D(i)ary. sâmbătă, 30 iunie ’18

Ce ușor ar fi fost dacă ar fi existat o ‘Școală de crezut’! Ne-am fi dus la școală și am fi învățat ‘cum’, ‘de ce’, ‘cât’ și ‘când’ să credem. N-am mai fi fost nevoiți să punem în aplicare nenorocirea asta de dar, numit liber artitru! Am fi putut liniștiți să dăm vina pe oricine altcineva, de la profesor, director și până la femeia de serviciu.

Dar școala asta nu există, așa că nu ne rămâne decât să învățăm prin proprie experiență, dând cu gura de asfalt și cu capu-n gard. Decizia rămâne a noastră, oricât de mult am vrea s-o pasăm altcuiva.

Bineînțeles că, de cele mai multe ori, nu recunoaștem că am decis să credem în ceva sau cineva și dăm vina pe ceilalți sau pe situație (de parcă o situație știe să fie într-un fel sau altul, după bunul ei plac).

Alteori suntem mai șireți, recunoscând că am luat acea decizie, dar găsind motive exterioare ei. “Da, am decis, dar părea sincer…” sau altele asemănătoare (“am crezut”, “am sperat”).

Nu, frate! Decizia o iau pentru că așa consider eu în momentul acela. Decizia o iau în funcție de ce cred/simt/gândesc eu, nu altcineva. Acea alegere o fac în funcție de cine sunt eu în acel moment. Nu e nimeni responsabil de deciziile mele, nu e nimeni vinovat. Doar eu. Nu pot să cred/simt/gândesc decât prin prisma propriilor filtre, în funcție de propria mea experiență (adică ce am învățat din viața asta până acum).

Chiar și atunci când pare că iau decizii în funcție de alții, tot despre mine e vorba. Dacă aleg ceva din dorința de a nu deranja sau supăra pe altul, înseamnă că aleg din frică. Din propria frică! Nu decid niciodată pentru alții sau în funcție de alții. Deciziile îmi aparțin și mă definesc pe mine, nu pe ceilalți.

Sigur că pot ține cont de ceilalți și e chiar frumos și bine, dar, până la urmă, deciziile pe care le iau, mă reprezintă pe mine, nu pe ei.

Veșnica dispută: de unde până unde se întinde libertatea mea de decizie?

Se-ntinde de la mine până la mine. Eu sunt cauza și efectul deciziilor mele. Ele îi afectează pe cei din jurul meu în aceeași măsură în care mă afectează pe mine.

Ce și cum decid în viață? Atât cât știu și pot, în așa fel încât să nu rănesc și să nu încalc libertatea de decizie a celorlalți.

Cât și când cred sau îi cred? Atât cât îmi ascult sau nu vocea interioară, care îmi semnalează întotdeauna adevărul. Nu e vina lor dacă le cred minciunile, ci a mea. Nu e problema mea că cineva (se) minte, ci a lui. Treaba mea este să fiu atentă la ce-mi spune senzorul de adevăr din interiorul ființei mele și să decid în consecință.

Reclame

D(i)ary. marti, 26 iunie ’18

De ce-i e teamă omului cel mai mult? Cred că de libertate. De orice fel de libertate. Până la urmă și moartea e o formă de libertate. Avem aceeași reacție atunci când cineva ne spune că ne e frică de moarte, ca atunci când ni se spune că ne e teamă de libertate: “mmmm… nuuuuu! ăăă… păi, nuuuu… căăă…”.

Unii refuză clar ideea, găsind instant motive pentru care ‘nu-i așa’. Alții acceptă doar din gură, dar ochii și poziția corpului lor spun o cu totul altă poveste. Alții se îmbată cu apă rece, găsind surogate de libertate în atitudini împrumutate, strângându-și zgarda și mai mult, până ce sufocarea le dă senzația de euforie. Ce să-i faci? Până la urmă, masochismul e o realitate.

Omul va căuta mereu și mereu libertatea și o va pierde mereu și mereu în favoarea dorinței de a-i fi bine, de a-i fi comod.

