9. 12. 2018

question mark

Povestea pe care ți-o spui este aceeași cu cea pe care o spui altora? 

Reclame

D(i)ary. duminică, 15 iulie ’18

Teii de pe strada mea sunt bolnavi și mi-au îmbolnăvit și tufa de mentă. Doar ei și menta. Alți copaci nu sunt atinși. Paraziții au pretenții. Le plac aromele.

M-am supărat când mi-am dat seama că același parazit care omoară prea devreme frunzele teiului din fața balconului, mi-a atacat și menta, pe care am primit-o cu atâta bucurie!

Te întrebi ce-o fi atât de important la niște ‘vegetale’. Păi, nu au prea mare importanță în general, doar că pentru mine, ele sunt simboluri. Sunt simboluri din sertarul cu ‘copilărie / locul în care mi-ar plăcea să trăiesc’. Știi cum e când îți creezi o poveste din părțile altei povești? Aduni niște cioburi dintr-o poveste spartă și le așezi în așa fel încât să compui o altă poveste. Așa e la mine cu teiul și menta. Și tu ai simbolurile tale, chiar dacă nu ești conștient de asta. Toți ne compunem viața din peticele vieții trecute. Nu știm altfel. Nu îți place ceea ce nu cunoști deja, nu iubești ceea ce nu ai mai iubit. Aceeași poveste spusă într-un infinit de alte feluri. Ca să poți spune altă poveste, cu totul nouă, ar fi necesar să te lepezi de absolut tot ceea ce compune povestea de acum, inclusiv de povestitor. Abia așa, eliberat de orice noțiune, șablon, credință, ai putea începe o poveste cu totul și cu totul nouă. Până atunci, repovestim crâmpeie din povestea noastră inițială, din prima poveste pe care am spus-o despre noi, în prima zi a creației. Doar că de-atunci, așa cum se întâmplă cu toate amintirile, imaginile au devenit încețoșate, culorile s-au estompat, mirosurile s-au disipat. Povestea de azi e o palidă amintire a celei dintâi. Și noi ne zdrobim și ne mândrim cu povestea noastră, uitând că suntem niște flașnetari obosiți, măcinând aceeași melodie.

Doar uneori ne sună fals și atunci, facem liniște. Ascultăm. Tot ce e în jur e doar zgomot de fond. Ne amintim un cântec, un șuier, ca un fluier care respiră constant. Cu fiecare respirație parcă ni-l amintim mai clar. Zgomotul a încetat.

Un guguștiuc își cântă iubirea, în felul lui stângaci și catifelat. Fiecare cu simbolurile, peticele și cântecul lui.

D(i)ary. miercuri, 14 martie ’18

Tocmai am făcut evenimentul pentru Suzana Popândescu – expertă în povești și alte trăznăi copilărești. Poate o știi. Poate nu.

Acum mai bine de doi ani, am pus în practică un gând al meu mai vechi: să creez un personaj care să interacționeze cu copiii la modul cel mai normal, informal și ‘posibil’. Adică să aduc între copii acel personaj care e foarte posibil, cu toate că e ficțiune. Motivul? Țin morțiș să îi conving pe copii că poveștile, basmele, legendele pot fi adevărate dacă noi decidem asta, că viața fiecăruia poate fi o poveste, dacă alege asta și că puterea imaginației e arma secretă a fiecăruia dintre noi.

Rădăcinile Suzanei se întind în copilăria mea (bineînțeles). Ai crede că tot la bunici, dar nu-i așa. Când eram adolescentă, am văzut un film. Habar nu am cum se chema, habar nu am dacă era despre Mark Twain (pe care îl iubesc și acum) sau doar apărea și el pe acolo. Cert e că, la un moment dat, Twain îi povestește unui prunc, povestea lui Winnetoo și scoate dintr-o carte, o pană despre care îi spune că a fost a faimosului personaj. I-o încredințează copilului, iar acesta pleacă transfigurat de poveste și de ideea că deține o comoară. După ce închide ușa în spatele micuțului, Twain ia o altă pană dintr-o cutie și o pune înapoi în carte.

