D(i)ary. luni, 2 iulie ’18

Uneori mă așez în fața tastaturii și nu știu ce să scriu. Ideiile, cuvintele refuză să iasă, să se așeze. Mi s-a spus că ăsta e un exercițiu, că nu trebuie să las să treacă momentul, că trebuie să insist. Mi-amintesc că, pe la 11 ani, mergeam la ‘cenaclul literar’. Era un fel de curs de creație literară, condus de o profesoară foarte talentată. Învățam să scriem poezii sau proză. Învățam să dăm frâu liber creativității, prin scris. Ori de câte ori ne plângeam că nu aveam inspirație, Ileana Pop ne spunea: “pune-ți foaia de hârtie în față, ia creionul în mână și uită-te la foaie; inspirația va veni și tu vei pregătit să scrii ce vine”. Ca prin minune, așa se întâmpla. De atunci am învățat că orice foaie albă, fie ea și virtuală, e un spațiu liber, un loc de odihnit mintea și de eliberare de gânduri. O foaie albă e loc pentru meditație.

Foaia albă e locul unde se pot cuibări amintiri, se pot creiona vise; e locul unde poate începe sau se poate sfârși o viață.

Până la urmă, ce e așa important într-o viață? Obișnuim să dăm atâta importanță ideii de viață! “O viață întreagă / de om” ni se pare ca fiind ceva măreț, cuprinzând o grămadă de timp. Avem impresia că acea viață e tot ce poate fi ca întindere în timp, ca importanță, ca unitate de măsură ultimă. În fond sunt doar câteva zeci de ani, din care, probabil, ultimii 20 de ani îi petrecem depănând amintiri, trăind prin prisma fostelor experiențe, hrănindu-ne cu ‘pe vremea mea’.

Primii 10 ani, îi trăim complet dependent de familie. Următorii 10 învățam cum să ne opunem familiei, cum să refuzăm orice tipar sau sfat, din dorința de a ‘deveni noi înșine’. Dacă avem noroc și suntem firi năbădăioase, după 20 de ani ne desprindem (de-o părere), pornind pe propriul nostru drum și până la 30 ne luăm porția de cucuie și vânătăi necesare maturizării. Suntem bravii deținători ai unei vieți proprii și personale și, până pe la 40 – 45 ne-o croim și o răscroim așa cum considerăm de cuviință, timp în care îi ‘modelăm’ și pe alții, dacă ne e dat să fim părinți. Mândri în șa! Urmează perioada în care realizăm ce greșeli și gafe am săvârșit, încercând să mai dregem busuiocul până pe la 65 -70. Apoi ne așezăm comod în fotoliu, sorbind cu paiul din înțelepciunea acumulată până aici și privind la ‘roadele’ existenței noastre. Asta… până când ne hotărâm să ne desprindem. 10-20 de ani petrecuți în fața ecranului pe care se derulează propria noastră creație. (Să mai zici că nu suntem cinefili cu toții!)

Dacă ar fi să privim cu onestitate, viața noastră e a noastră și o trăim pe bune vreo 30 de ani (plus/minus). Hai, 40! Treacă de la mine!

Nu vreau, cu nici un chip să crezi ca sunt pesimistă. Cei care mă cunosc, știu că sunt o optimistă aproape de imbecilitate. Cred doar că viața asta nu e atât de lungă cum ne place să o considerăm, ca fiecare zi e atât de importantă precum funia de care stă agățat unul deasupra prăpastiei. Mai cred că Budha a avut dreptate: “greșeala este că noi credem că avem timp”. Vorba fratelui meu: “trezește-te, că acu’ se face seară!”

Mi-aș dori să trăim o dimineață continuă, să avem vreme, să ne lipsească frica. Mi-aș dori să nu măsurăm timpul în ceasuri, ci în bucurii. Mi-aș dori să oprim iluzia timpului în secunda liniștii. Mi-aș dori.

