D(i)ary. miercuri, 4 iulie ’18

Dacă vrei să îți păstrezi echilibrul, agață-te de Cer, nu de alți oameni.

Observ reacția oamenilor când le spun asta. Pupilele se contractă, corpul are una-două secunde de stop. Simt cum mintea lor strigă la mine: “Cum adică?! Să rămân singur?!”

Nu te gândi că mă dau deșteaptă. Am trăit și eu starea asta. Probabil nici n-aș recunoaște-o, dacă n-aș fi experimentat-o cândva. Tocmai de aceea știu că e o reacție a minții, de care te poți lipsi, e o capcană din care te poți elibera.

Toți avem atașamente. Altfel n-am fi aici. Nimeni nu vine aici dacă nu are nevoie. Nimeni nu vine aici doar să admire peisajul. Toți avem de curățat, de dat drumul, de renunțat la ceva. Și ceva-ul ăla e atât de mult și întortocheat, încât avem senzația că sunt o sumedenie.

Suntem o adunătură de dependenți, unii mai falnici decât alții. Pământul e un mare centru de dezintoxicare, nimic altceva. Toți suferim de psihoze, paranoia și halucinații, cauzate de dependența noastră. Ne-am creat bule imaginare, într-o mare bulă (imaginară și ea), trăim povești pe care le considerăm adevărate, ne trăim dramele și comediile cu atâta abnegație, încât nu mai vedem gardul viu ce înconjoară incinta sau îngrijitorii ce ne protejează de propriile noastre coșmaruri.

Ceea ce uităm uneori, este faptul că ne-am internat din proprie inițiativă. Nu ne-a obligat nimeni. Astfel, dăm vina pe îngrijitori, pe ‘colegii de salon’ sau pe conducerea instituției. Ne balansăm între a ne smiorcăi după ajutor și a acuza Cerul de indiferență. Fascinant este că prea rar recunoaștem că ni se pare, că nimeni nu e vinovat de nimic, că totul e doar în mintea noastră.

Una dintre cele mai mari spaime e cea de a rămâne singuri. E cam la fel cu cea de a nu mai simți emoții. Omul are senzația că, pur și simplu, va înceta să existe. S-a definit atât de mult timp prin relații și prin emoții, încât, atunci când îi spui că ar trebui să renunțe la asta, că ar trebui să se debaraseze de aceste aderențe, aproape intră în șoc. De multe ori e complicat să îi explici diferența dintre a simți și a se defini prin ce simte sau să îl faci să înțeleagă că emoțiile nu țin de ‘a simti’ ci de a avea o părere despre ceea ce simți.

De fapt, cred că și atașamentul față de oameni tot de la emoții vine. Nu suntem atașați de persoana în sine, ci de părerea noastră despre acea persoană. Ne desenăm în minte un portret și ținem cu dinții de creația noastră. De aici vin dezamăgirile, trădările ș.a.m.d. Oamenii nu sunt altfel decât atunci când i-am întâlnit. Credem că părerea pe care ne-am formulat-o când i-am întâlnit e totuna cu a-i cunoaște. Nimic mai eronat! Nu ai cum să cunoști un om, atâta vreme cât deja ți-ai format o părere despre el, de la bun început. Da, poți să îți dai seama ‘pe la cât îi bate ceasul’, dar asta nu înseamnă că îl cunoști cu adevărat. La naiba! Nu te cunoști nici pe tine cu adevărat! Cum crezi că l-ai cunoaște pe altul?

Începi să îi cunoști pe ceilalți pe măsură ce îți dai voie să te cunoști pe tine, iar pe tine începi să te cunoști atunci când îți dai voie să te detașezi de propria ta persoană și să te observi cu onestitate, cu bune și cu rele.

Printr-un raționament logic, ajungem la concluzia că atașamentul față de oameni este, de fapt, atașament față de propria persoană. Adică orgoliu pur-sânge. Nu ai cum să te agăți de alții, dacă nu te consideri indispensabil.

Cu cât te cureți de aderențele din propria ta ființă, cu atât te vei elibera de odgoanele care te țin legat de alții. Asta nu înseamnă că îi vei pierde, ci că abia atunci îi vei putea iubi. Iubirea de semeni nu cere nici suferință, nici sacrificii. Ceea ce consideri acum a fi un sacrificiu, când vei alege să trăiești eliberat de aceste atașamente, vei înțelege că e doar un gest natural.

