D(i)ary. joi, 15 februarie ’18

Azi e o zi mai deosebită. Azi sărbătoresc în gândul și inima mea, câțiva oameni-bornă. Tu ai așa ceva? Sigur că ai, doar că nu știi despre ce vorbesc. Poate nu i-ai numit așa.

Oamenii-bornă sunt acei oameni care ți-au consolidat sau modificat traseul în viață. Unii îți arată că ești pe calea ta, alții, din contră, te obligă să schimbi macazul. Nu e întotdeauna ușor sau plăcut cu oamenii ăștia. Adică relațiile cu ei nu sunt întotdeauna cele mai ușoare, dar cu siguranță rămân ca o… bornă în existența ta. Știi clar că întâlnirea cu ei nu a fost degeaba, că dacă ți-a plăcut sau nu, chiar nu contează pentru că, de fapt, e o întâlnire importantă.

Și relațiile astea pot dura de la 5 minute la ani de zile. Nu știi niciodată și nici nu contează. Da, nici durata nu contează. Oamenii-bornă sunt și vor fi mereu importanți pentru tine pentru că asta sunt. Dacă ai înțeles o relație-bornă, îi vei fi mereu recunoscător. Eu, una le sunt. Și după zeci de ani poți să mai tragi învățăminte de pe urma unei relații-bornă.

Probabil vrei să știi cine sunt acele persoane pe care le sărbătoresc azi. Ha! Curiozitatea a omorât pisica!

Unul dintre ei este o profesoară de-a mea, din facultate, care mi-a devenit prietenă, mamă, colegă, soră, bunică, pavăză, exact atunci când aveam nevoie mai mult. Viața ne-a depărtat, dar recunoștința mea va lumina mereu relația cu acel om-bornă. Nu-ți voi povesti mai multe pentru că nu implic și viețile altora în jurnalul meu, fără consimțământul lor. Am vrut doar să spun că-i mulțumesc cu inima.

Cealaltă persoană e primul bărbat pe care l-am iubit. Da’ iubit așa, cu toată ființa și iubirea ce pot fi. Adică de-adevăratelea. A fost și îndrăgostire, și iubire, și sacrificiu, și libertate și … tot.

Nu cred că o femeie poate învăța ceva din viața asta fără să își piardă prima dată mințile, că să își regăsească inima, apoi să se piardă pe sine, ca pe urmă să își poată regăsi puterea și măreția ce e.

Ai să zici că iar încep un articol din ăla greu și serios, dar nu. Nu prea pot să vorbesc despre Adevărata Creație a Tatălui decât în cuvinte mari și frumoase. Și până la urmă, e jurnalul meu imaginar și dacă nu-ți plac imaginile și cuvintele de aici, n-ai decât să te duci în altă parte. La mine așa se vorbește despre Tata și Maica.

Îți dai seama cum e iubirea dintre Tata și Maica???

Ți-ai pus vreodată problema? Cum e aia?

Cerul și Pământul,

Cerul și Pământul

În cântec răsună!

Așa arată iubirea dintre Ei. Și dacă iubirea noastră nu arată la fel, atunci e ce vrei tu, numai iubire nu. Na, că am făcut și versuri.

Nu, nu spun că tre’ să fie cu surle și trâmbițe. Dar îți auzi inima cântând când iubești cu adevărat. Și dacă ai iubit o dată, se va întâmpla de fiecare dată când te îndrăgostești. Ca și cum aduni părți din iubirea cea mare, cu fiecare persoană pe care o iubești. Și se întâmplă după mulți ani să poți iubi pur și simplu, fără ardoare, fără patimă, fără sacrificiu. Doar pur și simplu. Și simplu, și pur. Și pentru asta mulțumesc Sus și omului-bornă ce s-a născut azi.

