D(i)ary. marți, 16 octombrie ’18

Știi ce mi se pare absolut fabulos? Felul în care știe Cerul să îți oblojească fricile. Dacă îl lași.

Momentul alegerii. Îți dai frâu liber, e fain, te simți bine, ba chiar te admiri la un colț. Nu durează prea mult, că intervine afurisitul ăla de echivoc: “dar dacă…”. Na! Ți-a tras-o la rădăcină! Te-a luat de pe picioare, ca un tsunami nevăzut și șiret! Și s-a dus și bruma de încredere pe care credeai c-ai învățat-o și-ai exersat-o până acum! Ei, nu chiar, că ai capacitatea să observi șerpișorul ăla care se insinuează în carnea ta. Eu cred că e bine, atâta vreme cât îl observi continu și îl ții sub control. Important e să nu îl lași să își facă de cap în viața ta, că strică toate jucăriile.

Și îl observi…. Și îl observi…. Și îl ții în frâu… și te ia un plictis de zile mari, gândindu-te “altă treabă n-am decât să stau după idiotul ăsta, care se crizeaza la fiecare pală de vânt?” Și zici că nu îi mai dai atenție, că nu îl mai hrănești cu energia ta, și se va ofili singur. Hahaha! Așa am făcut! Și era mai bine, până când am observat cum vin din exterior subiecte de discuție exact pe tema fricii pe care eu consideram că nu o mai hrănesc! Te-ai prins?! Pe măsură ce trecea timpul, am realizat că degeaba încerc eu să stau cu spatele la el, că șerpișorul sâsâia din toți rărunchii, doar-doar l-o băga și pe el în seamă cineva. Atunci am schimbat macazul. L-am luat în palmă, l-am privit si… ce ochișori mici și vii are! E chiar drăgălaș, în felul lui tembel. Hai, c-am luat-o razna, după ce că personalizez frica, îi mai găsesc și însușiri drăgălașe! Mai rămâne să dezvolt un atașament față de șerpișor!

Și nu exact asta facem? Ne atașăm de propriile frici, dându-le cu spoială de calități. Frica de libertate o numim responsabilitate. Frica de responsabilitate o numim dorință de libertate. Frica de suferință o numim progres și frica de a primi schimbările, o numim traditionalism  ș.a.m.d.

Ce faci în momentul în care ai în palmă frica ta; e clară, conturată, știi exact ce e. Îi dai în cap, o strivești ca pe un gândac sau o pui în buzunarul de la piept, ca pe ceva foarte drag ție? Eu zic că nici una, nici alta. Cum să-ți spun? La fel ca tine, frica ta crede că există, că e reală, că e îndreptățită la opinie. Și-atunci, ca de la hologramă la hologramă, cred că e mai bine să o așezi pe un scăunel lângă tine și să îi spui: “hai să vedem ce face Tata cu situația asta”.

Vă liniștiți amândoi și primiți primul mesaj, apoi al doilea… și înțelegeți (din nou) că totul este așa cum este. Orice culoare i-ați da, orice părere ați avea despre situația prezentă, ea nu este decât așa cum este, fără un sus sau un jos, fără un bine sau un rău.  Îți amintești atunci un vers: “Bucurosi le-om duce toate”, că fără bucurie nu știu ce rost ar mai avea să le ducem. Fără bucurie și umor, nu văd ieșire din ițele pe care le-am încurcat cu toții, atât de magistral.

Privesc Cerul și văd doar iubire și pace. Privesc mesajele pe care Frații din Lumină le trimit către noi și toate spun cam același lucru: “Bucură-te, totul e bine, totul e în echilibru, totul e armonie!” privesc la noi și văd o colcăială și o zbatere fără sens, când, de fapt toate-s așezate și cunoscute. Nu avem nimic altceva de făcut decât să respirăm și să ne bucurăm!

Cu bucurie, înainte!

D(i)ary. marți, 17 aprilie ’18

Unii prieteni mă întreabă ‘ce-mi doresc de ziua mea’.

Ce să-mi doresc? Ca tot omul: sârme noi pentru uscatul rufelor, un aragaz cu un cuptor mai bun, colac nou la wc, un preș nou la intrare… să zugrăvesc la vară… să… mna… ca omul.

Despre asta vrei să vorbim? Ce-mi doresc?

