D(i)ary. duminică, 18 februarie ’18

Am găsit două modele de cusătură în cruci, din Țara Lăpușului și m-am gândit c-ar arăta foarte fain ca zgărdane. Așa că m-am apucat și le-am trecut în catastiful cu modele (nu îi pot spune caiet, că e cât o evanghelie).

Lucrând la asta, mi-am văzut mâinile și m-a fulgerat: Doamne, câte le-ai dat să știe și să facă!

Știu să mângâie, să țină acul, să curețe, să lovească, să modeleze, dar cel mai bine știu să vorbească. Din suflet.

Am învățat de copilă să observ și să înțeleg mâinile oamenilor. Pentru mine, fața nu prea contează. Mâinile sunt cele care îmi povestesc despre omul din fața mea. Chiar și atunci când sunt aranjate, dichisite sau, din contră, trudite la fel ca țarina. Mâinile nu pornesc din umeri, ci din suflet. Când te uiți la mâinile unui om, îi vezi sufletul. Când știi ce face un om cu mâinile, știi cine e sufletul ce locuiește acel trup. Când mângâi pe cineva, l-ai atins cu sufletul tău. Când îl ții de mână, sufletele voastre se ating într-un fel profund și subtil.

Recunosc că am o relație specială cu mâinile mele. Nu-ți imagina că le îngrijesc într-un mod special. Sunt la fel ca mine: cum le-a lăsat Dumnezeu. Doar că sunt atentă la ele, la fel cum sunt atentă și la mâinile altora, și observ cum se transformă în funcție de starea mea, de omul din fața mea, de treaba pe care o au de făcut. De cele mai multe ori, ele știu mai bine ca mine. De aceea știu că tot ce ating, e atins de aripa sufletului meu.

Reclame

Despre Responsabilitate

În ultimul timp mi se tot arată două subiecte: responsabilitate/asumare şi încredinţarea. Sunt ele, totusi, două idei diferite?
Unii vor să-şi asume, alţii nu. Unii sunt responsabili, alţii fug de responsabilitate ca dracu’ de tămâie.
De ce unii-s într-un fel şi alţii într-altul? Ce-i deosebeşte?
E simplu să spui că unii-s responsabili şi alţii nu. Că-s aşa din naştere/educaţie. Chiar simplist!
Pun eterna întrebare: “de ce?”.
De ce unii sunt şi alţii nu? Ba mai mult: de ce unora le e mai usor să îşi asume responsabilităţi care nu sunt ale lor, adică să se simtă responsabili pentru soarta şi acţiunile altora şi nu sunt capabili să îşi asume responsabilitatea propriei existenţe, propriei fiinţe?
Da, şi aici o să-mi dai un răspuns facil: pentru că se aruncă mereu în exterior. Nu mă mulţumeşte răspunsul ăsta. E la prima mână. După el urmează din nou întrebarea “da’ de ce?”.
De ce-i este mai simplu omului să îşi asume o responsabilitate dată de altcineva? De ce fuge ca din puşcă atunci când e vorba de a-şi asuma propria alegere?
“Că n-are încredere în el” îmi vei spune.
În cine? În el ca persoană, ca cetăţean?
Nici eu n-am. E instabil şi egoist, ghidat de propriile instincte. Nici în mine n-am încredere. Nu sunt cu nimic mai presus decât semenii mei.
Diferenţa este că eu ştiu că nu sunt doar atât. Ştiu că eu nu sunt asta. Eu nu sunt un cetăţean, o persoană. Şi tu ştii asta despre tine.
Eu sunt un suflet venit dintr-un spririt. În asta cred. În el mă încred.
Ca persoană nu îmi asum nimic, nici măcar responsabilitatea. Ca persoană nu sunt de crezut pentru că eu nu mă cred… persoană. Eu mă cred suflet. El este de crezut şi el se încrede în Spirit. Şi cel mai de crezut este Spiritul. În El mă încred.
Când te consideri cetăţean nu ai cum să ai încredere că poţi să-ţi asumi responsabilitatea. Doar când ştii că eşti suflet găseşti bucuria responasbilităţii.
De ce?
Pentru că sufletul ştie că nu e unic, ci doar diferit, iar responsabilitatea nu atârnă pe umerii lui, ci în palma Unicului Întreg. Singura responabilitate a sufletului este de a se lăsa purtat, de a trăi în armonie cu responabilitatea pe care şi-a asumat-o de la început, Unicul.