L-a mințit? Da. Nu ți-ai mințit niciodată copilul? Fii serios! Îi mințim zilnic! Și atunci de ce să n-o faci în beneficiul sufletului lui? Îl minți ca să stea cuminte, îl minți ca să învețe ce vrei tu, îl minți ca să înghită programul tău idiot ș.a.m.d. Mai bine l-ai minți ca să îl pregătești pentru o viață liberă, în care să știe că bucuria, imaginația, visul creează! Și că poate să creeze ce iubește, în loc să creeze ce vor alții!

Mai bine îl înveți să creadă în unicorni, zâne și zmei, decât în economia de piață, sistem juridic și alte minciuni mai mari decât orice basm!

Dar n-o vei face, știu asta, de aceea mi-am asumat eu riscul ăsta: să îi fac pe copii să creadă în puterea poveștii, în puterea imaginației lor, în puterea credinței și a iubirii. Sună bombastic, știu. Dar până n-ai văzut un copil care îi explică mamei cum piatra lui magică (imaginară) poate ține răul la distanță, n-ai văzut nimic. Cred că e mai sănătos să îți pui încrederea în piatra ta imaginară, decât în vreo relație ‘imaginară’, în vreo religie sau în vreun sistem la fel de imaginare. Nu crezi?

Decât să creadă într-un orizont limitat și închis, mai bine să creadă că orice e posibil, că ei pot orice prin puterea credinței și a iubirii, și să schimbe lumea pe care noi am făcut-o terci.

“Deci, haideți să credem în flori!”

Ca de obicei, când ești dispus să oferi, vei primi un dar de Sus. Darul sunt niște povești pe care le-am scris și care, probabil, într-o zi vor vedea lumina tiparului.

Poveștile nu sunt doar pentru copii. Dar nu mă vei crede decât atunci când vei veni să le asculți cu adevărat sau când vei citi cu adevărat o poveste. Așa au făcut și cei care au crezut că teatrul de păpuși e doar pentru copii. Până au venit la primul spectacol. De atunci n-au mai susținut aberația asta.

Poveștile sau teatrul de păpuși sunt și pentru tine, adultul, nu pentru că ‘fiecare are un copil interior’. Nu. Pentru că fără imaginație mori. E ca și cum ai vrea să nu mai respiri. Doar că tu nu știi asta. Tu nu știi că, de fapt, Dumnezeu se manifestă prin imaginație. Altfel n-ar fi existat lumea! Lumea asta, Universul, toată Creația există pentru Dumnezeu și-a imaginat! E primul gest al creației, al divinității. Dacă refuzi să îți imaginezi, considerând că ‘ești prea mare pentru asta’, refuzi să fii așa cum ai fost creat.

Așa, că, te aștept în librărie, să re-nveți să cre(e)zi.

DESPRE POVEŞTI

Îmi spui că refuz să mă ancorez în realitate. Că trăiesc o fantasmagorie, că în lume nu e totul aşa bun şi frumos cum cred eu.
Că mor copii de foame, iar eu spun poveşti într-o librărie şi-i învăţ pe copii să creadă în dragoni, prinţese şi pietre fermecate.
Că oamenii-s pierduţi în lupta pentru putere, iar eu le zambesc şi-i îmbrăţisez cu drag.
Că lumea e plină de războaie, boală şi suferinţă, iar eu refuz să văd asta.
Te intreb:
Cu ce e mai reală realitatea ta decât a mea?
Lumea ta e creată de credinţele tale, aşa cum lumea mea e creată de ale mele.
Sunt la fel de false, iluzorii şi la fel de reale amândouă.
Tu alegi să vezi, să trăieşti o realitate bolnavă şi suferindă, în care trebuie să fii vigilent, atent la fiecare pas şi să lupţi cu toţi şi cu toate.
Eu aleg o realitate în care povestile sunt aici, printre noi, o realitate cu dragoni, unicorni şi oameni perfecţi.
Fiecare e liber să-şi trăiască alegerea.
Singura diferenţă este că tu confunzi realitatea ta cu adevărul, iar eu ştiu că, la fel cu a mea, şi a ta e o poveste care se va încheia atunci când nu va mai fi cine s-o povestească.
De aceea eu aleg să spun o poveste diferită de a ta. Nu-mi doresc să fiu un personaj în povestea ta. Prefer să scriu această poveste.
La final voi încheia cu:
“Şi-am incălecat pe-o stea,
Şi v-am spus povestea mea!”

7dcpKH5