D(i)ary. vineri, 13 iul ’18

Nu mai știu dacă m-a trezit eclipsa, Luna sau motanul. Crezi că e important? La 5:40 dimineața e o liniște superbă, chiar și pe strada mea. La 6:00, două mașini devin patru, intervalul dintre două tramvaie se scurtează. La 6:30 mă bucur dacă pot număra până la 20 între două mașini. Dacă aș rămâne agățată de zgomotul străzii, mintea mea nu și-ar mai găsi odihna. Am învățat să mă agățat de razele de soare printre ramuri, de sunetele din interiorul meu. Am învățat să aleg lumea interioară. Ai spune că fug. Nu, doar mă retrag. E mult mai ușor să privești din interior spre exterior decât invers. Cel puțin, atunci când ai înțeles că nu ești decât în interior.

Lună, Lună Nouă
Taie pâinea-n două
Și ne dă și nouă!
Ție jumătate
Mie jumătate
La vară – bucate!

Așa ne-a învățat bunica să (des)cântăm la Lună Nouă.

O fi despre generozitate? Despre legătura femeii cu lumea asta? Dacă femeia e rodnică și lumea e rodnică. Dacă femeia de darnică și lumea e darnică.

Lumea – Lunea – Luna

Cine-i Lumea? “Natura”, o să zici. Și Natura cine-i? E ceva sau cineva? Unii o văd ca pe o bucată de lut, alții ca pe o piatră. Unii o consideră Maică/Zeiță, alții nici nu se gândesc la ea. Pentru unii, Lumea e Terra, pentru alții e omenirea. Da, acuma știu că ești deștept; o să sari: “și una – și alta!”.

Când spui cuvântul ăsta, ‘lumea’, care e prima imagine pe care o vezi, care e prima senzație pe care o simți în corp? Ce simte ființa ta când aude “LUMEA”?

Probabil că azi, pentru că e unul dintre acele momente în care Luna are tupeul să se înnoiască exact când iubitul ei, Soarele e puțin eclipsat, femeile au o mică șansă să fie mai blânde cu ele, mai sincere atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară. (Păzea!)

Și da, e o zi de vineri-13. Vineri e ziua zeiței Venus, cea care ne învață să ne valorizăm. 13 e un număr absolut fabulos, dacă știi că reprezintă manifestarea Trinității în materie, manifestarea Voinței Divine în dimensiunea asta (3D). Această zi de vineri-13 e cu dedicație specială pentru cei ce acceptă să primească cu recunoștință și curaj, orice dar le oferă subconștientul lor. Deschide-ți inima și mintea, să te auzi ce-ți spui!

Sfatul terapeutului? Beți apă.

 

Reclame

D(i)ary. joi, 1 martie ’18

Apă nouă

De rouă

Apă veche

Pereche

Apă albă

Salbă

Apă neagră

Să treacă

Vântul să sufle

Să-l ia, să-l usuce!

De dor să nu știe

De bine să suie!

De ceva vreme mă tot îmboldesc strămoșii. Îmi tot trimit mesaje, semne, îmi bat a-propos-uri. Nu m-am socotit niciodată vreo șamancă, deși știu c-am fost și așa ceva. Știu că legătura cu locul ăsta (geografic) este mai veche decât ți-ai putea imagina. Știam asta de câțiva ani, dar văd că acum își cere folosință. Nu am crezut că mă va înghionti, dar… se vede treaba că e nevoie.

Am mai dat eu semne, am mai scris mesaje din partea pământului de aici, a Maicii, a țării. Nu prea m-ai luat în serios, că păreau povești, esee scrise poetic. Eh, iacă d’aia nu mai scriu (deocamdată) articole d’alea profunde, că tu crezi că e literatură. Eu am zis că, dacă le scriu așa, frumos, o să îți placă să le citești și poate o să bagi la cap. Neah! Ba, să nu fiu rea: unii da, alții ba.

Acum îți scriu negru pe alb (sau ce culoare o avea tema blogului meu), în acest jurnal iluzoriu.