La 25 de ani am ales pasiunea cu tot greul pe care îl aducea, în detrimentul confortului. Nu era o libertate totală, era doar libertatea de a crea și de a trăi frumos. După zece ani, greul a încetat să mai fie topit în frumos, așa că am renunțat la pasiune în avantajul confortului. După foarte scurt timp, confortul a devenit de nesuportat. Zgarda strângea atât de tare, încât abia mai vedeam în fața ochilor. Am tăiat-o. Atunci am pășit “în gol”. Tălpile mele nu erau susținute de absolut nici o garanție umană/socială. Nu aveam nimic, în afara aceluiași apartament și aceluiași copil, care cereau de la mine ‘responsabilitate’. Am riscat și mi-am oferit o lună de odihnă și liniște. După un asemenea salt aveam nevoie de o mică pauză, să mă adun. Apoi am ieșit în lumină și am declarant ‘asta sunt!’. Miracolul nu a fost că munceam maxim 20 de ore pe săptămână, în loc de 14 ore pe zi și câștigam aceeași bani, ci că pasiunea și bucuria au reapărut  în viața mea.

Bineînțeles că a fost un ciclu, peste câțiva ani am simțit că am nevoie să schimb. Îmi era din ce în ce mai greu să colind orașul în lung și-n lat. Atunci am decis să mă opresc, să las să vină către mine. Asta a fost și mai greu. Pentru o persoană cu atâta energie de foc era aproape insuportabil să stea în așteptare! Perioada de ajustare a durat puțin mai mult, dar ajutoarele nu au întârziat să apară. Am realizat că, de fapt, omul tinde ‘să facă’ atunci când e nesigur, atunci când îi lipsește credința. A face nu e altceva decât exprimarea lui A fi. Atunci când ‘faci pentru că’, ești departe de tine, de cine ești și, mai devreme sau mai târziu, te vei trezi nefericit. Atunci când faci pentru că asta vine din tine, pentru că așa se exprimă Eu sunt-ul tău, fără să ai altă motivație, fără așteptări (nici măcar de ordin moral), totul curge lin și se aranjează cărămidă după cărămidă sub tălpile tale, pe măsură ce înaintezi prin viață.

În acest punct realizezi că eliberarea pornește cu fiecare condiție exterioară ție și e musai să continue cu fiecare condiție interioară. Nu e destul să te eliberezi doar de chingile exterioare, ci e nevoie să te eliberezi de tine, de tot ceea ce te face să te consideri unic, altfel, deosebit, de tot ceea ce te face să te consideri tu însuți. Ne grăbim să ne descotorosim de defecte, uitând să ne eliberăm de calități. Ne grăbim să scăpăm de greu, uitând să renunțăm la ușor. Libertatea nu înseamnă nici ușor, nici greu, nici bine, nici rău. Libertatea înseamnă renunțarea la tot ce te face să te crezi pe cuvânt, la tot ce te face să vrei într-un fel sau în altul, uitând că ești aici tocmai pentru acest mic amănunt: să înveți să nu mai vrei într-un fel anume, ci să accepți tot ceea ce vine cu detașare și încredere.

D(i)ary. luni, 25 iunie ’18

Mai poți să mergi pe brânci, ferindu-te de lumină?

Mai poți să te târăști prin colb, doar-doar nu-ți voi simți mirosul?

Mai poți să te prefaci, să te schimonosești?

Mai poți?

Cât?

Până la urmă nu ‘cât’ e interesant, ci ‘de ce’?

Te observ și mă străduiesc să înțeleg. Doamne, cum mă mai străduiesc! Încerc din răsputeri să găsesc o noimă în toată povestea asta și, în afară de “frică” și “meschin” nu îmi vine în cap nici o altă explicație. E drept, n-am eu conștiința cea mai înaltă și nici mari “skills-uri” de viață-de-succes nu posed. Eu doar observ cum îmi dai târcoale ca o șopârliță, încercând mereu să mai ciupești ceva, fără ca eu să te văd. Eh, dacă asta îți dorești, uite! Ziceam că nu te văd. Na! Ești mulțumit? Acu’ e mai bine?

