D(i)ary. miercuri, 4 iulie ’18

Dacă vrei să îți păstrezi echilibrul, agață-te de Cer, nu de alți oameni.

Observ reacția oamenilor când le spun asta. Pupilele se contractă, corpul are una-două secunde de stop. Simt cum mintea lor strigă la mine: “Cum adică?! Să rămân singur?!”

Nu te gândi că mă dau deșteaptă. Am trăit și eu starea asta. Probabil nici n-aș recunoaște-o, dacă n-aș fi experimentat-o cândva. Tocmai de aceea știu că e o reacție a minții, de care te poți lipsi, e o capcană din care te poți elibera.

Toți avem atașamente. Altfel n-am fi aici. Nimeni nu vine aici dacă nu are nevoie. Nimeni nu vine aici doar să admire peisajul. Toți avem de curățat, de dat drumul, de renunțat la ceva. Și ceva-ul ăla e atât de mult și întortocheat, încât avem senzația că sunt o sumedenie.

Suntem o adunătură de dependenți, unii mai falnici decât alții. Pământul e un mare centru de dezintoxicare, nimic altceva. Toți suferim de psihoze, paranoia și halucinații, cauzate de dependența noastră. Ne-am creat bule imaginare, într-o mare bulă (imaginară și ea), trăim povești pe care le considerăm adevărate, ne trăim dramele și comediile cu atâta abnegație, încât nu mai vedem gardul viu ce înconjoară incinta sau îngrijitorii ce ne protejează de propriile noastre coșmaruri.

Ceea ce uităm uneori, este faptul că ne-am internat din proprie inițiativă. Nu ne-a obligat nimeni. Astfel, dăm vina pe îngrijitori, pe ‘colegii de salon’ sau pe conducerea instituției. Ne balansăm între a ne smiorcăi după ajutor și a acuza Cerul de indiferență. Fascinant este că prea rar recunoaștem că ni se pare, că nimeni nu e vinovat de nimic, că totul e doar în mintea noastră.

Una dintre cele mai mari spaime e cea de a rămâne singuri. E cam la fel cu cea de a nu mai simți emoții. Omul are senzația că, pur și simplu, va înceta să existe. S-a definit atât de mult timp prin relații și prin emoții, încât, atunci când îi spui că ar trebui să renunțe la asta, că ar trebui să se debaraseze de aceste aderențe, aproape intră în șoc. De multe ori e complicat să îi explici diferența dintre a simți și a se defini prin ce simte sau să îl faci să înțeleagă că emoțiile nu țin de ‘a simti’ ci de a avea o părere despre ceea ce simți.

De fapt, cred că și atașamentul față de oameni tot de la emoții vine. Nu suntem atașați de persoana în sine, ci de părerea noastră despre acea persoană. Ne desenăm în minte un portret și ținem cu dinții de creația noastră. De aici vin dezamăgirile, trădările ș.a.m.d. Oamenii nu sunt altfel decât atunci când i-am întâlnit. Credem că părerea pe care ne-am formulat-o când i-am întâlnit e totuna cu a-i cunoaște. Nimic mai eronat! Nu ai cum să cunoști un om, atâta vreme cât deja ți-ai format o părere despre el, de la bun început. Da, poți să îți dai seama ‘pe la cât îi bate ceasul’, dar asta nu înseamnă că îl cunoști cu adevărat. La naiba! Nu te cunoști nici pe tine cu adevărat! Cum crezi că l-ai cunoaște pe altul?

Începi să îi cunoști pe ceilalți pe măsură ce îți dai voie să te cunoști pe tine, iar pe tine începi să te cunoști atunci când îți dai voie să te detașezi de propria ta persoană și să te observi cu onestitate, cu bune și cu rele.

Printr-un raționament logic, ajungem la concluzia că atașamentul față de oameni este, de fapt, atașament față de propria persoană. Adică orgoliu pur-sânge. Nu ai cum să te agăți de alții, dacă nu te consideri indispensabil.