Știi că această existentă e o iluzie. Și dacă nu știi, n-ai decât să afli, nu asta e important. Ce este important, este faptul că această iluzie, pe care ‘noi’ am creat-o, are nevoie să își trăiască datul, să își consume existența. Iar noi parcă ne-am plictisit, sau nu știu ce naiba avem, că am luat-o razna complet.

Mesajul pe care îl tot primesc este simplu și totodată destul de criptic: “întoarce-te acasă”.

Energia strămoșilor e puternică, ca și cum ar ieși din negura timpului și ne-ar arăta degețelul. Nu vin să ne mângâie pe cap, ci să ne apostrofeze. Nu voi începe cu discursuri gen Green Peace. Sunt prea multe de spus în legătură cu ‘salvați natura’. Natura nu are nevoie să fie salvată, ci să fie lăsată în pace. Dacă s-ar putea să inventăm niște autobuze cu care să plecăm de pe planeta asta și să o lăsăm în pace, tare bine ar fi. Dar nu se poate pentru că și Ea, și noi avem de experimentat cum e să faci zob tot ce ai primit în dar, că tu nu ai fost capabil să creezi ceva la fel de bun.

Nu știu dacă am fost foarte coerentă până acum. Hai să o spun mai simplu: strămoșii nu ne cer să salvăm planeta pentru că nu e nimic de salvat; ne cer să ne salvăm pe noi, că suntem pe miriște.

La început m-am gândit să fac o analiză a lunii ăsteia, dar, făcând numerograma, îmi tot sărea ceva ‘în ochi’: TOT CE AI ACUMULAT CA EXPERIENȚĂ, TOT CE AI CREAT PÂNĂ ACUM, SE ÎNTOARCE LA TINE.

E ca și cum ne-ar pune față în față cu Golemul pe care l-am creat. Fiecare cu al lui, fiecare fiind răspunzător de cutiuța lui cu jucării.

Eu sărbătoresc azi ANUL NOU, așa că se cuvine să te urez. Descântecul de la începutul filei de jurnal, mi-a fost dictat când m-am apucat să scriu, în dimineața asta. Folosește-l dacă îți cade bine. Dacă nu, nu-ți voi ura mulți ani, ci prezență, conștiență și smerenie.

 