Și? Ce-ai rezolvat? Tu chiar nu înțelegi că nu te poți construi din resturi? Că Nosferatul nu e ceva plăcut? Asta vrei să devii? O făcătură de neprivit? E chiar atât de greu să te accepți? E chiar atât de puțin și de nasol ce vezi în tine?

Da, am greșit și eu, încercând să îți arăt câtă minune porți. N-a ieșit bine, c-ai luat-o cum ai vrut și cum ți s-a părut mai “chique”. Na, acu’ desfă și-ncearcă să te găsești printre ciucuri și fundițe! Ai luat de la unul ceva, de la altul altceva, fără să te gândești că nu ți se potrivesc și ai creat o struțo-cămilă cu accese de taragot. Până la urmă, dacă ție ți-e bine și ești mulțumit, Doamne ajută! Mai știi? Poate prin tine, Dumnezeu va creea o rasă nouă!

Minciuna are picioare scurte, zicea bunica.

Nu, minciuna nu are picioare. Ea nu merge nicăieri, rămâne credincioasă lângă stăpânul ei, lângă cel care a creat-o. Când crezi o minciună, nu faci altceva decât să creezi și tu alta, aidoma celei pe care o crezi, și cari acea minciună cu tine, prin viață.

Minciunile sunt ca bubele. Bube care nu se pot vindeca de la sine, iar tratamentul e destul de neplăcut: e nevoie de o doză strașnică de adevăr și încă una de smerenie. Această mixtură trebuie aplicată pe față, în lumină zilei, s-o vadă toată lumea.

 

 

 

 

D(i)ary. duminica, 24 iunie ’18

Oare ce e atât de dificil pe drumul către tine?

Uneori pare simplu, totul se aliniază și se îmbucă perfect. Apoi, inevitabil, vine iar o perioadă în care bâjbâi, te-mpiedici, cazi, dai cu gura de asfalt și ești aproape convins că ai greșit direcția. Și când această convingere tinde să atingă un proces alarmant de certitudine, puff! Totul se clarifică și te trezești iar pe calea ta, sigur și liniștit, de parcă toată perioada ce-a trecut a fost un vis urât. Mie așa mi se întâmplă. Altora nu. Altora le e și mai nasol, trebuind să sape șanțuri mai lungi și mai adânci, trăind mai mult în tranșeele propriei minți, având mult mai puține momente de pace între bătălii. Și totuși continuă. Alții consideră că, dacă nu ți-e ușor, înseamnă că sigur te-ai rătăcit, sigur nu e calea ta. Că totul ar trebui să fie ușor și simplu. Păi, totul este ușor și simplu, atunci când îți dai seama din ce cauză ți-e greu, care este reala cauză a perioadelor grele.

Da, o să îmi spui că greul vine doar din faptul că opunem rezistență. Corect. De acolo vine starea de greu, starea de suferință. Dificultățile (că nu știu cum altfel să le numesc generic), în schimb, nu vin întotdeauna din faptul că opui rezistență la schimbare.  Vin pentru că e nevoie să vină. Sigur că știm deja că problemele de sănătate sunt rezultatul dizarmoniilor emoționale, al convingerilor greșite despre noi, de fapt, despre relația noastră cu Dumnezeu, dar există anumite disfuncții, anumite ‘probleme’, care n-au o legătură vizibilă cu toate astea, cărora nu reușim să le găsim o logică sau o cauză evidentă, oricât ne-am strădui. Ei, cauza există. Nimic nu există fără o cauză. Numai că această cauză e adânc îngropată în noianul de existențe și experiențe din acest plan (sau din altul). Acelor cauze le spunem ‘karmice’. Karma is a bitch! De ce? Pentru că nu stă să-ți explice, doar îți întoarce favoarea, când nici nu te aștepți. Biata karmă! Tot ea e de vină!? Dacă vrei să o personalizezi, îi poți atribui identitatea de contor: tu faci o alegere, iei o decizie, iar în momentul acela contorul începe să ticăie. Când îi vine sorocul, întrerupătorul face ‘clic!’ și generează un efect. Ăsta-i mecanismul. E doar un mecanism! Dai vina pe mecanism? Na, poți și așa! Nu știu la ce te ajută, dar cu siguranță poți s-o faci. Doar că exact atitudinea asta îți provoacă suferință.

