D(i)ary. duminică, 15 septembrie ’19

Când nu mai ceri nimic, începi să primești. Când nu mai emiți nici un fel de pretenții de la viață, începe să-ți ofere. Viața nu dă și nu ia nimic, de fapt. N-ai cum să-i ceri. E ca și cum ai cere cerului să plouă. Nu cerul plouă, ci ploaia plouă. Atunci când se întrunesc condițiile. Ne-am obișnuit să spunem (și credem) că cerul / norii trimit ploaia. Nimic mai departe de realitate. Dar cine creează condițiile atmosferice care creează fenomenul pe care îl numim ‘ploaie’? O să-mi spui că vântul. Dar pe vânturi cine le vântură? Că doar n-o fi un responsabil cu suflatul? Sau o fi?
Fenomenele naturale se întâmplă, că doar sunt naturale, nu? Adică se-ntâmplă natural, ca respirația. N-o fi chiar respirația planetei? ‘Să fie ea o ființă?’, te întrebi. Depinde ce crezi. Eu cred că da. Alții cred despre ea că e un bulgăre de pământ. Dar, dacă pui la microscop un bulgăre de pământ, îți cam stă ceasul. Un întreg univers ți se arată, cu atâta viață în el cât New York-ul! Păi, și atunci? Cum stă treaba cu ‘forma amorfă’? Ce e, de fapt, amorf în lumea asta? Există ceva cu adevărat amorf? Există ceva ne-viu? Poate plasticul. Despre ăsta nu am nici o informație. 
Și dacă-s vii toate, de ce nu comunicăm cu ele? Ba, comunică cei ce pot comunica. Nu poate oricine? Eu cred ca da, doar că nu ne-am antrenat ‘mușchii’ ăia. Ne-am antrenat doar mușchii bucali și laringieni, să putem zbiera mai bine unii la alții. Să putem flecări. Și flecăreala asta ne-a cotropit mintea, ba chiar și inima. Batem din gură într-una, chiar și atunci când tăcem. De-aia nu comunicăm, doar vorbim.
Acuma… dacă tot a intrat fratele Mercur în semnul Balanței, poate ne decidem spre comunicare și încercăm să renunțăm la emiterea vocală fără rost. Ajută Domnul. 

D(i)ary. luni, 16 iulie ’18

Nu înțeleg nici acum de ce nu e frumos să spui cuiva că e bătrân; trebuie să spui ‘persoană învârstă’. Pe bune?!? De când ‘bătrân’ e o injurie? Nici măcar ‘prost’ nu mi se pare o mare calomnie, dar, hai să zicem, p’asta o mai poți nega, mai poți încerca s-o ascunzi. Dar bătrânețea e la vedere! Ce naiba vrei să ascunzi? Pune-ți un sac în cap și tot se vede că ești bătrân!

O să îmi spui că are legătură cu neacceptarea de sine. Nu, eu zic că e o hiper-pedanterie. Nu sună bine în urechea filfizonului și atunci, haida! Schimbăm! Păi, se poate? Dacă se șifonează?

Nu susțin ideea că bătrânețea vine la pachet cu înțelepciunea. Din contră. Vine cu senilitate, vanitate goală, frică și, în primul rând, cu degradare fizică. Ar fi minunat să nu fie așa și chiar nu e chiar așa. Adică nu întotdeauna, nu pentru toți.

Bătrânețea e doar un efect. E efectul trăirii. Viața e un proces de oxidare. Nu s-au inventat încă antioxidanții care să întârzie sau să contracareze efectul trăirii, al experimentării. Omul este și o creație, nu doar un creator. Dacă vrei, poți spune că omul este propria sa creație, deși e doar parțial adevărat. Ca principiu, omul este creația Tatălui, dar ca modalitate de exprimare și experimentare a acestei dimensiuni, își este sieși creator. Omul decide ce experimentează și cum se raportează la experiențele vieții, aceasta fiind manifestarea liberului arbitru. Așadar, bătrânețea este efectul modului în care a ales să trăiască.

