7777

Cu toţii vrem să fim iubiţi, să fim acceptaţi şi chiar înţeleşi.
Vrem să fim iubiţi, acceptaţi şi înţelesi pentru cum suntem. Nu pentru cine suntem. Pentru că noi habar n-avem cine suntem.
La fel procedăm cu tot, chiar şi cu îngerii, cu iubirea divină şi alte noţiuni înalte. Ni le imaginăm cum ne cade nouă bine, schimonosindu-le să-ncapă în cutiuţele noastre minuscule.
Iubirea devine o smiorcăială belicoasă, plină de “of, mamă!” sau “ah! uh!”, după caz. Îi punem în cârcă toate fricile şi neputinţele noastre, dându-i calificative: “de mamă”, “de tată”, “de soră/frate”, “de prieten”… iubit(ă), …copil ş.a.m.d.
Nu-i mai spun pe nume, îi spun “iubire”, “iubitule/iubita”, “iuby”, să nu cumva să uite că <<eu îl iubesc, ce mama naibii?!?!>>
Ce-i aia iubire? V-aţi întrebat vreodată, de-a serioaselea? Voi aveţi senzaţia că Iubirea e afecţiune, emoţie, bătut din gene, dat ochii peste cap? Credeţi că iubirea e grijă, gelozie, invidie? Ştie cineva ce e iubirea, cu adevărat? Are cineva tupeul să iasă în faţă şi să spună: “Eu cunosc IUBIREA şi o practic constant, consecvent şi total”? Cel ce Iubeşte în Adevăr să ridice primul piatra! Să se bată cu ea în piept, să îl vedem cu toţii şi să îl luăm de exemplu! Toţi vorbim despre ea, de gândeşti că o ţinem în buzunarul pentru brichetă! Toţi o cunoaştem, am trecut pe-acolo, ne-am împiedicat de ea, doar că nu s-a lipit mai nimic de noi.
La fel e şi cu îngerii. Aceste făpturi minunate, pe care ni le zugrăvim în cele mai frumoase şi pastelate culori, cu voaluri lungi plutind pe unda eternităţii… Hei! Alo! Trezirea! Da, da, sunt convinsă că sunt şi nişte mici copilaşi fără sex, cu şunculiţele învăluite de mătăsuri suave şi trasparente (de ce n-ar fi?), dar hai să revenim puţin cu picioarele pe pământ, chiar şi atunci când suntem cu capul printre nori, căutând îngeri.
Spre deosebire de Iubire, îngerii sunt entităţi (adică părţi din Iubire) şi le puteţi pune diverse întrebări. Unii dintre noi au acces la acest gen de informaţii. Rugaţi-i să îi întrebe pe îngeri cum arată, dacă tot bateţi drumul până acolo. V-ar fi mai folositor decât să puneţi întrebări de genul “intră fata la facultate?”.
Îngerii sunt entităţi de Lumină pură, n-au fost întrupaţi, că nu e treaba lor. Ei nu au emoţii (după cum îi personifică unii), trăiesc în Adevăr, unde nu există echivoc, nu există alegere pentru că nu au nevoie de ea. Da, o să îmi săriţi în cap: “cum nu există alegere???” Aşa bine! Citiţi tot:
TRĂIESC ÎN ADEVĂR, UNDE NU EXISTĂ ECHIVOC (adică îndoială), NU EXISTĂ ALEGERE PENTRU CĂ NU E NEVOIE.
Universul funcţionează după nevoie. Unii îi spun “legea necesităţii”, ceea ce este absolut corect, nimic nu se întâmplă dacă nu este absolut necesar. Mie îmi place să folosesc cuvântul ‘nevoie’ pentru că îmi aduce aminte de “nevolnic”, adică de faptul că (deocamdată) suntem nişte viermişori cu bretele care credem c-am pus coada la prună şi Doamne-Doamne nu poate nici respira dacă nu îi spunem noi s-o facă.
Tot noi, credem că toţi îngerii sunt nişte făpturi minunate, diafane, care altă treabă n-au, decât să cânte la harpă şi să ne mângâie pe noi pe creştet. Eronat. Îngerii nu sunt toţi diafani, bla-bla-bleah… Tocmai vă spuneam că sunt entităţi de Lumină pură. Voi aveti senzaţia că lumina aia e la fel cu cea pe care o vedeţi? Lumina pură nu poate fi văzută de ochiul uman. Dacă staţi vreo două ceasuri cu ochii în soarele amiezii, o să vă apropiaţi un pas de ideea de Lumină. Cine credeţi că a văzut vreun înger exact aşa cum arată el? Nimeni. În nici un caz cu ochii fizici. Cu ochii minţii, da. Asta înseamnă că îngerul a trimis informaţia în câmpul omului, iar acea informaţie a fost tradusă de şabloanele şi filtrele mentale ale omului. Ups! Am zis şabloane şi filtre. Deci? Ceea ce poate percepe (prin orice simţuri) un om despre prezenţa unui înger, cred că se apropie de 10-20%. Nu mă înţelegeţi greşit! E de bine! Îngerul are grijă să nu îl distrugă/ardă/înnebunească pe omul care ia legătura cu el. Dacă s-ar arăta în toată gloria lui, bietul omuleţ n-ar face faţă!
Ce nu e de bine, e faptul că ne creăm false impresii şi preconcepţii despre ei, iar în momentul în care ne lovim de acţiunile lor ferme, incomode, aparent drastice, ne apucă bâţul şi îi etichetăm ca spirite malefice, draci, demoni s.a. Nu zic că dracii sunt îngeri neînţeleşi! Spun doar că nu toţi dracii sunt draci şi nu toţi îngerii sunt îngeri.
De multe ori îi confundăm oribil, iscând prăpăd după prăpăd, căzând într-o capcană sau în alta.
Îngerii îşi fac treaba lor, exact asa cum şi dracii au treaba lor în lumea asta (că altfel n-ar exista – legea necesităţii!)
Cred că ar fi benefic să încercăm să nu mai etichetăm nici îngerii, nici iubirea, că oricum suntem pe lângă şi mai cred că, până la iubire, avem treabă cu sinceritatea, etica, responsabilitatea şi munca, lucruri simple, umane, de care am uitat de când suntem atât de spirituali.
O ţâră de smerenie n-a stricat nimănui.