trust

Vremelnic

Pe lumea asta toate au un început, un mijloc şi un sfârşit.
În toate găseşti sablonul trăirii tale: o naştere, o vieţuire şi o moarte. La fel cum fiecare celulă este o replică fidelă a organismului tău, şi evenimentele/situaţiile/relaţiile sunt o replică a însăşi vieţii: se nasc, trăiesc o perioadă şi apoi se sting.
Viaţa e formată din secvenţe, la fel cum organismul e format din celule, care trăiesc o perioadă după care sunt înlocuite de celule noi.
Existenţa ta e un puzzle, la fel cum tu însuţi eşti o piesă în mai marele puzzle al exitenţei acestei lumi.
Şi-atunci? Cum ai vrea ca o stare/o situaţie/o relaţie să ţină toată viaţa?
Şi totusi asta ne dorim, după asta tânjim tâmp şi de aici ni se trag o grămadă de frustrări.
Şi nu suntem capabili să trăim pe de-a-ntregul fiecare moment al vieţii pentru că îl comparăm cu un anume moment pe care l-am ales drept etalon al binelui nostru. Şi după acel etalon ne împărţim viaţa în “e bine” şi “e rău”. Cu acel moment în care ne considerăm fericiţi comparăm toate celelalte momente ale vieţii, nu doar ale noastre, dar şi ale celor din jur! Şi aşa ni se pare corect, ca şi altul să se fericeasca după şablonul nostru, nu înţelegem că feicirea lui nu se aseamănă cu a noastră. Ba ne mai apucă şi să-i învăţăm pe alţii ce înseamnă fericirea şi cum ar trebui să trăiscă, negândindu-ne că suntem pe lângă, că suntem aberanţi.
Poate că mă vei întreba “Şi-atunci? Ce avem de făcut?”.
Păi, nu avem nimic “de făcut” decât să ne vedem fiecare de ograda sufletului lui şi de vitele din ea. Pentru că vitele mele nu sunt ale tale, iar ale tale nu sunt ale nimănui altcuiva decât ale tale.
Nu mă poţi învăţa cum să trăiesc, aşa cum nici eu nu te pot învăţa cum să trăieşti din simplul motiv că fiecare e cu viaţa lui. Nu mă poţi învăţa cum să mă bucur pentru că bucuria mea nu are acelaşi izvor cu a ta. Nu te pot învăţa cum să fii împlinit pentru că împlinirea ta vine din ce ţi-ai propus tu pentru această existenţă şi, aşa cum tu nu ai habar, nici eu nu pot să am.
Singurul lucru pe care îl putem învăţa este sinceritatea. Sinceritatea abruptă şi fără echivoc.
Ăsta e singurul ajutor pe care ţi-l pot da, singurul bine pe care ţi-l poţi face singur.
Să fii sincer până la os, până la esenţă.
Crezi ca e uşor?
Crezi că poţi, în momentul frustrării să te opreşti, să te priveşti în ochi şi să recunoşti că starea incomodă pe care o ai, vine din orgoliul tău, din dorinţa de a controla?
Crezi că ţi-ar fi uşor să recunoşti că esti egoist şi îngust? Că în tine se lăfăie un dictator care ar vrea să stăpânească sentimentele şi gândurile tuturor?
Crezi că ai accepta cu uşurinţă că preferi să te faci că nu vezi nevoia celui de lângă tine, doar ca să nu îţi asumi responsabilitatea propriei atitudini? Că e mai simplu să treci prin viaţă ca gâsca prin apă doar ca să dormi liniştit? Că e mai simplu să te faci că nu auzi, că nu vezi, că nu înţelegi doar pentru că n-ai chef să fii sincer?
Cât de uşor îţi e să fii cu adevărat sincer cu tine?
Cât de uşor îţi e să recunoşti că (nici să vrei) nu trăieşti singur, că fiecare gest sau gând îi afectează pe toti ceilalţi şi că atitudinea ta e ca un virus, ca un cancer pentru marele organism al lumii?
Cât de liniştit dormi?
Cât de des îţi zâmbeşti şi îţi spui că eşti deosebit, fantastic, minunat?
Dacă ai fi total sincer cu tine, ai mai vrea să dureze o viaţă toate astea? Ai mai vrea ca situaţiile/relaţiile tale să dureze toată viaţa? Aşa?
Cum te-ai mai forma? Cum te-ai mai educa, cizela?
Dacă viaţa ta, aşa cum e acum, ar dura până ai pleca de aici, cât de mult ţi-ar folosi?
Cu ce te-ai alege?
Cu o burtă mare şi o stare de lâncezeală.
De ce nu ţin pentru totdeauna?
Pentru că nu sunt perfecte.
Eternă e doar perfecţiunea.
Atâta vreme cât nu eşti perfect, nu poţi crea perfecţiunea, iar ceea ce nu e perfect, e limitat în spaţiu şi timp.
Ai un singur lucru de făcut: să tinzi către perfecţiunea sufletului tău.
Deocamdată poţi doar observa cum se aştern în fata ta şabloanele neperfecte pe care le-ai creat, încercând să nu te mai amesteci, să te detaşezi de ele.
Singurul ideal este revenirea acasă; întoarcerea în Sine.
Până la atingerea lui, bucură-te că nimic nu ţine o eternitate!