D(i)ary. marți, 17 aprilie ’18

Unii prieteni mă întreabă ‘ce-mi doresc de ziua mea’.

Ce să-mi doresc? Ca tot omul: sârme noi pentru uscatul rufelor, un aragaz cu un cuptor mai bun, colac nou la wc, un preș nou la intrare… să zugrăvesc la vară… să… mna… ca omul.

Despre asta vrei să vorbim? Ce-mi doresc?

Mai bine vorbim despre ce este. Despre starea de fapt. Anul trecut a fost special. Anul ăsta e special. Fiecare aniversare e specială. Nu pentru că ‘e ziua mea’, că nu-i a mea. N-am dobândit-o în nici un fel. Ce e cu ziua asta, de fapt? Oamenii își sărbătoresc nașterea, adică venirea în existența asta materială. Așa, și? Care-i treaba? Chiar ai de sărbătorit momentul în care ai venit să îți plătești ‘facturile’? Chiar ai de sărbătorit coborârea din Rai? Nu comentez. Știu că nu-ți place ce spun. Nu-ți cade bine.

Ce e ziua nașterii? Ne obișnuim să sărbătorim începutul, ca la revelion, dar ziua de naștere e, mai întâi, o încheiere. Abia a doua zi poți sărbători începutul. Ziua de naștere semnifică încheierea unui an, a unui ciclu. De aia se spune că ‘ai implinit’. Adică l-ai împlinit/întregit/încheiat. Dacă ești atent, copilul împlinește 1 an de la naștere. Adică s-a scurs un an de când a venit aici. Deci, ziua asta semnifică încheierea unor ani de când am venit în manifestare aici. Abia de mâine încep un nou an.

Ziua de naștere e o perioadă – punte, o zonă de trecere. Dacă nu îți acorzi șansa de a sorta și deșerta bagajul adunat, ai toate șansele să îl cari cu tine peste punte și, în anul ce vine n-o să înțelegi ce-i cu atâta greutate pe capul tău.

Eu consider ziua de naștere un bun prilej de auto-observare și auto-redefinire, reafirmare a propriei persoane.

Așa că, de ziua mea, îmi doresc de fapt, o sită. Să cern tot ce e de cernut, să las în urmă tot ce e de lăsat, să pot trece podul cu un bagaj mai ușor (că, deh, de la o vârstă e mai greu cu căratul). Și îmi mai doresc ceva: curaj să fiu ce sunt, încredere în Cei de Sus și 1000 de ani pace.

Pace și Lumină!

 

D(i)ary. sâmbătă, 31 martie ’18

N-am vorbit cam de mult, nu-i așa? Am fost puțin ocupată cu… observatul.

Acum sunt pe fugă, dar voi încerca să scriu două vorbe.

Poate că ai observat și tu că schimbările majore din viață se petrec întotdeauna parcă în secret. E fascinant să observi cum azi ești cineva și mâine ești altcineva și nu se vede nimic în exterior. Doar tu vezi exteriorul cu totul diferit. Câte unii mai observă: “ai schimbat ceva la tine?”, “ești ok?”, “parcă e ceva diferit!”. Nu prea ai ce să le spui pentru că nici tu nu prea știi exact ce și cum s-a transformat. Știi doar că ești altfel, altcineva și asta pentru că nu tu transformi, ci înțelegerile, acceptările, toate procesele prin care ai trecut în ultima perioadă lucrează în tine.

Eu, cea care observă, nu sunt și, totuși, sunt cea care se transformă. O observ transformându-se fără să mă afecteze în nici un fel, dar simt în mine atât frământarea, cât și transformarea. Cu cât ea e mai liberă, cu atât sunt eu mai eliberată. De rigori, de limitarea de a fi într-un fel, de ‘comportament adecvat’, de ‘filozofie de viață’ sau ‘ce se cade’.