Dar toate astea nu mi le doresc pentru că știu că sunt iluzii deșarte, vise sparte. De aceea îmi doresc, și mie și ție, s-avem curajul și înțelepciunea să trăim în prezentul continuu, să înțelegem că nu suntem nici ca atunci, nici ca acum, că suntem cum alegem să fim. Mereu.

Reclame

D(i)ary. duminică, 1 iulie ’18

“Până șezi, fă ceva”, zice o vorbă ardelenească. Adică să îți ții mereu mâinile ocupate, să meșterești tot timpul ceva, să nu stai degeaba.

Nu știu cum e prin alte părți, dar în Ardeal, există o adevărată spaimă de lene, iar omul care a fost ‘prins’ că e leneș, e stigmatizat: ‘ăla nu-i de nici o treabă, pute locu’ sub el’.

Știu că influența catolică și-a spus cuvântul, dar să nu uităm că și în religia ortodoxă, lenea e un mare păcat. Ba mai există și un drac, direct responsabil cu asta. Din păcate, nu poți da vina pe el (‘the devil made me do it’) pentru că, în fond, leneșul nu face nimic! Deci, ce-ar trebui să spună? Că nu-l lasă dracu’ să muncească?

Am avut ocazia și timpul necesar să-i observ pe bătrâni, adică pe cei ce-au fost educați astfel. Munceau mult (stilul lor de viață cerea asta), dar știau și să se odihnească, să își ia porția de tihnă într-un anume moment al zilei. Da, de cele mai multe ori era o odihnă activă: lucrau ceva cu mâinile; ele coseau ceva, ei ciopleau ‘din brișcă’. Dacă era duminică sau vreo sărbătoare, știau să facă pauză, citeau din Carte, povesteau între ei sau pur și simplu ședeau cuminți și se uitau în zare. Deci, știau să facă totul cu măsură, dându-și voie să fie.

La generațiile ce au urmat, am observat cum această spaimă de lene s-a transformat într-o dorință  de a epata, de a arăta lumii cât de harnici sunt.

Hărnicia a ajuns un fel de boală, un fel de calvar pe care oamenii îl îndură de teamă de-a nu fi socotiți leneși. Nici măcar nu se mai știe exact ce-i aia lene, de fapt. De unde și până unde se întind efectele sau simptomele ei? Dacă nu ești mereu în priză, ești leneș. Simplu.

Mai mult decât atât, dacă nu se vede rodul hărniciei tale, nu te crede nimeni pe cuvânt. Astfel, s-a trecut de la smerenie la trufie. Să vadă tot satul cât ești de vrednic și de harnic! Averea materială este dovada clară a hărniciei și, de multe ori, cei ce nu au cum demonstra, sunt socotiți nevolnici, păguboși, defecți.

Nevoia de a face a pus stăpânire pe viața oamenilor, îndepărtându-i de ei înșiși. Oamenii fug de “a fi” ca dracul de tămâie, iar când încerci să-i întorci către ei, inevitabil apare întrebarea: “cum să fac să fiu?”. Pfffff!

De cele mai multe ori îmi vine să le spun cuvintele lui Krishna (Baghavad-Gita):

“Nimeni, niciodată, nu stă măcar o clipă fără să săvârșească fapte, căci săvârșește fapte fără să vrea, prin Tendințele născute din Natură” (organismul uman lucrează / este activ  în permanență)

“Părăsind fructul faptelor, mereu mulțumit, liber, chiar dacă a trecut la faptă, acela nu săvârșește nimic”

Pare complicat, dar, dacă luăm cele două exemple de mai sus, înțelegem diferența. Bătrânii munceau cu smerenie, aducând în faptă ce era necesar, fără atașament față de rezultatele muncii lor. Denaturarea ce-a survenit a dat importanță rezultatelor, ‘roadelor’ mai mult decât acțiunii în sine.

Să fii activ, e natural și benefic. Să fii mândru, atașat (dependent) de succesul acțiunilor tale e nociv, îndepărtându-te de esența ta: ‘a face’ e doar o exprimare a lui ‘a fi’.