 

logo-mama-redesign

37.

Doamne, îţi mulţumesc că mă-ntorci mereu. La origini, la rădăcini. La adevărul simplu.
Doamne, iartă-mă pentru lipsa de smerenie, pentru dorinţe deşarte, pentru neîncredere.
Doamne, învaţă-mă să cred, ajută-mă să renunţ, ţine-mă aproape.
Hărniceşte-mă.
Îţi multumesc, Doamne, pentru ghidare, pentru întovărăşire şi pentru cale.
Dă-mi, Doamne, puterea luminii Tale în clipele de întuneric şi derivă, şi ştiirea că cea mai profundă beznă e locul naşterii mele.
Îţi mulţumesc, Doamne, pentru darul despărţirii, dezamăgirii şi durerii. În ele Te-am găsit şi cu ele mi-am hrănit şi tămăduit sufletul.
Îţi mulţumesc, Doamne pentru ce ai luat de la mine, uşurându-mi povara dependenţei şi-ţi mulţumesc pentru ce nu mi-ai dat niciodată, neîncărcându-mă cu noi nevoi.
“Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”

36.

Darul primit de Sus nu îl ai pentru a te mândri.
Este responsabilitatea pe care o ai faţă de omenire, pentru că aceasta este modalitatea de a se manifesta a Sinelui tău.
Refuzând darul, îi refuzi sufletului tău posibilitatea de a se manifesta conform planului divin, conform proiectului iniţial.
Nemanifestând darul, neexprimându-l, în folosul tuturor, te rupi de Sinele tău şi astfel, de întreaga Creaţie. Pentru că darul nu e pentru tine, ci pentru toţi.