Anunțuri

D(i)ary. miercuri, 14 februarie ’18

Unii scriu în jurnal seara, când ziua s-a încheiat. Pentru mine ar fi o pedeapsă. Seara nu vreau altceva, decât să dormmmm… Dimineața, în schimb, e altă stare. Îmi place liniștea fremătândă a dimineții, nuanța crudă și rece a soarelui la răsărit. De când mă știu sunt fascinată de momentul ăsta. Poate de aceea simt că am pierdut ceva, când nu mă pot trezi devreme. Eh, oricum, Cerul s-a îngrijit de asta: stau într-un apartament cu geamuri spre Nord și Apus, răsăritul e un lux pe care mi-l permit, scârțâit, doar vara, liniște am câtă poți avea locuind pe o arteră circulată (inclusiv de tramvaie), la etajul 1, la stradă. Hahaha! Hai, că de-asta ne-am ocupat! Oablă treabă, ca covrigu’!

Tot mi-i dragă dimineața și ăsta e momentul în care mă adun și stau eu cu mine. Asta până a crescut fie-mea. Acum pot să stau cu mine oricând. Tot aia e. Chiar: de ce mai țin eu cont de ‘momentul meu de dimineață’, când pot să îmi aleg oricând acest moment? Poate să fie toată ziua ‘momentul meu’! Nu mai am de ținut cont de nimeni. Ba da. Am de ținut cont de mine. Tot dimineața e mai fain, că nu se trezesc hoardele din bloc și mai am liniște.

Despre vecini refuz să vorbesc în jurnalul meu, chiar și așa iluzoriu cum e.

Dacă te așteptai să scriu ceva super inteligent, ți-ai luat țeapă. Aici scriu exact ce-mi vine. Singurele filtre sunt cele impuse de morala mea proprie. Nu voi scrie despre sex (ăla se experimentează în priză directă, nu se povestește – cine vorbește/scrie despre, n-a experimentat destul sau e frustrat) sau despre politică (pentru mine, acest aspect nu există).

Scriam despre dimineață, despre cât de mult îmi place dimineața. Mi-a zis cineva: ‘normal, ești Berbec’. Pe bune?!? Și ce? Nu cunoști ‘berbeci’ care preferă să doarmă până la prânz și li se drapelează de măreția răsăritului? Hai, mă lași? A încercat s-o dreagă: ‘poate ești născută dimineața’. Daaaa…! Era foarte dimineață în America, atunci când m-am născut eu, pe plaiuri mioritice!

Îmi plac ăștia care habar n-au, da-și dau cu presupusu’! Phiii! Ce-mi mai plac! Tot felul de ‘-ologi’ ACREDITAȚI. Măi, frate! Când văd ‘acreditat’ pe lângă titulatură, mă ia cu rău de la cervicală!

Nu le ajunge că se confundă cu titulatura însăși, mai pun și ‘acreditat’! Fratele meu mai alb! Când te-a adus mămucă-ta pe lume aveai scris în frunte ‘dr., ing., astr-olog, numer-olog, academician’ și alte d-astea? Nu, dragule! Te-a adus pe lume că ființă umană! Nu ca profesionist. În primul rând ești ființă umană, nu o profesie. Asta dacă mai ești ființă umană…

Un prieten de-al meu și-a făcut cărți de vizită pe care a scris ‘om liber’. Nici aici n-a nimerit-o, că e mult până să fim liberi, dar măcar și-a pus reala lui dorință, țelul real. Nu hartist, nu prof,dr,ac,ing,kk. Când m-a întrebat fie-mea ce să scrie pe cărțile de vizită, m-am blocat. Valeu! Păi, ce să pui din toate câte sunt? E musai??? ‘Da, mamă, e musai, să țină minte omu’ cine e aia de i-a dat cartea de vizită și ce poa’ să ceară de la ea; că n-o să te sune pentru baterie la mașină’. Mai poți comenta ceva? Clanță, șefa! Scrie ce știi tu. Na, dacă ești deșteaptă!