Nu îți voi pune pe tapet beneficiile unui ‘regim de viață sănătos’. Nu sunt fanul acestui trend. Îți voi pune în față importanța filozofiei de viață și a eticii spirituale după care se conduce un om. Acestea își pun amprenta la nivel subtil și profund, și orice ar încerca să dreagă pe deasupra, e degeaba. Mai devreme sau mai târziu își vor face simțită prezența și vor modifica (schimonosi) personalitatea acelui om.

Degradarea fizică este inevitabilă și, aș avea curaj să spun, necesară. Trupul este ca o țesătură. Pe măsură ce timpul trece, țesătura se uzează, se rărește, se destramă. E natural. Orice creație are un început, un mijloc și un sfârșit. Trupul ține de Pământ, așa că se supune legilor sale.

Personalitatea ține de atitudinea interioară, de percepția asupra vieții, de suflet, de conștiință. Nu duci cu tine trupul, ci ceea ce ai cules și ce ai transformat în urma experienței tale aici. Așa cum nu duci cu tine mașina în apartament, nu iei cu tine trupul atunci când te întorci în casa Tatălui.

Când vehiculul începe să se degradeze, e semn că nu prea mai ai timp, că trebuie să te autoanalizezi de-a serioaselea, să schimbi ce e de schimbat, să înțelegi ce e de înțeles și să cureți ce e de curățat.

Ceea ce pare a fi dimineață, e seară și, pe când ne vom duce la somn, va fi dimineață cu adevărat.

 

D(i)ary. luni, 2 iulie ’18

Uneori mă așez în fața tastaturii și nu știu ce să scriu. Ideiile, cuvintele refuză să iasă, să se așeze. Mi s-a spus că ăsta e un exercițiu, că nu trebuie să las să treacă momentul, că trebuie să insist. Mi-amintesc că, pe la 11 ani, mergeam la ‘cenaclul literar’. Era un fel de curs de creație literară, condus de o profesoară foarte talentată. Învățam să scriem poezii sau proză. Învățam să dăm frâu liber creativității, prin scris. Ori de câte ori ne plângeam că nu aveam inspirație, Ileana Pop ne spunea: “pune-ți foaia de hârtie în față, ia creionul în mână și uită-te la foaie; inspirația va veni și tu vei pregătit să scrii ce vine”. Ca prin minune, așa se întâmpla. De atunci am învățat că orice foaie albă, fie ea și virtuală, e un spațiu liber, un loc de odihnit mintea și de eliberare de gânduri. O foaie albă e loc pentru meditație.

Foaia albă e locul unde se pot cuibări amintiri, se pot creiona vise; e locul unde poate începe sau se poate sfârși o viață.

Până la urmă, ce e așa important într-o viață? Obișnuim să dăm atâta importanță ideii de viață! “O viață întreagă / de om” ni se pare ca fiind ceva măreț, cuprinzând o grămadă de timp. Avem impresia că acea viață e tot ce poate fi ca întindere în timp, ca importanță, ca unitate de măsură ultimă. În fond sunt doar câteva zeci de ani, din care, probabil, ultimii 20 de ani îi petrecem depănând amintiri, trăind prin prisma fostelor experiențe, hrănindu-ne cu ‘pe vremea mea’.