O să îmi spui că n-are nici o noimă, că doar tu știi bine că ceea ce faci e rodul muncii tale, rodul mâinilor și a minții tale. Bine. Eu nu-s așa deșteaptă și voi apela la Maestrul meu, Isus: “Nu eu, ci Tatăl care sălășluiește în mine, săvârșește lucrarea”. Îți voi pune și întrebarea: îți controlezi tu fluxul sangvin, activitatea stomacului sau a intestinului? Toate acestea sunt acțiuni pe care ființa ta le săvârșește continuu, iar tu ești complet inconștient de ele, neavând puterea de a le controla, pentru că nu deții acest control. Cine le controlează? Nu-mi spune că sunt în controlul creierului, că s-a dovedit științific că nu e așa.

Vrei să-ți spun adevărul? Nu controlezi nimic. Nici atunci când ai senzația că ești în control, nu ești tu acela care controlează. E doar o iluzie. Ca atunci când erai copil și părinții te lăsau să te imaginezi vreun super-erou sau vreo prințesă.

Obții adevăratul control doar atunci când scoți degetele din priză, te retragi în starea de observator și îți unești conștiința cu cea a Sinelui, iar pentru asta ai nevoie de liniște în cap și pace în inimă.

Pace și Lumină!

 

 

D(i)ary. sâmbătă, 30 iunie ’18

Ce ușor ar fi fost dacă ar fi existat o ‘Școală de crezut’! Ne-am fi dus la școală și am fi învățat ‘cum’, ‘de ce’, ‘cât’ și ‘când’ să credem. N-am mai fi fost nevoiți să punem în aplicare nenorocirea asta de dar, numit liber artitru! Am fi putut liniștiți să dăm vina pe oricine altcineva, de la profesor, director și până la femeia de serviciu.

Dar școala asta nu există, așa că nu ne rămâne decât să învățăm prin proprie experiență, dând cu gura de asfalt și cu capu-n gard. Decizia rămâne a noastră, oricât de mult am vrea s-o pasăm altcuiva.

Bineînțeles că, de cele mai multe ori, nu recunoaștem că am decis să credem în ceva sau cineva și dăm vina pe ceilalți sau pe situație (de parcă o situație știe să fie într-un fel sau altul, după bunul ei plac).

Alteori suntem mai șireți, recunoscând că am luat acea decizie, dar găsind motive exterioare ei. “Da, am decis, dar părea sincer…” sau altele asemănătoare (“am crezut”, “am sperat”).

Nu, frate! Decizia o iau pentru că așa consider eu în momentul acela. Decizia o iau în funcție de ce cred/simt/gândesc eu, nu altcineva. Acea alegere o fac în funcție de cine sunt eu în acel moment. Nu e nimeni responsabil de deciziile mele, nu e nimeni vinovat. Doar eu. Nu pot să cred/simt/gândesc decât prin prisma propriilor filtre, în funcție de propria mea experiență (adică ce am învățat din viața asta până acum).

Chiar și atunci când pare că iau decizii în funcție de alții, tot despre mine e vorba. Dacă aleg ceva din dorința de a nu deranja sau supăra pe altul, înseamnă că aleg din frică. Din propria frică! Nu decid niciodată pentru alții sau în funcție de alții. Deciziile îmi aparțin și mă definesc pe mine, nu pe ceilalți.

Sigur că pot ține cont de ceilalți și e chiar frumos și bine, dar, până la urmă, deciziile pe care le iau, mă reprezintă pe mine, nu pe ei.

Veșnica dispută: de unde până unde se întinde libertatea mea de decizie?

Se-ntinde de la mine până la mine. Eu sunt cauza și efectul deciziilor mele. Ele îi afectează pe cei din jurul meu în aceeași măsură în care mă afectează pe mine.

Ce și cum decid în viață? Atât cât știu și pot, în așa fel încât să nu rănesc și să nu încalc libertatea de decizie a celorlalți.

Cât și când cred sau îi cred? Atât cât îmi ascult sau nu vocea interioară, care îmi semnalează întotdeauna adevărul. Nu e vina lor dacă le cred minciunile, ci a mea. Nu e problema mea că cineva (se) minte, ci a lui. Treaba mea este să fiu atentă la ce-mi spune senzorul de adevăr din interiorul ființei mele și să decid în consecință.