Da, vorbeam despre ‘acreditati’. Diplomați la kilogram. Muuulti acreditați, muuulti! Cât de mulți! Și cât de multe diplome cu ‘acreditat’ și ‘certificat’ pe ele! Asta îi face ‘profesionisti de încredere’, nu? Hahaha! Nu m-aș da pe mâna unuia care își flendură acreditările ca pe steag, nici să mă pici cu ceară!

Mi-au zis și mie: ‘pune-ți diplomele pe site, să știe lumea câte calificări/acreditări/certificări ai’. Așa, și? În afară de faptul că am face un frumos album cu poze, la ce m-ar ajuta? Eu am făcut cursuri ca să învăț ce era de învățat; că ei mi-au dat și o țâdulă care adeverea că m-am calificat într-o meserie, treaba lor. Da, am dat și examene, că-mi place să mă dau în stambă și toate erau ‘cu public’. Na, belea!

Da, mi-ar fi plăcut să fac și școala de bijutieri, dar era cam scumpă pentru buzunarul meu și mi-ar fi plăcut să fac marochinerie, dar deja mă intoxicasem cu prenadez în atelierele teatrului, așa că am lăsat-o moartă.

Și când te gândești că atunci când eram copil, prima dată am vrut să mă fac ‘căncăleață’ (cântăreață), apoi am vrut să mă fac ‘doctor pentru inima copiilor bolnavi’. De astea m-am îngrijit, le-am bifat. Numai una mi-a rămas nebifată: vânzătoare în aprozar. Dar, nu e niciodată târziu. Mai știi?

Tu ce vrei să te faci când te faci mare?

 

 

D(i)ary. marți, 13 februarie ’18.

Pentru că m-am trezit la 4 și pentru că tocmai atunci cafetiera a demisionat, îmi voi vărsa of-ul în capul tău. Na! Sau mai nou s-ar scrie ‘off-ul’? Că nu mai știi când tre’ să fii englezit sau nu. Adevărul e că limba asta (așa cum o vorbesc americanii) e mult mai simplă și uneori chiar exprimă mai bine starea pe care o ai când spui ceva. Doar uneori. Că de vrei să exprimi patrie, sub nici o formă nu poți spune ‘country’. Dar să nu intrăm în de-alea grele, că nu se consumă.

De ce scriu? Pentru că e blogul meu și de aia l-am creat, și dacă vreau să scriu – scriu, dacă vreau să fluier – fluier. Și ce mai fluier în ultimul timp! La propriu. Mi-am descoperit o nouă pasiune. Fluier. Și sunt din ce în ce mai bună la asta. Și îmi place. Când nu cânt, fluier. Asta pentru că fie-mea nu suportă să mă audă cântând prin casă. Nu pentru că nu îi place cum cânt, ci pentru că nu cânt decât ‘cântece triste’. Da, îmi plac doinele și ‘cântecele triste’. Nu sunt triste, dar nici sprințare. Îmi plac cântecele care spun ceva. Ceva cu sens. Nu mă dau deșteaptă. Cântecul este forma mea inițială de exprimare. Sunt o timidă care s-a tratat intens și îndelung. De aceea cântecul meu preferat ‘ever’ este “Dacă vrei” – Celelalte cuvinte. Eram adolescentă când am auzit piesa aia prima dată. Mi-a stat ceasul! Era compusă pentru mine! Era despre mine! Cred că ăla a fost primul moment în care am înțeles cum e cu inspirația. Cum e să fii canal și ceea ce creezi să fie pentru toți, nu de dragul de-a te da artist. Așa compuneau și cântau unii, pe vremea aia. Dar n-o să vorbim nici despre asta.

