?
Unii vor să-şi asume, alţii nu. Unii sunt responsabili, alţii fug de responsabilitate ca dracu’ de tămâie.
De ce unii-s într-un fel şi alţii într-altul? Ce-i deosebeşte?
E simplu să spui că unii-s responsabili şi alţii nu. Că-s aşa din naştere/educaţie. Chiar simplist!
Pun eterna întrebare: “de ce?”.
De ce unii sunt şi alţii nu? Ba mai mult: de ce unora le e mai usor să îşi asume responsabilităţi care nu sunt ale lor, adică să se simtă responsabili pentru soarta şi acţiunile altora şi nu sunt capabili să îşi asume responsabilitatea propriei existenţe, propriei fiinţe?
Da, şi aici o să-mi dai un răspuns facil: pentru că se aruncă mereu în exterior. Nu mă mulţumeşte răspunsul ăsta. E la prima mână. După el urmează din nou întrebarea “da’ de ce?”.
De ce-i este mai simplu omului să îşi asume o responsabilitate dată de altcineva? De ce fuge ca din puşcă atunci când e vorba de a-şi asuma propria alegere?
“Că n-are încredere în el” îmi vei spune.
În cine? În el ca persoană, ca cetăţean?
Nici eu n-am. E instabil şi egoist, ghidat de propriile instincte. Nici în mine n-am încredere. Nu sunt cu nimic mai presus decât semenii mei.
Diferenţa este că eu ştiu că nu sunt doar atât. Ştiu că eu nu sunt asta. Eu nu sunt un cetăţean, o persoană. Şi tu ştii asta despre tine.
Eu sunt un suflet venit dintr-un spririt. În asta cred. În el mă încred.
Ca persoană nu îmi asum nimic, nici măcar responsabilitatea. Ca persoană nu sunt de crezut pentru că eu nu mă cred… persoană. Eu mă cred suflet. El este de crezut şi el se încrede în Spirit. Şi cel mai de crezut este Spiritul. În El mă încred.
Când te consideri cetăţean nu ai cum să ai încredere că poţi să-ţi asumi responsabilitatea. Doar când ştii că eşti suflet găseşti bucuria responasbilităţii.
De ce?
Pentru că sufletul ştie că nu e unic, ci doar diferit, iar responsabilitatea nu atârnă pe umerii lui, ci în palma Unicului Întreg. Singura responabilitate a sufletului este de a se lăsa purtat, de a trăi în armonie cu responabilitatea pe care şi-a asumat-o de la început, Unicul.

trust

RANA

S-a scris despre răni. De vreo cinci feluri. Doar despre una nu s-a scris. Rana de rănire. Rana care răneşte întreg şi total, rana care răneşte degeaba. Rana care muşcă înainte să doară pentru că nu recunoaşte că e o rană. Rana care răneşte doar ca să se afle în treabă, să nege iubirea ce vine către ea, să nege fiinţarea.
Rana asta atacă acolo unde e sfânt, acolo unde e frumos şi bun, acolo unde se dăruieşte pe deplin. De aceea răneşte pe de-a-ntregul. Şi nu-i ajunge că răneşte. Ţipă ca din gură de şarpe că e rănită, că e victimă, să nu cumva să fie prinsă în flagrant.
Zi-i tu, mamă, ei ‘chioară’, să nu-ţi zică ea ţie.
Te-ntrebi cum de există o asemenea rană? Există aşa cum există toate rănile şi toate suferinţele: pentru că a creat-o omul. A creat-o ca să se poată ascunde mai bine, să se poată separa mai dihai. Şi acel om care a creat-o, se confundă cu ea, ba chiar se şi laudă şi se simte al dracului de bine în pielea acestei răni. De ce? Doar ţi-am spus: că se poate ascunde. Şi dacă se ascunde îndeajuns de bine, nu e nevoit să îşi asume responsabilitatea faptelor lui. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i pute!
Dacă te întrebi cum te poţi feri de rana asta rănitoare, raspunsul e: nu poţi. Nu poţi pentru că ea muşcă doar din oamenii care nu se feresc de oameni, din oamenii care nu se feresc de iubire. Dacă eşti unul dintre ei, mai devreme sau mai târziu vei fi muşcat, vei fi rănit. Cum se poate să fii rănit tocmai când eşti sus, cu aripile întinse? Uite-aşa, bine. Eşti rănit în omul din tine, în inima din tine, ba chiar în suflet. În spirit nu poţi fi rănit. Dar tu vieţuiesti aici, în suflet şi-n corp, iar ele pot fi rănite. Da, pot fi.
Ce ai de făcut? Nimic altceva decât de obicei: îţi lingi rănile, ţi le oblojeşti, te aduni, te scuturi şi porneşti mai departe. Unde? Unde te-o purta Dumnezeu, că oricum nu ştii încotro să apuci.
E mai bine. Orice direcţie e iluzorie. Singura direcţie e în Sus.


logo-mama-redesign