între Cer și Pământ

Dacă aș spune că e o zi cu o mare încărcătură emoțională, n-aș greși, dar ar fi superficial.
Azi e despre alegeri, despre iubire vs. frică, despre ideal vs. scopuri mărunte.
Azi e despre curajul ce izvorăște din generozitate, despre cât de concret știm să aplicăm ceea ce susținem a fi de valoare pentru noi. Pentru că valoarea înaltă a trăirilor noastre va contura și va materializa peisajul în care existăm.
Forța valului energetic din această zi este colosală. E ca un talaz de neoprit ce poate mătura totul în cale sau poate ridica la lumină o insulă, în mijlocul oceanului, acolo unde nimeni n-ar fi crezut că se poate. Diferența pe care o fac alegerile noastre este enormă!
Psihic am putea sta în dubiu. Idealurile înalte ce ne sunt revelate azi s-ar putea să blocheze biata minte omenească, care ar putea considera că e “prea mult”, “prea departe”, “prea de tot”.
De aceea Universul ne vine în ajutor, amintindu-ne că tot ce e uman se află între Cer și Pământ, că orice gând, orice simțire, orice emoție sau idee se materializează în acest spațiu dintre cele două “capete” ale existenței.
Da, trăim în această lume duală, sfâșiată mereu între bine și rău, lumină și întuneric, sus și jos. Dar asta vine doar din iluzia separării, care azi poate fi mai pregnantă decât de obicei. Și, totuși, dacă reușim să ne centrăm, să prindem rădăcini și să ne ridicăm mâinile și sufletul spre Idealul celest, vom reuși să canalizăm această energie spre scopul înalt ce i-a fost sortit.
Ziua de azi cere de la noi să renunțăm la scopurile mărunte în favoarea idealului și a unei viziuni înalte. Oricât de complicat ar părea, toată treaba se simplifică în momentul în care vrem să înțelegem că alegerea este a noastră și că orice bine personal trebuie să fie un bine colectiv. Dacă binele meu e răul tău, înseamnă că nu e nici un bine.
Când nu găsim rostul, când teama pune stăpânire pe noi, e bine să ne conectăm cu Maica Pământ, cerându-i să tămăduiască orice frică. Și azi e o zi numai bună pentru așa ceva.
Conexiunea cu Terra este puternică azi, prin pământ și prin apă. Elementul pământ reprezintă trupul, materia. Apa reprezintă sufletul, legătura dintre spirit și materie. Ziua de azi stă sub semnul apei, esența vieții, cea care poate fi hrană atât pentru corp, cât și pentru suflet, cea care deține toate informațiile acestui univers, oferindu-le cu generozitate tuturor celor care vor să înțeleagă. Apa nu ține pentru ea și nici nu obligă pe nimeni. Ea poartă în ea toată înțelepciunea vremurilor, nefăcând din asta un titlu de glorie. Apa acceptă orice formă, știind că valoarea și adevărul se găsesc în conținut.
Atunci când dubiul pune stăpânire pe mintea omului și emoțiile încep să clocotească, ținându-l legat, blocat în frică, soluția este simplă: să-și pună încrederea în viziunea înaltă a Sinelui Superior. Vocea Sinelui vine ușor, ca aerul pe care-l respirăm, iar azi, vocea Lui se aude clar. Doar trebuie să fim dispuși să o ascultăm.
Numerograma zilei ne vorbește despre înțelepciunea dobândită din iubire adevărată și totală. Orice creație umană este pulbere în vânt dacă nu e susținută de iubire și valori înalte, dacă omul nu se concentrează pe Ideal și se pierde în interese personale, mărunte.
Dacă ne observăm gândurile și trăirile, dacă facem puțină liniște în minte, vom auzi ce ne transmite Sinele nostru și vom observa că energia pe care o simțim năvălind în toată ființa noastră nu este neapărat distrugătorare, ci are capacitatea de a crea ceva sublim.
Locul în care se arată teama, poate fi locul din care izvorăște iubirea. Energia investită în frustrare și furie, poate fi energia ce tămăduiește, ce creează o lume fără suferință. Durerea tratată cu rezistentă și victimizare, devine suferință, iar cea tratată cu iubire, devine salvare și mântuire.

10520575_623539537748321_9011574889393469757_o

SCRISOARE POPORULUI MEU

„Asta-i ţara” spun unii. „Aşa nu se mai poate”, „până când?” spun alţii. „Să facem… să dregem!”, „Dacă nu noi, cine?”, „Să ne adunăm, să protestăm!”
Încep capetele să fiarbă, coastele se-aprind şi toţi sar în aer, ca un popor de floricele de porumb.
Aşa. Şi?
Aţi schimbat ceva?
„Sigur!” Îmi veţi răspunde, iritaţi de obraznica mea întrebare. „L-am dat jos pe cutare, l-am demascat pe cutare! ”
Aşa. Şi?
Cu asta ce-aţi rezolvat?
Voi chiar credeţi că aţi rezolvat ceva?
Uitaţi-vă în jur! De când rezolvaţi voi câte ceva, totul e un gard spoit! De când ştiţi voi cel mai bine ce îi trebuie ţării asteia, copacii cad, animalele nu mai sunt binevenite pe pământul pe care Dumnezeu le-a pus libere, trebuiesc înfiate! Dar copiii orfani zac prin străini, pe ei nu-i înfiază nimeni! A ajuns ciudat să nu te cerţi pe stradă sau în autobuz; vă temeţi de ziua de azi, de cea de mâine, nu vă cunoaşteţi pruncii şi daţi vina pe ei pentru asta; râurile seacă în matcă şi daţi vina pe primărie, bătrânii o iau razna şi daţi vina pe un neamţ la modă, negândindu-vă că ei simt, de fapt că „nu mai folosesc”. Lucrătorii sociali sunt noii salahori ai acestei lumi! Ei adună toate cioburile şi resturile create de atitudinea voastră crudă şi stupidă, încercând să le pună la grămadă, doar-doar s-or întrema.
Minunăţia asta de loc se duce ţâră, se destramă sub vieţile voastre, vă pierdeţi ca pleava, neştiind cine şi de ce sunteţi aici.
Va plângeţi, daţi vina, vă luaţi la bătaie… ŞI CE?
Ţara asta nu poate şi nu ştie să trăiască fără iubire! Nu ştiu cum să vă spun altfel.
O doare cât sunteţi de proşti şi de răi! Şi dacă vă simţiţi ofensaţi, o să vă spun că fiecare se simte cum poate.
Durerea şi jalea ce urlă cu vântul prin locurile astea, sunt prea mari. Nu mai e loc de tâmpenii şi fiţe.
Lăsaţi încolo orgolii stupide, ţineţi-vă gura şi ascultaţi ce are celălalt de spus! Şi nici nu contează, de fapt ce spune altul, ascultaţi ce spune inima din voi! Schimbaţi-vă inima, schimbaţi-vă glasul!
Întoarceţi-vă Acasă!
Nu ştiu cum să vă spun, pentru că v-au spus-o atât de mulţi înainte. Şi cine sunt eu, să fiu ascultată?
Eu scriu pentru că nu pot altfel. Pentru că, dacă n-aş scrie, aş umbla strigând.