 

35. (dicteu)

Eşti obosit şi-nfrigurat
Te agăţi de fiecare fărâmă de bucurie, de fiecare motiv care ar putea să-ti mângâie inima
Cu râvnă te agăţi.
Ce cântă în inima ta? Bucuria sau disperarea?
Ce trăieşti, de fapt?
Emoţia momentului în singurătate.
O parte din tine o savurează în tihnă. Cealaltă ar vrea să fugă din locul solitudinii; să cheme o mulţime, să umple golul.
Cine e acea parte?
E o femeie nesigură ce-şi doreşte sprijin şi un scop pentru a fi. Ar alerga să ocrotească doar pentru a se simţi ocrotită. Ar căuta braţe în care să se ascundă, şi-ar închide porţile lumii, să nu mai fie nevoită să lupte, să conducă, să-nfăptuiască.
Cine-i cel ce se-mbată cu nectarul singurătăţii, cel ce nu permite femeii să caute adăpost?
Eu sunt.
Sunt frig. Sunt singur. Şi totuşi nu destul de singur.
Nu mă vrea acum. Nu mă place. Nu înţelege.
Sunt nemişcat. Mi-e străină acţiunea. Mi-e străină înfăţişarea. Nu mă contopesc cu ea. Nici cu mâinile, nici cu picioarele, nici cu pulsul.
Ştiu că sunt aici, acum.
Altceva nu ştiu.

ORDINE ŞI DISCIPLINĂ

Ai vrut să cunoşti adevărul, aşa că ai început să cauţi peste tot în jurul tău. Ai fost foarte atent, foarte ordonat, ai notat fiecare observaţie şi te-ai străduit să fii cât se poate de obiectiv. Ţi-a ieşit de minune!
Totul este catalogat, etichetat, aşezat în ordine pe rafturile existenţei!
Bucuria – la sectorul succes/ împlinire
Tristeţea – la sectorul decese/ divorţuri/ afaceri eşuate. Tot acolo sunt frustrarea şi depresia, cu tot cu numărul de la Salvare.
Casa, găina, dumnezeul, copacul sau cerul, toate sunt pironite la locurile lor, în cutii identice, cu etichete scrise cu litere de tipar.
Viaţa ta e o magazie organizată perfect, unde domneşte ordinea şi disciplina. Nimic nu mişcă! Toate stau cuminţi, aşteptând să le foloseşti după cum consideri tu necesar. Doar eşti propriul tău stăpân! Eşti stăpânul vieţii tale!
Eşti super tare, frate! N-ai lăsat nimic la voia-ntâmplării, nu-i aşa?
Auzi? Da-n cutia aia sigilată cu multă bandă izolatoare, ce-i? E alfel… Are altă formă, mărime, culoare… şi n-are etichetă!
Probabil ai lăsat-o pe mai târziu; e destul de obositor să ordonezi realitatea şi să pui fiecare adevăr acolo unde îi e locul.
Ce zici? E de aruncat?
Păi, unde poti arunca părţi de adevăr?
Aaaa… Nu ştii.. De aia ai pus-o acolo, sigilată şi altfel.
De curiozitate: ce-ai pus în ea? Să ştiu şi eu, dacă m-apuc să-mi fac ordine în viaţă.
Chestii ilogice şi fără rost?
Mda… normal că nu prea le ţii minte… dacă-s ilogice şi fără rost..
Auzi? Eu am avut întotdeauna o slăbiciune pentru lucrurile fără rost. Îmi dai voie să mă uit în ea? Poate găsesc ceva ce-mi place şi te mai scap de ele, ce zici? …
Mulţumesc!
Aşa… Ia să vedem:
o păpuşă
un curcubeu
cinci poveşti
patru cântece
zece poezii şi-o fabulă…
Ţi-a scăpat o bucurie! N-o pui în cutia de pe raft?… Aaaa… e defectă, e o bucurie-n sine, n-are suport. Am înţeles.
un căţel albastru
un suflet
două iubiri
mai multe mănunchiuri de lacrimi
Astea nu ţin de tristeţe?… Ahaaa… Sunt ale bucuriei fără suport…
două garduri
patru zâne
şapte urşi
doi bunici
trei acadele

4268008033_f4708a76b7