D(i)ary. marti, 26 iunie ’18

De ce-i e teamă omului cel mai mult? Cred că de libertate. De orice fel de libertate. Până la urmă și moartea e o formă de libertate. Avem aceeași reacție atunci când cineva ne spune că ne e frică de moarte, ca atunci când ni se spune că ne e teamă de libertate: “mmmm… nuuuuu! ăăă… păi, nuuuu… căăă…”.

Unii refuză clar ideea, găsind instant motive pentru care ‘nu-i așa’. Alții acceptă doar din gură, dar ochii și poziția corpului lor spun o cu totul altă poveste. Alții se îmbată cu apă rece, găsind surogate de libertate în atitudini împrumutate, strângându-și zgarda și mai mult, până ce sufocarea le dă senzația de euforie. Ce să-i faci? Până la urmă, masochismul e o realitate.

Omul va căuta mereu și mereu libertatea și o va pierde mereu și mereu în favoarea dorinței de a-i fi bine, de a-i fi comod.

La 25 de ani am ales pasiunea cu tot greul pe care îl aducea, în detrimentul confortului. Nu era o libertate totală, era doar libertatea de a crea și de a trăi frumos. După zece ani, greul a încetat să mai fie topit în frumos, așa că am renunțat la pasiune în avantajul confortului. După foarte scurt timp, confortul a devenit de nesuportat. Zgarda strângea atât de tare, încât abia mai vedeam în fața ochilor. Am tăiat-o. Atunci am pășit “în gol”. Tălpile mele nu erau susținute de absolut nici o garanție umană/socială. Nu aveam nimic, în afara aceluiași apartament și aceluiași copil, care cereau de la mine ‘responsabilitate’. Am riscat și mi-am oferit o lună de odihnă și liniște. După un asemenea salt aveam nevoie de o mică pauză, să mă adun. Apoi am ieșit în lumină și am declarant ‘asta sunt!’. Miracolul nu a fost că munceam maxim 20 de ore pe săptămână, în loc de 14 ore pe zi și câștigam aceeași bani, ci că pasiunea și bucuria au reapărut  în viața mea.

Bineînțeles că a fost un ciclu, peste câțiva ani am simțit că am nevoie să schimb. Îmi era din ce în ce mai greu să colind orașul în lung și-n lat. Atunci am decis să mă opresc, să las să vină către mine. Asta a fost și mai greu. Pentru o persoană cu atâta energie de foc era aproape insuportabil să stea în așteptare! Perioada de ajustare a durat puțin mai mult, dar ajutoarele nu au întârziat să apară. Am realizat că, de fapt, omul tinde ‘să facă’ atunci când e nesigur, atunci când îi lipsește credința. A face nu e altceva decât exprimarea lui A fi. Atunci când ‘faci pentru că’, ești departe de tine, de cine ești și, mai devreme sau mai târziu, te vei trezi nefericit. Atunci când faci pentru că asta vine din tine, pentru că așa se exprimă Eu sunt-ul tău, fără să ai altă motivație, fără așteptări (nici măcar de ordin moral), totul curge lin și se aranjează cărămidă după cărămidă sub tălpile tale, pe măsură ce înaintezi prin viață.

În acest punct realizezi că eliberarea pornește cu fiecare condiție exterioară ție și e musai să continue cu fiecare condiție interioară. Nu e destul să te eliberezi doar de chingile exterioare, ci e nevoie să te eliberezi de tine, de tot ceea ce te face să te consideri unic, altfel, deosebit, de tot ceea ce te face să te consideri tu însuți. Ne grăbim să ne descotorosim de defecte, uitând să ne eliberăm de calități. Ne grăbim să scăpăm de greu, uitând să renunțăm la ușor. Libertatea nu înseamnă nici ușor, nici greu, nici bine, nici rău. Libertatea înseamnă renunțarea la tot ce te face să te crezi pe cuvânt, la tot ce te face să vrei într-un fel sau în altul, uitând că ești aici tocmai pentru acest mic amănunt: să înveți să nu mai vrei într-un fel anume, ci să accepți tot ceea ce vine cu detașare și încredere.