O DOARE!!!
NU MAI VREA! NU ŞTIE CÂT MAI POATE!
Încearcă din răsputeri să vă susţină pe toti, dar o răniţi cu ura, şi nesăbuinţa, şi gândurile voastre, şi nu ştie cât va mai putea să continue aşa.
Nu se va întâmpla nimic deranjant pentru voi. Ea doar se va stinge şi va lăsa locul pustiu, numai bun pentru şacalii care aşa îl vor. O veţi pierde fără să ştiţi că a fost cu voi. Va lăsa în urmă doar amprenta tristeţii, o vagă umbră a ce-a fost iubirea ei, cândva.
În timp, când aerul va părea nu destul, când vă veţi aminti că cerul obisnuia să aibă altă culoare, că n-aţi mai auzit o pasăre cântând de nu-ştiu-când, când culoarea ochilor copiilor va fi stinsă, doar atunci vă veţi întreba „ce s-a întâmplat?”. Şi, ca de obicei, va fi prea târziu.
Aş vrea să pot termina scrisoarea mea, dându-vă curaj şi imbold, ca de obicei.
Dar acum nu scriu despre mine sau despre voi.
De data asta nu e despre noi. E despre Ea.
Şi nu vă pot da ce nu simt, ce nu am.
A mai rămas doar un fir de iubire, care nu lasă tristeţea să devină altceva.
Dar tânguirea ce-mi sfâşie fiinţa în clipa asta, trebuie tămăduită.
Nu puteţi lăsa să se-ntâmple una ca asta.
Nu puteţi să terminaţi ce n-aţi început, să omorâţi ce n-aţi creat. Nu puteţi. N-aveti dreptul.
Puteţi doar să o iubiţi şi să o acceptaţi, aşa cum şi Ea vă iubeşte şi vă acceptă de atâtea milenii.
Şi voi, umbrelor, puteţi ceva: să vă rugaţi ca Pasărea Măiastră să n-ajungă cenuşă. Cu iubire vă spun: nu vreţi s-ajungă cenuşă. Nu veţi face faţă renaşterii ei, când tristeţea se transformă în foc şi lacrima seacă pământul.
Iartă-i, Maică…. dacă mai poţi.