Primii 10 ani, îi trăim complet dependent de familie. Următorii 10 învățam cum să ne opunem familiei, cum să refuzăm orice tipar sau sfat, din dorința de a ‘deveni noi înșine’. Dacă avem noroc și suntem firi năbădăioase, după 20 de ani ne desprindem (de-o părere), pornind pe propriul nostru drum și până la 30 ne luăm porția de cucuie și vânătăi necesare maturizării. Suntem bravii deținători ai unei vieți proprii și personale și, până pe la 40 – 45 ne-o croim și o răscroim așa cum considerăm de cuviință, timp în care îi ‘modelăm’ și pe alții, dacă ne e dat să fim părinți. Mândri în șa! Urmează perioada în care realizăm ce greșeli și gafe am săvârșit, încercând să mai dregem busuiocul până pe la 65 -70. Apoi ne așezăm comod în fotoliu, sorbind cu paiul din înțelepciunea acumulată până aici și privind la ‘roadele’ existenței noastre. Asta… până când ne hotărâm să ne desprindem. 10-20 de ani petrecuți în fața ecranului pe care se derulează propria noastră creație. (Să mai zici că nu suntem cinefili cu toții!)

Dacă ar fi să privim cu onestitate, viața noastră e a noastră și o trăim pe bune vreo 30 de ani (plus/minus). Hai, 40! Treacă de la mine!

Nu vreau, cu nici un chip să crezi ca sunt pesimistă. Cei care mă cunosc, știu că sunt o optimistă aproape de imbecilitate. Cred doar că viața asta nu e atât de lungă cum ne place să o considerăm, ca fiecare zi e atât de importantă precum funia de care stă agățat unul deasupra prăpastiei. Mai cred că Budha a avut dreptate: “greșeala este că noi credem că avem timp”. Vorba fratelui meu: “trezește-te, că acu’ se face seară!”

Mi-aș dori să trăim o dimineață continuă, să avem vreme, să ne lipsească frica. Mi-aș dori să nu măsurăm timpul în ceasuri, ci în bucurii. Mi-aș dori să oprim iluzia timpului în secunda liniștii. Mi-aș dori.

Dar toate astea nu mi le doresc pentru că știu că sunt iluzii deșarte, vise sparte. De aceea îmi doresc, și mie și ție, s-avem curajul și înțelepciunea să trăim în prezentul continuu, să înțelegem că nu suntem nici ca atunci, nici ca acum, că suntem cum alegem să fim. Mereu.

D(i)ary. marți, 13 martie ’18

Afară e o vreme de parcă ar fi seara, pe la nouă. Cum să ai o stare bună în astfel de condiții meteo?

Doamne, îți mulțumesc că nu am de plecat nicăieri, că mi-ai permis să nu am ‘un servici stabil’, să fiu fiica ploii, să n-am nici un căpătâi, să nu am nici o garanție a zilei de mâine, nici un plan de pensii (nici gândul că mă voi pensiona), nici o ‘asigurare a viitorului’! Îți mulțumesc, Tată, că nu mă lași să dorm bine și liniștit, trăind o zi la fel ca alta, că ai sădit în mine acea fire păcătoasă a inconstantului, a nemulțumitului, a nerăbdătorului și descreieratului care fuge de rutină! Că nu m-ai lăsat pradă ‘siguranței’, confortului și ‘bunăstării’, că m-ai mânat de la spate (cu biciul când a fost nevoie) să fug mereu, nu de ceva – ci spre ceva, nu din cauza cuiva – ci spre brațele cuiva.

Am o viață total incomodă și inconfortabilă, trăiesc cu această persoană interioară care e veșnic în alertă (să nu ne plictisim), veșnic în căutare și în așteptare. Zice că așteptările te vor răni. Sunt toată numai răni și cicatrici de atâta viață! Ți-amintești, când eram adolescenți ce ‘cool’ era să ai cicatrici? Ce sexi ni se păreau băieții cu cicatrici! Și acum ți se mai par, dar nu mai ești de acord ca o femeie să își poarte cicatricile la vedere. Dă-i cu laser, dă-i cu botox, dă-i cu ce-i dai, numai acoperă-le! De ceeee??? Ridurile mele sunt cicatricile emoțiilor pe care le-am izbit de trupul ăsta! Părul cărunt e cicatricea lucrării cu mine și cu tine (de când s-au întețit terapiile s-au înmulțit și firele albe). Cum să nu mă bucur de el? Sunt mândră chiar! Fiecare iubire, fiecare bucurie, tristețe, frică, încredere, reușită sau eșec, au lăsat dâre adânci în trupul ăsta. Și vrei să-l modific, să-l ajustez? Nici vorbă! Să-l ascund? Cum? Când el îmi spune povestea mai bine decât aș putea s-o fac eu?