D(i)ary. luni, 25 iunie ’18

Mai poți să mergi pe brânci, ferindu-te de lumină?

Mai poți să te târăști prin colb, doar-doar nu-ți voi simți mirosul?

Mai poți să te prefaci, să te schimonosești?

Mai poți?

Cât?

Până la urmă nu ‘cât’ e interesant, ci ‘de ce’?

Te observ și mă străduiesc să înțeleg. Doamne, cum mă mai străduiesc! Încerc din răsputeri să găsesc o noimă în toată povestea asta și, în afară de “frică” și “meschin” nu îmi vine în cap nici o altă explicație. E drept, n-am eu conștiința cea mai înaltă și nici mari “skills-uri” de viață-de-succes nu posed. Eu doar observ cum îmi dai târcoale ca o șopârliță, încercând mereu să mai ciupești ceva, fără ca eu să te văd. Eh, dacă asta îți dorești, uite! Ziceam că nu te văd. Na! Ești mulțumit? Acu’ e mai bine?

Și? Ce-ai rezolvat? Tu chiar nu înțelegi că nu te poți construi din resturi? Că Nosferatul nu e ceva plăcut? Asta vrei să devii? O făcătură de neprivit? E chiar atât de greu să te accepți? E chiar atât de puțin și de nasol ce vezi în tine?

Da, am greșit și eu, încercând să îți arăt câtă minune porți. N-a ieșit bine, c-ai luat-o cum ai vrut și cum ți s-a părut mai “chique”. Na, acu’ desfă și-ncearcă să te găsești printre ciucuri și fundițe! Ai luat de la unul ceva, de la altul altceva, fără să te gândești că nu ți se potrivesc și ai creat o struțo-cămilă cu accese de taragot. Până la urmă, dacă ție ți-e bine și ești mulțumit, Doamne ajută! Mai știi? Poate prin tine, Dumnezeu va creea o rasă nouă!

Minciuna are picioare scurte, zicea bunica.

Nu, minciuna nu are picioare. Ea nu merge nicăieri, rămâne credincioasă lângă stăpânul ei, lângă cel care a creat-o. Când crezi o minciună, nu faci altceva decât să creezi și tu alta, aidoma celei pe care o crezi, și cari acea minciună cu tine, prin viață.

Minciunile sunt ca bubele. Bube care nu se pot vindeca de la sine, iar tratamentul e destul de neplăcut: e nevoie de o doză strașnică de adevăr și încă una de smerenie. Această mixtură trebuie aplicată pe față, în lumină zilei, s-o vadă toată lumea.

 

 

 

 

D(i)ary. duminica, 24 iunie ’18

Oare ce e atât de dificil pe drumul către tine?

Uneori pare simplu, totul se aliniază și se îmbucă perfect. Apoi, inevitabil, vine iar o perioadă în care bâjbâi, te-mpiedici, cazi, dai cu gura de asfalt și ești aproape convins că ai greșit direcția. Și când această convingere tinde să atingă un proces alarmant de certitudine, puff! Totul se clarifică și te trezești iar pe calea ta, sigur și liniștit, de parcă toată perioada ce-a trecut a fost un vis urât. Mie așa mi se întâmplă. Altora nu. Altora le e și mai nasol, trebuind să sape șanțuri mai lungi și mai adânci, trăind mai mult în tranșeele propriei minți, având mult mai puține momente de pace între bătălii. Și totuși continuă. Alții consideră că, dacă nu ți-e ușor, înseamnă că sigur te-ai rătăcit, sigur nu e calea ta. Că totul ar trebui să fie ușor și simplu. Păi, totul este ușor și simplu, atunci când îți dai seama din ce cauză ți-e greu, care este reala cauză a perioadelor grele.