logo-mama-redesign

Design grafic: Irina Maria Ganescu

CĂTRE MAMA

Sărutmâna, Maică.
M-am gândit să-ţi scriu. Da, tocmai azi.
Cu ruşine mărturisesc: au trecut 21 de ani de când n-am mai venit la tine.
Şi ce bine-mi era în braţele tale, în inima ta, în iubirea ta!
Am vorbit de multe ori, ţi-am trimis pachet cu grijile, păsurile, fricile mele, iar tu mi le-ai stins cu iubire şi mi-ai trimis în schimb curajul.
Mă rog de iertare, deşi ştiu că n-ai fost supărată pe mine.
Abia acum înţeleg răbdarea pe care ai avut-o. M-ai renăscut acum 21 de ani şi ai aşteptat să cresc şi să înţeleg.
Încep să înţeleg şi asta mă copleşeşte: sensul a ce sunt. E atât de simplu şi atât de mult.
Ai vegheat şi aşteptat acest moment, aceste rânduri.
Rogu-te să nu mă laşi sa fie doar atât!
Aş spune că te îmbraţişez cu drag, dar ştiu că nu te pot cuprinde.
Mă las în îmbrăţişarea Ta, cu smerenie.

ArsenieBocaIisusinZeghe1

A DOUA ZI

Draga mea!

S-au sărbătorit pentru că îi cheama Andrei sau altfel.
S-au sărbătorit pentru că locuiesc aici.
S-au sărbătorit pentru că locuiesc departe, dar au plecat de aici.
S-au sărbătorit pentru că au venit din altă parte şi locuiesc aici.
S-au sărbătorit pentru că se simt ai tăi sau pentru că nu simt nici o legătură cu tine.
S-au sărbătorit pentru că le pasă sau nu.
S-au sărbătorit pentru că te iubesc sau pentru că eşti doar un pretext pentru ei.
S-au sărbătorit pentru toate motivele lumii şi câteva în plus.

Dar pe tine? Pe tine cine te-a sărbătorit?

Cine te-a îmbrăţişat de “la mulţi ani” de dimineaţă?
Cine ţi-a cântat pe la prânz?
Cine ţi-a şoptit seara, la culcare?

Te-a îmbrăţişat ceaţa dulce şi grea, ascunzându-ţi cicatricile şi o lacrimă venită din puţină oboseală. Ştiu. Ai fi dormit puţin, dar…
A fost bună ceaţa: ţi-a pus puţin alean pe dor şi pe doine.
Spre prânz, când uitasei deja că e ziua ta, a venit Soarele cu tortul plin de lumânări scânteietoare! Cu surle şi trâmbiţe, cu fast şi veselie, aşa cum numai el ştie! Ţi-au cântat piţigoii, pescăruşii, ciorile şi porumbeii… doar ei au rămas prin oraşe, după exod. Ce să-ţi fac dacă ai hotărât să te sărbătoreşti iarna?

Ei erau în toiul petrecerii, când tu nu voiai decât linişte… pace… clar de lună, susur de greieri…
Dar nu… mai trebuia să asculţi o horă, un banc nesărat… o declaraţie sinceră… ici-colo un gând-pe-gând cu tine…
Spre dimineaţă au obosit şi ei, pruncii. Ai putut să te linişteşti, plină încă de toată energia explodată din piepturile lor.

Atunci m-am putut feri de alţi ochi, m-am putut apropia încet de urechea ta, să-ţi şoptesc: te iubesc. Atât m-am priceput înainte de lacrimi.
Habar nu am de ce mă faci să plâng de fiecare dată. Poate pentru că mi-e dor de tine, deşi nu am plecat şi nici gând de bejanie n-am. Poate pentru că eşti legenda mea frumoasă, secretul meu, basmul în care mă văd şi mă ştiu dintotdeauna.

Azi e ziua de după ziua ta. E linişte. Pruncii îşi văd de ale lor, iar tu ai rămas tot cu râurile, munţii, câmpiile şi mările tale.
Aştepţi cuminte, cu mâinile muncite odihnindu-se-n poală, venirea lor către tine, anul viitor.
Ce-o fi un an? Mai nimic.
Eşti aici de când Soarele şi Cerul. Vei fi aici când îşi vor aminti.

Mulţumesc, Maică, pentru iubire şi pentru că-mi ascunzi dorul de tine, mereu.

img_4557