Poate te întrebi ce-i cu toate astea, pe care ți le răstorn aici. Nu-i nimic. E doar că te-ai obișnuit cu mine scriind frumos, cu figuri de stil, în parabole, iar acu’ n-o mai fac. M-am dezbrăcat de grijă pentru tine, pentru mine, am renunțat la a-ți mai fi de folos ție. Pur și simplu vomit gânduri pe o hârtie imaginară, într-un jurnal imaginar. Știi că țin jurnal de la 11 ani? Da, atunci am văzut prima dată un soi de agendă, cu coperțile de carton cașerat, cu ceva flori și fluturi (chinese style), pe care scria ‘Diary’. Și m-am distrat copios că mi-au greșit numele! (Nu, nu m-am gândit la ‘diaree’) Ai mei îmi spuneau ‘Dari’, chestie pe care nu le-o permit decât lor, clar?

Habar n-aveam o boacă de engleză (am început-o dintr-a 6-a). Apoi am aflat ce înseamnă și mi s-a părut fain să scrii ce-ți vine în fiecare zi. Mai ales că aveam încă fixația cu caligrafia. Nu știam pe atunci cum ți se modifică scrisul în funcție de starea emoțională. Am avut vreme să aflu.

Porcăria asta de cerneală inexistentă și hârtie inexistentă nici atât nu face. Dar, na! Ne-am modernizat. La multe ne-am mai modernizat. N-o să mă pirăi din cauza cuceririlor tehnicii. Doamne ajută! Folositoare! Mai ales când vrei să te ascunzi. Pe dinafară vopsit gardul, pe dinăutru – leopardul!

Ți se pare că sunt acră? Crezi?

La mine e 5 jumate dimineața! Ce-ai vrea? Vară stelară cu parfum de tei? Tu ce cauți pe blogul meu? Du-te și te culcă!

Adevărul e că, dacă nu ai simțul umorului, chiar n-ai ce căuta aici. Am o mare meteahnă: sunt sarcastică și îmi place să fac haz și de mine, și de alții. Plus că am un umor atât de negru uneori, că nici cei care mă știu bine, nu-s capabili să râdă. Așa ca… mna, cum ți-o fi norocul.

Hai, că ți-am făcut capul mare.

Ne vedem mâine. Probabil.

Ceau! (nu comenta inteligent, că la noi, în Baia Mare așa se zice)

 

nu merită titlu

Zbieri după libertate, dar muncești din greu să creezi un nou șablon. O nouă cutie.

Te umfli în fața autorității, dar ești primul care se gudură când ești băgat în seamă, mângâiat pe creștet.

Zâmbești larg, înveți chiar să deschizi brațele, dar îmbrățișarea ta nu cuprinde pe nimeni. Nu poți îmbrățișa pentru că n-ai cu ce. Îmbrățișările vin din inimă.

Trâmbițezi ‘prietenia’, când, de fapt nu vrei decât ‘succesul’. Cu orice preț.

Folosești, murdărești, arunci.

Asta e tehnica pe care (crezi că) o aplici.

Crezi că dacă te dezici, nu mai există; dacă jignești sau vorbești de rău – va fi pătat. N-ai tu puterea asta. Relaxează-te.

Mai bine vezi-ți liniștit de drum și, când ți-i scrânti vreo gleznă, zi ‘mulțumesc’ și cere-ți iertare.

Până atunci, bucură-te de success, atâta vreme cât mai crezi că e la tău.

Cine-i Domnul? Cine-i Doamna?

Fiecare eveniment major este un semnal de atenționare, o îmboldire sau o ghidare / strunire din partea Cerului. Altfel n-ar exista.

Întrebarea “ce am de înțeles din asta” este superficială, pusă din spațiul comod al minții. Nu înțelegi nimic pentru că habar nu ai care e imaginea de ansamblu. Nu ai de înțeles nimic pentru că nu asta e tema existenței omului în această dimensiune. Tema noastră e una singură: realizarea Unirii cu Conștiința Unică (unicul unic, despre care v-am mai scris).