Singura diferență este în ochii celor ce citesc povestea. În inima și mintea lor. Dacă vrei să citești o poveste, citește-o cu totul, nu lăsa pasaje pe dinafară. Ai să pierzi tâlcul. Făt-Frumos n-a fost singur pe cale, Prințesele nu rămân mirese toată viața, iar dovlecii nu rămân calești. Alea sunt frânturi de povești pe care le înghițim de niște ani. Povestea întreagă e printre așternuturile murdare, greul nopților cu febră, durerea serii și disperarea dimineții.

Se spune că trebuie să îți respecți părinții. Ăsta e singurul motiv pentru care ar trebui să îi respecți: că au reușit să rămână bipezi după câteva zeci de ani de tăvăleală în plus și au reușit să-ți mai și zâmbească după asta. Nu-s nici mai deștepți, nici mai înțelepți, nici mai cu moț decât tine. Sunt doar mai izbiți în inimă și-n trup și, cu toate astea, le mai strălucesc ochii a iubire când se uită la mutra ta. Nu c-ai fi făcut ceva s-o meriți.

Gracias a la vida!

 

D(i)ary. marti, 21 februarie 2018

Cine zice că ești prea tânăr să faci ceva, că ești prea bătrân să faci același lucru?

Cine zice că aia nu se face sau se face? Cine crede că poate emite legi care să îngrădească legile Creației, reguli care să ‘reguleze’ Creația?

‘Măi, Pădure! Ia, piaptănă-te și fă-ți cărare pe dreapta, că așa se cade!’

‘Măi, Râu, ia curgi și tu mai drept, ce naiba?! Chiar așa?’

‘Vulcan, ține-ți gura!!!’

Parcă-i și văd. Încercând să reglementeze legile Naturii. Da, știu că și-au băgat degetele și pe acolo. De aia merg toate ‘perfect’ în lumea asta, că și-a băgat ‘Gicu’ degetele-n priză peste tot! Dar să îi lăsăm pe ăia de se cred dumnezei și să ne întoarcem la noi, muritorii de rând. (Gicu e personaj general, un fel de Gogu/Ion, cei care mai vin pe la atelierele mele, îl cunosc foarte bine)

Ziceam că ‘cine zice’ că viața asta trebuie trăită după anumite reguli? Cu siguranță ai nevoie de reguli, că altfel, orgoliul uman ar distruge planeta asta în 5 minute. Dar tot vezi o sumedenie de ‘reguli care’. Care ce? Există reguli să te facă mai viu, fericit, conștient? Există, dar nu sunt atâtea câte spun ei (și unde mai pui, că mai tot fată câte una!). Regula vieții e atât de simplă!

CE ȚIE NU-ȚI PLACE, ALTUIA NU FACE!

sau

FĂ ALTORA DUPĂ CUM AI VREA SĂ ȚI SE FACĂ ȚIE.

Asta în relația cu ceilalți, cu tot ce ne înconjoară. În relația cu noi înșine, treaba e și mai simplă:

CUNOAȘTE CINE EȘTI ȘI MANIFESTĂ CU ONESTITATE.

E chiar atât de complicat?

E atât de simplu, încât nu ne vine să credem.

Am văzut un afiș al unui festival rock, pe care apărea și trupa unui foarte drag om din viața mea. Și mă gândeam: cât de fain e afișul, ce bucurie să-l știu că are încă energie și dorință să bată la tobe într-o trupă de rock alternativ! (că e generație cu mine, nu copil) Apoi m-a lovit judecata altora: “in loc să aibă o familie, să își ia casă, el bate toba cu metalistii! i-o luat Dumnezeu, mințile!” Hahaha! Din contră! I le-a păstrat sănătoase, vii!