Reclame

D(i)ary. joi, 15 februarie ’18

Azi e o zi mai deosebită. Azi sărbătoresc în gândul și inima mea, câțiva oameni-bornă. Tu ai așa ceva? Sigur că ai, doar că nu știi despre ce vorbesc. Poate nu i-ai numit așa.

Oamenii-bornă sunt acei oameni care ți-au consolidat sau modificat traseul în viață. Unii îți arată că ești pe calea ta, alții, din contră, te obligă să schimbi macazul. Nu e întotdeauna ușor sau plăcut cu oamenii ăștia. Adică relațiile cu ei nu sunt întotdeauna cele mai ușoare, dar cu siguranță rămân ca o… bornă în existența ta. Știi clar că întâlnirea cu ei nu a fost degeaba, că dacă ți-a plăcut sau nu, chiar nu contează pentru că, de fapt, e o întâlnire importantă.

Și relațiile astea pot dura de la 5 minute la ani de zile. Nu știi niciodată și nici nu contează. Da, nici durata nu contează. Oamenii-bornă sunt și vor fi mereu importanți pentru tine pentru că asta sunt. Dacă ai înțeles o relație-bornă, îi vei fi mereu recunoscător. Eu, una le sunt. Și după zeci de ani poți să mai tragi învățăminte de pe urma unei relații-bornă.

Probabil vrei să știi cine sunt acele persoane pe care le sărbătoresc azi. Ha! Curiozitatea a omorât pisica!

Unul dintre ei este o profesoară de-a mea, din facultate, care mi-a devenit prietenă, mamă, colegă, soră, bunică, pavăză, exact atunci când aveam nevoie mai mult. Viața ne-a depărtat, dar recunoștința mea va lumina mereu relația cu acel om-bornă. Nu-ți voi povesti mai multe pentru că nu implic și viețile altora în jurnalul meu, fără consimțământul lor. Am vrut doar să spun că-i mulțumesc cu inima.

Cealaltă persoană e primul bărbat pe care l-am iubit. Da’ iubit așa, cu toată ființa și iubirea ce pot fi. Adică de-adevăratelea. A fost și îndrăgostire, și iubire, și sacrificiu, și libertate și … tot.

Nu cred că o femeie poate învăța ceva din viața asta fără să își piardă prima dată mințile, că să își regăsească inima, apoi să se piardă pe sine, ca pe urmă să își poată regăsi puterea și măreția ce e.

Ai să zici că iar încep un articol din ăla greu și serios, dar nu. Nu prea pot să vorbesc despre Adevărata Creație a Tatălui decât în cuvinte mari și frumoase. Și până la urmă, e jurnalul meu imaginar și dacă nu-ți plac imaginile și cuvintele de aici, n-ai decât să te duci în altă parte. La mine așa se vorbește despre Tata și Maica.

Îți dai seama cum e iubirea dintre Tata și Maica???

Ți-ai pus vreodată problema? Cum e aia?

Cerul și Pământul,

Cerul și Pământul

În cântec răsună!

Așa arată iubirea dintre Ei. Și dacă iubirea noastră nu arată la fel, atunci e ce vrei tu, numai iubire nu. Na, că am făcut și versuri.

Nu, nu spun că tre’ să fie cu surle și trâmbițe. Dar îți auzi inima cântând când iubești cu adevărat. Și dacă ai iubit o dată, se va întâmpla de fiecare dată când te îndrăgostești. Ca și cum aduni părți din iubirea cea mare, cu fiecare persoană pe care o iubești. Și se întâmplă după mulți ani să poți iubi pur și simplu, fără ardoare, fără patimă, fără sacrificiu. Doar pur și simplu. Și simplu, și pur. Și pentru asta mulțumesc Sus și omului-bornă ce s-a născut azi.