Rigorile unei societăți sunt absolut necesare și benefice! Regulile morale sunt absolut necesare și benefice! ATÂTA VREME CÂT INDIVIDUL ARE NEVOIE DE O REGULĂ EXTERIOARĂ LUI PENTRU A RESPECTA CREAȚIA.

Am mai scris despre bun-simț și nu mă voi repeta. Vor exista mereu entități care vor avea nevoie de reguli impuse din exterior, ba chiar de ele însele, pentru a se struni, pentru a se corecta, pentru a-și limita pornirile egoiste și posesive. Atunci când înțelegerea asimilată devine naturală, când ce ai învățat, ai experimentat și ai interiorizat, aceste reguli nu-ți mai sunt de nici un folos. Sigur că poți fi confundat cu un libertin care nu dorește pur și simplu să se supună regulilor. Diferența între a nu avea nevoie și a nu dori este subtilă, iar cei care se simt bine ‘sub reguli’, nu o vor putea observa niciodată.

De aceea nesimțiții vor fi confundați cu frumoșii liberi ai acestei lumi, pe când aceștia din urmă vor fi acuzați mereu de nesimțire, nepăsare sau pur și simplu ne-bunie.

D(i)ary. marți, 27 martie ’18

În ultima săptămâna, mai multe persoane au venit spre mine, purtând aceeași povară: rătăcire de cale / destin neîmplinit. Asta poate pentru că eu m-am obișnuit ca, din timp în timp să îmi fac o evaluare, un bilanț. Nu de altceva, dar mă cunosc și știu cât de mult îmi place s-o iau pe arătură.

Să fii lângă un om care își recunoaște menirea, visul, destinul, fără să îi spună cineva ‘tu ești bun pentru’ sau ‘ție ți-e menit să’, e cam frumos. E ca atunci când asiști la o naștere. Durere, sânge, risc, plâns, ca apoi să treci la acea bucurie ușoară și liniștită pe care noi o numim ‘împlinire’. Împlinirea nu e ‘unflarea în pene’, nu e un sentiment arogant și fudul, ci o așezare în matcă, o liniștire și o armonizare a minții cu sufletul. E atunci când, în sfârșit, mintea începe să înțeleagă cântecul sufletului și îl fredonează și ea.

Să fii moașa unui astfel de moment, înseamnă un risc, pe care ți-l asumi. Spun asta pentru că știu cazuri în care curajul a dispărut curând, omul s-a întors din drum, ascunzându-se sub pietrele sub care a trăit înainte și a aruncat și cu … spre mine, susținând că sunt nebună, că mi s-a părut, iar atunci când a realizat că, de fapt eu nu îi pusesem decât întrebări, că toate răspunsurile au fost ale lui(ei) și decizia i-a aparținut, mi-a spus că sunt vrăjitoare. Hahaha! Mda, mi-ar fi plăcut. Mulțumesc pentru compliment.

Să ai curaj, nu e complicat. Ce e complicat, e să ai încredere în curajul tău, să îl menții, să te ții de el ca și cum ar fi felinarul din mâna ta. Să te entuziasmezi pe moment, e simplu și, în același timp, o minciună frumoasă pe care ți-o spui. Să îți păstrezi entuziasmul este aproape imposibil și consider ca e tot o minciună pentru că entuziasmul este, prin definiție, ceva trecător. E ca și cum te-ai droga. Singurul lucru pe care ți-l poți păstra e încrederea. Ea va fi combustibilul care îți va alimenta și curajul și tenacitatea, și entuziasmul.

Atunci când decizi să îți urmezi calea, multe schimbări se petrec, iar unele nu sunt tocmai comode. Întreabă-te dacă merită. Dacă ești pe calea ta, răspunsul va fi mereu afirmativ.

Unii vor să le fie doar ‘bine’. Altă capcană. Cei mai iubiți și cunoscuți salahori sunt artiștii. ‘Arta cere sacrificii’, nu? Dacă viața ta e opera ta de artă, fii pregătit să sacrifici toate fricile, comoditatea, realțiile de complezență și miciunile plăcute.