Așa! Nu-ți place metalul! Și ce? O să îmi spui că e muzică diavolească? Hai, numa-ncearcă! O să-mi spui că vibrația e joasă, că așa și pe dincolo. Știu!!! Ai puterea să recunoști că ți-e teamă de rock pentru că zgândăre în tine acea umbră pe care nu vrei să ți-o asumi? Ai curaj să recunoști că ți-e teamă de starea instinctuală pe care o trezește în tine și pe care nu ești capabil să o controlezi? Ți-e teamă de ‘energia joasă’ din propria ta ființă, exact cum unei calugărițe îi e teamă de orgasm!

Dumnezeu e și în muzica rock/metal, exact așa cum e în compozițiile lui Bach! Pentru că Dumnezeu nu se sfiește să fie peste tot, să fie totul.

YOU STILL ROCK, MY LOVE!

Image may contain: one or more people and text

 

 

 

 

DARe DE SEAMĂ

Mintea mea mă sâcâie constant cu întrebări de genul “de ce nu ai mai scris în ultimul timp?”; “n-ar trebui să mai scrii și tu două vorbe?”.
Ba da… probabil… cam da…
Chiar! De ce n-am scris? Nu e de parcă m-aș fi oprit din analizat, gândit, simțit. Oh! Nici vorbă!  Totuși, nimic nu se încheagă într-atât încât să il consider “bun de tipar”.
Există perioade în viață când îți vine să stai cu tine, în tine. Perioade în care simți că ai spus tot ce ai avut de spus despre tine și toate celelalte subiecte. Sunt perioade în care, privindu-ți ideile, nu poți decât să afirmi “și p’asta o știu, și p’asta am trăit-o”, când totul ți se pare un “repetir”. Nu spun că noul nu-și face simțită prezența, dar și el, noul, e tot un repetir a altor “nou-ri” petrecute înainte. Adică variațiuni pe aceeași temă.
Recunosc că sunt sclavul lui “acum” și  “început”. De când mă știu, aceste două noțiuni m-au fascinat, m-au hrănit și m-au ținut pe linia de plutire în viață.  Ca orice om, am și eu fricile mele, iar una dintre cele mai pregnante este frica de monotonie, de rutină. Cred cu toată ființa mea că viața asta nu ne-a fost dată s-o petrecem monoton, să o mătuim în rutină. Cred că viața asta ne-a fost dată să o strălucim, să o devorăm cu poftă și cu bucurie sau tristețe – după caz – să o experimentăm din plin, cu toți porii. Numai că exact din acest motiv, nu putem avea numai perioade de efervescență, ci avem nevoie și de perioade de acalmie sau de interiorizare. Acele perioade în care nu avem capacitatea de a comunica în exterior ce trăim, putând doar să observăm în noi, să trăim în noi.
Odată cu vârsta vine (ar fi bine să vină) și experiența de viață. Până la urmă ce înseamnă asta? Înseamnă că obții capacitatea de a observa și a analiza situațiile, trăirile și gândurile personale. Nimic mai mult.
În aceste perioade nu prea ai stare să comunici cu exteriorul, oricât de comunicativ ai fi de felul tău și chiar dacă o faci, nu prea îți vine să spui despre tine. De ce? Pentru că înăuntru e încă șantier. E ca atunci când zugrăvești. Nu dai petreceri când ești cu toate alea în mijlocul casei!
Astea sunt perioadele în care te observi și faci un bilanț. Tragi linie și zici: “Bun! Ce-am învățat noi până acum? Unde sunt și încotro pornesc mai departe?”
În tinerețe treceam cu vederea peste aceste perioade și răspuneam “prezent!” la chemarea celor din jur. Nu-mi făceam nici un bine pentru că momentul bilanțului trecea și eu rămâneam cu casa sufletului vraiște.
Asta nu știu mulți, că așa cum vin, perioadele de bilanț trec. Nu țin de noi, ele sunt etape în fluxul vieții. Țin de respirația Universului, de ritmicitatea Vieții în sine. Floarea nu înflorește când are ea chef, ci când perioada din an îi permite asta. Frunza nu trăiește cât vrea ea, ci cât îi permit condițiile naturii. Așa și noi, suntem supuși aceluiași ciclu natural, aceleiași respirații vitale. Important este să recunoaștem asta, să observăm cum se manifestă asta în existența noastră și să ținem cont de acest ritm. Ne putem ajuta de numerologie sau astrologie, dacă nu simțim încă acest ritm, dar important este să ținem cont de el, să învățăm să trăim odată cu Viața, nu în disonanță, nu împotriva ei.