8. Tu nu mă poţi însă privi cu propria-ţi vedere; Îţi dau vederea divină; priveşte la forţa mea magică divină! {…}

10. Cu ochi şi guri nenumărate, cu nenumărate arătări uluitoare, cu nenumărate podoabe, cu nenumărate arme cereşti ridicate (spre ameninţare).

11. Purtând ghirlande şi veşminte divine, uns cu balsamuri divine, întrupare a tuturor minunilor, zeu fără de sfârşit cu faţa în toate părţile.

12. Dacă o mie de sori s-ar ridica deodată pe cer, strălucirea lor ar fi asemenea strălucirii acestui mare suflet.

13.Atunci a văzut fiul lui Pandu întreaga lume fărâmiţată la nesfârşit, stând la un loc în trupul zeului zeilor.”
(Bhagavad-Gita XI – Viziunea celui cu multe forme)

gita-103

Reclame

8.

De ce această nevoie a omului de a se convinge că e puternic?
Ce e atât de important în a deţine puterea? Ce e atât de fascinant în a avea controlul?
De ce nu e deajuns să fii liber, fericit, vesel, să iubeşti si să te simţi iubit?
De ce dorinţa de a fi puternic?
Puternic emoţional, moral, financiar, social…
Ce-i asta? De unde vine?
Recunosc, lumea a evoluat: a recunoscut şi constientizat că suferinţa, boala sau bătrâneţea sunt efecte ale stării emoţionale, adică planul emoţional influenţează planul fizic.
Corect. Mă bucur că am făcut pasul ăsta.
Acum nu se mai înghit pastile şi atât. Acum se înghit pastile şi se face psihoterapie, se caută cauzele psiho-emoţionale, se fac terapii complementare şi se urmează programe de „resetare” mentală.
Minunat.
Observ, însă cum vine accentul şi se asează, delicat dar dibaci, pe ideea de putere. De ce?
De ce omul are nevoie de putere?
E drept că prea multă vreme i s-a spus că e nevolnic, că nu merită iubirea, că e o slugă şi un păcătos.
Apoi au venit unii şi alţii care l-au cules din colb, l-au scuturat, l-au primenit şi i-au spus:
„Esti frumos şi bun, meriţi tot ce-ţi doresti, eşti suveran!”
Toate i-au plăcut şi, iniţial cu teamă, le-a acceptat. Dar când i s-a spus „eşti puternic”…. E-heeeiiii… Când i s-a spus că deţine controlul… S-a ridicat omul nostru şi a fost pregătit să mute munţii!
Ciudat e că munţii nu aveau aceeaşi părere. Au rămas semeţi şi muţi, surzi la comanda omului puternic.