Cu cât te cureți de aderențele din propria ta ființă, cu atât te vei elibera de odgoanele care te țin legat de alții. Asta nu înseamnă că îi vei pierde, ci că abia atunci îi vei putea iubi. Iubirea de semeni nu cere nici suferință, nici sacrificii. Ceea ce consideri acum a fi un sacrificiu, când vei alege să trăiești eliberat de aceste atașamente, vei înțelege că e doar un gest natural.

Reclame

Relația cu Creația – sau cine-am fost și ce-am ajuns

Numerograma lunii ăsteia n-ar fi mare brânză, dacă n-ar avea un sobor de 1, ceea ce ne-ar grăbi să recunoaștem că o să ne cam prăjească psihic.

Pe lângă energia psihică (care e un termen destul de general, pe care-l acceptăm fără să știm exact despre ce vorbim), acest Brumărel o să ne pună-n față oglinzi. (Care față?! În spate, dreapta, stânga! În cele patru vânturi!) Unde ne-om întoarce, hop! Oglinda-oglinjoara!

Cu alte cuvinte: “cine ești și cine te dai?”

Am putea spune că stăm (prea) bine la capitolul autoapreciere. Respectul de sine e bun, atâta vreme cât nu e confundat cu aroganța.

Sau, ca s-o îndulcim, putem spune “nu e vina mea, am prea multă energie!” Și totul se transformă, ca prin farmec, din hibă de caracter într-un foarte ușor ingerabil diagnostic medical.

Sigur că, având atâta energie, simți nevoia s-o exteriorizezi, ceea ce poate fi frumos, chiar generos. Libertatea de expresie e minunată atâta vreme cât nu e confundată cu nesimțirea.

Dar, să stăm fără grijă, că Fratele Brumărel are doftorie și pentru asta, că ne pune față-n față cu adevărul (e drept, se poate întâmpla pe neașteptate și pe nepregătite), dar, ce să-i faci, rațiunea nu stă după părerile noastre (nici măcar cele de rău). Rațiunea e seacă și detașată și știe doar una: asta este – asta arătăm.

Scurtăm povestea, că nimeni nu citește texte lungi, repetitive.

Știm deja că realitatea fiecăruia e creată de perspectiva personală. Adică: trăiești părerea ta despre cine ești. Mai tradițional: “fie ție după credința ta”.

E foarte îmbietor când aflăm că avem capacitatea de a modela realitatea, uitând de responsabilitatea ce vine odată cu ea.

Ei, Brumărelul ăsta zice așa:
“Uită-te în jur. Îți place? Pe bune? Asta ți-ai propus când ai venit? Ăsta a fost visul tău când erai copil? Dac-ai fi cu totul altfel, cum ai fi?”

Cel mai tare e că singurul termen de comparație e Principiul Divin!

Zic să creăm conștient și responsabil, că din asta se va naște și frumusețea!

cropped-10520575_623539537748321_9011574889393469757_o.jpg

De profesie, prieten


Profesia: PRIETEN

Fişa postului:

Ce este prietenul?

Prietenul merge cu tine la cafea, la bere, la tenis sau la cumpărături.
Îţi ţine pisica atunci când eşti plecat din oraş sau te ia de la aeroport când ai nevoie de asta, chiar dacă el nu are maşină.
Îţi face o supă când eşti bolnav, ţine umărul şi dă şerveţelele mai aproape când plângi şi îţi trage şuturi sau palme când le meriţi.
Te laudă când ştie c-ai fost bun şi te trage de mânecă atunci când o iei pe arătură.
Prietenul este cel care te adoptă în familia lui până când te întinzi mai mult decât ţi-e plapuma. Atunci îţi ţine morală, te face cu ou şi cu oţet, şi stă supărat pe tine vreo 3 zile. După care ştie că aveai nevoie de ajutor cu dulapul din dormitor şi te trezeşti cu el la uşă, gata să te ajute.
Prietenul este frate, părinte, camarad, manta de vreme proastă, baston, sabie, pâine sau floare.
Lista ar putea continua la nesfârşit.