Pietre, Ape, Oameni

Unii oameni sunt ca pietrele, alţii sunt ca apa.
Oamenii-pietre rămân ferm pe poziţii, împotrivindu-se curentului sau lăsând râuri să treacă peste ei.
Sunt statornici.
În curgerea ta îi vei găsi mereu acolo unde i-ai lăsat. Poate puţin mai şlefuiţi sau mai brăzdaţi, dar mereu acolo. Astfel ei devin oameni-amintiri. Devin amintirile tuturor acelora care au trecut prin viaţa lor.
Ei vor rămâne mereu în trecutul oamenilor-râuri pentru că oamenii-râuri curg mereu, se-ntâlnesc, se despart, creează fluvii, delte, mări şi oceane; se evaporă în cer, întorcându-se ca nori şi ca ploi.
Ei pot curge cu tine sau în depărtare, pot da senzaţia că se separă, dar vor şti să se întâlnească întotdeauna, ca să apună cu soarele, în valurile oceanului. Pentru ei cerul e un astfel de ocean şi vor face mereu schimb de picături de suflet, cu generozitate.
Oamenii-râuri nu se-ntorc, curgând în amonte la oamenii-pietre, ci sub formă de ceaţă sau ploi, dar oamenii-pietre nu-i recunosc şi-i cred nestatornici.

Pentru oamenii-râuri nu e important locul, nici măcar vadul. E importantă curgerea, împreunarea, despărţirea şi-apoi bucuria regăsirii.
De aceea oamenii-pietre şi oamenii-râuri vor fi împreună pentru o scurtă vreme şi-apoi vor deveni oameni-amintiri.

8758

OAMENI care nu îşi doresc

 

Există în lumea asta oameni care nu îşi mai doresc nimic.

Ne sperie şi îi etichetăm ca: ciudaţi, nefericiţi, anormali s.a.

Ne gândim că ar trebui să fie foarte trişti, trăind fără speranţă, fără dorinţe, fără vise…

Gândim că un om nu poate trăi fără toate astea, că doar dorinţele şi visele sunt cele care ne împing înainte, spre viitor!

Este foarte posibil ca aceşti oameni (care nu îşi mai doresc nimic) să fie ori depresivi la limita suicidului, ori ipocriţi fără obraz.

Cel mai ciudat este că oamenii ăştia ne atrag ca un magnet. Vrem să îi iscodim, să îi prindem în flagrant: „HA! Îti doreşti ceva!”

Realizăm, apoi că dorinţele lor sunt, de fapt nevoi, lucruri mărunte, fireşti, pe care noi nici nu le mai catalogăm ca dorinţe.

N-au vise măreţe, n-au ţeluri fixate, spre care să tindă continuu, cu mici pauze de somn…

Ce fac oamenii ăştia???

Ei SUNT.

În liniştea şi monotonia aparentă există un freamăt, un tumult, care schimbă destine, care mângâie sau doboară; o putere despre care noi vorbim şi habar nu avem ce spunem, o iubire pe care o visăm şi nu suntem capabili să o simţim, o libertate de care ne e atât de frică, încât o închidem bine sub lacătele dorinţelor.

În aparenta nemişcare a lucrurilor există o creare a toate, continuă, constantă şi conştientă.

În aparenta ne-avere există un preaplin din care curge mereu, fără spaima de epuizare.

Realizezi atunci că nu au ce să îşi dorească pentru că ei au deja totul, că nu ai ce sa le oferi ca să-i bucuri mai mult decât i-ai bucura neoferindu-le nimic.

Ei îşi doresc un singur lucru: pe tine, aşa cum eşti, aşa cum ei te văd şi tu doar te bâjbâi.

IUBIRE. LUMINĂ.

Foto by Irina Maria Ganescu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

OAMENI

 

Oamenii puternici sunt admiraţi; folosiţi drept paravane sau scuze, de către oamenii comozi.
Oamenii curajo
şi sunt urmaţi, la o distanţă considerabilă, sigură, de către oamenii laşi.
Oamenii bl
ânzi sunt îndrăgiţi şi sunt folosiţi ca paratrăznete de către cei care nu îşi caută pacea interioară.
Oamenii generosi sunt c
ăutaţi, la vreme de nevoie, de către cei zgârciţi cu ei înşişi.
Oamenii remarcabili sunt urca
ţi pe socluri înalte, cat mai înalte, pentru ca ceilalţi să aibă motiv să spună “de ce ei nu pot”.
Ca
într-un mare organism, în lumea asta există celule-oameni care ştiu să îi hrănească, susţină, curete, apere pe ceilalţi oameni-celule – care ştiu doar să se agite şi să se zbuciume, ca neuronii.
Ce medita
ţie mondială ar fi dacă şi oamenii-neuroni ar recunoaşte că ŞI EI POT!

crowd-crossing-street