Da, o să îmi spui că greul vine doar din faptul că opunem rezistență. Corect. De acolo vine starea de greu, starea de suferință. Dificultățile (că nu știu cum altfel să le numesc generic), în schimb, nu vin întotdeauna din faptul că opui rezistență la schimbare.  Vin pentru că e nevoie să vină. Sigur că știm deja că problemele de sănătate sunt rezultatul dizarmoniilor emoționale, al convingerilor greșite despre noi, de fapt, despre relația noastră cu Dumnezeu, dar există anumite disfuncții, anumite ‘probleme’, care n-au o legătură vizibilă cu toate astea, cărora nu reușim să le găsim o logică sau o cauză evidentă, oricât ne-am strădui. Ei, cauza există. Nimic nu există fără o cauză. Numai că această cauză e adânc îngropată în noianul de existențe și experiențe din acest plan (sau din altul). Acelor cauze le spunem ‘karmice’. Karma is a bitch! De ce? Pentru că nu stă să-ți explice, doar îți întoarce favoarea, când nici nu te aștepți. Biata karmă! Tot ea e de vină!? Dacă vrei să o personalizezi, îi poți atribui identitatea de contor: tu faci o alegere, iei o decizie, iar în momentul acela contorul începe să ticăie. Când îi vine sorocul, întrerupătorul face ‘clic!’ și generează un efect. Ăsta-i mecanismul. E doar un mecanism! Dai vina pe mecanism? Na, poți și așa! Nu știu la ce te ajută, dar cu siguranță poți s-o faci. Doar că exact atitudinea asta îți provoacă suferință.

D(i)ary. marți, 17 aprilie ’18

Unii prieteni mă întreabă ‘ce-mi doresc de ziua mea’.

Ce să-mi doresc? Ca tot omul: sârme noi pentru uscatul rufelor, un aragaz cu un cuptor mai bun, colac nou la wc, un preș nou la intrare… să zugrăvesc la vară… să… mna… ca omul.

Despre asta vrei să vorbim? Ce-mi doresc?

Mai bine vorbim despre ce este. Despre starea de fapt. Anul trecut a fost special. Anul ăsta e special. Fiecare aniversare e specială. Nu pentru că ‘e ziua mea’, că nu-i a mea. N-am dobândit-o în nici un fel. Ce e cu ziua asta, de fapt? Oamenii își sărbătoresc nașterea, adică venirea în existența asta materială. Așa, și? Care-i treaba? Chiar ai de sărbătorit momentul în care ai venit să îți plătești ‘facturile’? Chiar ai de sărbătorit coborârea din Rai? Nu comentez. Știu că nu-ți place ce spun. Nu-ți cade bine.

Ce e ziua nașterii? Ne obișnuim să sărbătorim începutul, ca la revelion, dar ziua de naștere e, mai întâi, o încheiere. Abia a doua zi poți sărbători începutul. Ziua de naștere semnifică încheierea unui an, a unui ciclu. De aia se spune că ‘ai implinit’. Adică l-ai împlinit/întregit/încheiat. Dacă ești atent, copilul împlinește 1 an de la naștere. Adică s-a scurs un an de când a venit aici. Deci, ziua asta semnifică încheierea unor ani de când am venit în manifestare aici. Abia de mâine încep un nou an.

Ziua de naștere e o perioadă – punte, o zonă de trecere. Dacă nu îți acorzi șansa de a sorta și deșerta bagajul adunat, ai toate șansele să îl cari cu tine peste punte și, în anul ce vine n-o să înțelegi ce-i cu atâta greutate pe capul tău.

Eu consider ziua de naștere un bun prilej de auto-observare și auto-redefinire, reafirmare a propriei persoane.

Așa că, de ziua mea, îmi doresc de fapt, o sită. Să cern tot ce e de cernut, să las în urmă tot ce e de lăsat, să pot trece podul cu un bagaj mai ușor (că, deh, de la o vârstă e mai greu cu căratul). Și îmi mai doresc ceva: curaj să fiu ce sunt, încredere în Cei de Sus și 1000 de ani pace.

Pace și Lumină!