Bineînțeles că o să săra unu’-doi să întrebe: “si cum se realizează unirea asta?”. Nu se realizează prin nici o tehnică, prin nici un procedeu. “Cum” nu-și află locul aici. Am putea să ne apropiem întrebând ‘când’, dar nu legat de timp, ci ca situație/moment în care se îndeplinesc anumite condiții. Și atunci răsare natural expresia ‘dacă’. ‘Cum’ și ‘când’ se autoelimină ca de obicei. Nu sunt la noi, ci la Domnul.

Cine-i Domnul? Asta înțelegem în momentul acela, despre care vorbim. Atunci facem cunoștință și cu Domnul, și cu Doamna, și cu toată Conștiința Creației. Iar acel moment se-ntâmpla ‘DACĂ’.

Dacă ce?
Dacă… aici ar veni expresii de genul ‘îti extinzi/înalți constiinta’. Extinzi și întalti ce vrei tu, dar nu conștiința. Habar n-ai ce-i aia. Crezi că e ce-ți explică mintea ta că este? Poți să mai crezi o dată.

Da, conștiința omului se lărgește, se înalță, se expandează, se… ce vrea Dumnezeu să ‘se’, pentru că totul e doar conștiință.

Nimic din ce crezi, din ce ți-e drag, prețios, important, nu există. Am mai zis-o și p’asta în jumătatea mea de carte (și nu doar acolo). Nu intru în detalii aici.

Ziceam: conștiința se înalță, sigur că da, dar nu cu înălțătorul, nu cu cricul, nu-i poți sufla… ca la broască.

Poți să crezi că-ți înalți conștiința citind texte sacre, ascultând mantre sau practicând tehnici. Nu se va-ntâmpla nici o elevare reală.

Elevarea conștiintei nu se poate întâmpla decât dacă orgoliul tău se dă la o parte; dacă tu te dai la o parte și faci loc. Până când vei considera că tu faci, tu evoluezi, tu înveți, tu…, tu…, tu…, conștiința ta va fi sub nivelul conștiintei pisicii care-mi doarme în poală acum. Cu cât vei munci mai asiduu la ‘elevarea propriei conștiințe’, nu vei face decât să îți umfli penele și să rătăcești drumul către casă.

Fiecare milimetru pe care îl parcurgi pe calea ‘elevării conștiinței’ sau ‘evoluției spirituale’ (oh, despre expresia asta o să mai vorbim!) e necesar să fie susținut de / bazat pe / îmbunătățit cu SMERENIE.

Nu-ți imagina că smerenia e așa, o sclifosită mieroasă, lipsită de orice strălucire, putere sau vrere, că e acea stare în care te autoumilești de dragul de-a te da smerit (sfânt). Nu. E a ține mereu în minte (da, chiar a-ți obliga mintea să înghită asta) că nu ești cu nimic mai de preț decât oricare seamăn al tău. De ce? Pentru că Universul are nevoie de fiecare, exact acolo și așa cum este.

Bun! Crezi că despre asta e vorba?

Totul e minunat și fantastic până aici, unde discutăm filozofii și ne dăm deștepți. Vii la workshop, te simți deștept, atitudinea mea te face să te simți interesant, special și important. Asta durează 2-3 zile. Și “vine viața peste tine”. Așa spunem, nu? Dăm vina pe biata viață!

Peste noi nu vine viața pentru că viața e în noi și noi suntem în ea. Noi suntem viața.

Peste noi vine nepătrunderea pe deplin, ne-lucrarea, ne-vroirea, neîncrederea și alte ‘ne’ din astea.

Peste noi vine neînțelegerea principiului Karmei și al Liberului Arbitru, din care neînțelegere ies la iveală o sumedenie de obrăznicii pe care le comitem.

Peste noi vine suficiența și lenea, și teama de a recunoaște și de a accepta imperfecțiunea.

Nu, n-am să fac o încheiere la articolul ăsta. Te las pe tine să-l închei, cu ce concluzie simți că ți se potrivește. Îți dau doar un indiciu: poți fi deștept sau sincer.

logo-mama-redesign