Ce nu este prietenul?

Nu este sclav. Tot ce face, face pentru că a ales, pentru că vrea, nu pentru că l-ai putea obliga.
Nu este fan. Nu îţi va duce trena, nici nu-ţi va ridica soclu şi statuie pentru că nu se consideră nici mai prejos, nici mai presus decât tine şi, oricum, nu crede că ţi-ar veni bine cu nişte găinaţ de porumbel pe ţeastă.
Nu este psihologul tău. Psihologul fixează un program de terapie, în care tu te duci la cabinet şi ai timp limitat să povesteşti cu el. E foarte bine. Prietenul nu fixează un program, nu are cabinet şi, în afară de nevoile lui absolut stringente, nu impune nimic în relaţia cu tine.
Nu este duhovnicul tău. El nu îţi poate ameliora relaţia cu divinitatea. Asta cade în sarcina ta. Prietenul poate doar să îţi atragă atenţia asupra ei. Nu te poate absolvi de păcate pentru că nu te vede ca pe un păcătos şi oricum, consideră că sunteţi în aceeaşi “oală”.

Pe scurt: prietenul este acea persoană care se străduieşte să fie pentru tine ceea ce tu refuzi să fii.

friend-002

MATERNITATE

Ţi se spune că miracolul naşterii e…. un miracol!
Crezi, pentru că oricum nu ştii despre ce e vorba.
Vine momentul să afli. Da, atunci chiar realizezi, înţelegi şi CREZI că aşa este.
Ani de zile te raportezi la acel moment. Există viaţa ta înainte şi după naştere. Nimic nu mai e la fel. Nu mai poţi vedea lumea prin aceeaşi ochelari (de cal). Totul capătă un alt sens, mai vast, mai profund, mai frumos.
Asta până în momentul în care înţelegi că, deşi important, acel moment nu creează o legătură indestructibilă, că relaţia cu fiinţa căreia îi spui “copilul meu” este la fel cu altele. E mai puternică doar din cauza posesivităţii şi a isteriei cu care ţii strâns la piept, ideea de “al meu”. Insepararea provine din încleştarea unghiilor în jugulara tânărului trup, ce ţi s-a încredinţat spre iubire şi îndrumare.
Şi vine clipa în care, cu toată împotrivirea, înţelegi şi accepţi că nu e al tău, ci împreună cu tine, ba mai bine spus pentru tine. Că nu e un dar ce l-ai primit, ci o mare şansă! Sansa de a iubi cu adevărat!
La început te simţi ciudat… parcă despuiat, fără rost. Tocmai ţi-a fost amputat cel mai nobil motiv al tuturor deciziilor din ultimii ani!
Îţi pică fisa: “am dat-o de gard de atatea ori! Oare mă va putea ierta vreodată?” Ah! Şi ce zgomot asurzitor face căderea acelei fise!!!
Şi mai şocantă e iubirea si firescul altruism pe care ţi le dăruieşte mereu, şi mereu, şi mereu, în schimb! A înţeles de mult cine eşti şi ce poţi, te cunoaşte mai bine decât ai vrea şi cu toate astea… te iubeşte şi îţi rămâne alături!?
Nu poţi decât să iubeşti cu recunoştinţă, să observi măreţia şi frumuseţea şi să te simţi al naibii de privilegiat.
Îţi dai voie să te simţi mic, pentru că eşti înconjurat de iubire şi abia acum ştii că orice gafă ai făcut, a fost iertată şi topită în acea iubire.
Da, momentul naşterii îţi schimbă viaţa, dar momentul în care reuşeşti să recunoşti în copilul tău pe fratele/sora mai mare, care te-a călăuzit atâţia ani, în taină, este cu adevărat revelaţia maternitătii.
Îţi mulţumesc, Tată!

SAFEPLACE

 

 

 

 

 

 

Pictura: „Safe Place” de Heather Sinnott

http://heathersinnott.blogspot.ro/2010/09/catch-fire-toronto.html