Așadar, deocamdată sunt în șantier. Când termin, vă anunț.

Până atunci,

Pace și Lumină!

logo-mama-redesign

Mesajul bobocului de trandafir

Existența noastră e ca un boboc de floare ce nu apucă niciodată să se deschidă. Un etern început cu care nu știm ce să facem.

Dacă am accepta doar să contemplăm perfecțiunea și frumusețea momentului, am observa respirația florii și Viața manifestându-se în fiecare pulsiune.

Esența vieții nu stă în mișcare, în deplasare, ci în însuși pulsul vital.

Tot ce considerăm a fi mișcare nu sunt decât reverberațiile acestui puls. Undele create de bătăile acestei mari inimi. Inspirațiile și expirațiile Ființei Supreme ce ne conține pe toți, ce conține totul.

Noi nu știm să facem altceva decât să respirăm. Avem senzația că ne mișcăm, că ne deplasăm, când, de fapt nu facem altceva decât să respirăm împreună cu Creația.

Suntem ca ocelii unei imense (aparent infinite) insecte, care văd aceeași imagine din diferite puncte de vedere pentru ca insecta să poată avea o perspectivă completă. Noi credem că ceea ce privim este realitatea, când, de fapt este o infimă parte din ceea ce Insecta Supremă are nevoie să vadă.

rose-591087_960_720

Prima oară

Fiecare om aduce în viața ta câte ceva.

Primești un dar de la fiecare suflet care ți se alătură pe cale, pentru o vreme. Și fiecare dar poartă pecetea “prima oară-n viața mea”. Cred că asta e una din bucuriile existenței aici: “prima oară”.
De-am fi rămas Sus, totul ar fi fost știut, etern. Dar am venit aici să aflăm cum e să nu știi, cum e “nicioadată până acum” sau “prima oară”. Ce stare deosebită e asta! Să te poți bucura de ceva pentru prima oară, ca un copil ce descoperă lumea, indiferent de vârsta pe care o ai!

Mirarea! Minunea noului!

O plantă despre care ai citit, dar pe care o vezi, o atingi prima oară în viața ta. Un miros sau un gust pe care le simți prima oară. Un loc despre care știi, dar îl cutreieri prima oară.
Această stare de început, de nou, atât de personală, de intimă!

Ăsta e exercițiul continuu al existenței: “prima oară-n viața mea”.

Azi am experimentat cutare gust/miros/senzație pentru prima oară.
Azi am întâlnit cutare om pentru prima oară.
Azi am fost în cutare loc pentru prima oară.

Și ne mai întrebăm de ce ni s-a dăruit uitarea, atunci când am venit în această existență! Uite de-asta! Să ne putem mira și bucura! Să putem trăi această stare inconfundabilă, unică a lui “pentru prima oară”!

Dacă-i permiți, viața îți face câte-o bucurie în fiecare zi.

10520575_623539537748321_9011574889393469757_o