Mai bine vorbim despre ce este. Despre starea de fapt. Anul trecut a fost special. Anul ăsta e special. Fiecare aniversare e specială. Nu pentru că ‘e ziua mea’, că nu-i a mea. N-am dobândit-o în nici un fel. Ce e cu ziua asta, de fapt? Oamenii își sărbătoresc nașterea, adică venirea în existența asta materială. Așa, și? Care-i treaba? Chiar ai de sărbătorit momentul în care ai venit să îți plătești ‘facturile’? Chiar ai de sărbătorit coborârea din Rai? Nu comentez. Știu că nu-ți place ce spun. Nu-ți cade bine.

Ce e ziua nașterii? Ne obișnuim să sărbătorim începutul, ca la revelion, dar ziua de naștere e, mai întâi, o încheiere. Abia a doua zi poți sărbători începutul. Ziua de naștere semnifică încheierea unui an, a unui ciclu. De aia se spune că ‘ai implinit’. Adică l-ai împlinit/întregit/încheiat. Dacă ești atent, copilul împlinește 1 an de la naștere. Adică s-a scurs un an de când a venit aici. Deci, ziua asta semnifică încheierea unor ani de când am venit în manifestare aici. Abia de mâine încep un nou an.

Ziua de naștere e o perioadă – punte, o zonă de trecere. Dacă nu îți acorzi șansa de a sorta și deșerta bagajul adunat, ai toate șansele să îl cari cu tine peste punte și, în anul ce vine n-o să înțelegi ce-i cu atâta greutate pe capul tău.

Eu consider ziua de naștere un bun prilej de auto-observare și auto-redefinire, reafirmare a propriei persoane.

Așa că, de ziua mea, îmi doresc de fapt, o sită. Să cern tot ce e de cernut, să las în urmă tot ce e de lăsat, să pot trece podul cu un bagaj mai ușor (că, deh, de la o vârstă e mai greu cu căratul). Și îmi mai doresc ceva: curaj să fiu ce sunt, încredere în Cei de Sus și 1000 de ani pace.

Pace și Lumină!

 

37.

Doamne, îţi mulţumesc că mă-ntorci mereu. La origini, la rădăcini. La adevărul simplu.
Doamne, iartă-mă pentru lipsa de smerenie, pentru dorinţe deşarte, pentru neîncredere.
Doamne, învaţă-mă să cred, ajută-mă să renunţ, ţine-mă aproape.
Hărniceşte-mă.
Îţi multumesc, Doamne, pentru ghidare, pentru întovărăşire şi pentru cale.
Dă-mi, Doamne, puterea luminii Tale în clipele de întuneric şi derivă, şi ştiirea că cea mai profundă beznă e locul naşterii mele.
Îţi mulţumesc, Doamne, pentru darul despărţirii, dezamăgirii şi durerii. În ele Te-am găsit şi cu ele mi-am hrănit şi tămăduit sufletul.
Îţi mulţumesc, Doamne pentru ce ai luat de la mine, uşurându-mi povara dependenţei şi-ţi mulţumesc pentru ce nu mi-ai dat niciodată, neîncărcându-mă cu noi nevoi.
“Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”

Dreptul la Bucurie

Cauţi pentru un timp, acel lucru care să te bucure, care să încununeze frumos experienţa ta, munca ta de până acolo, calităţile tale. Îl găseşti. Te bucuri. La-nceput entuziasmul îşi face apariţia, dar curând înţelegi că de Sus ţi se spune s-o laşi mai moale, că nu-i sănătos. Atunci te aşezi în bucurie şi savurezi înghiţitură după înghiţitură şi-ţi dai seama că e chiar bine! Ha! Chiar e fain să poţi lua câte o bucăturică din bucuria asta, doar când ţi-e poftă de gustul ei. Ţine mai mult, nu duci nici o lipsă. E bine.
Şi-apoi, vine unul şi-i pune capac. Pur şi simplu pune capac pe bucuria ta! Aşa, pur şi simplu! De parcă era bucuria lui! De parcă el a adus-o pe lume! De parcă e stăpân peste bucuria ta, peste creaţia ta!!!

Cine te crezi, măi… ăsta?!?!? Cum îţi permiţi să-mi căpăceşti tu, mie, bucuria?!?!

Te ia de la stomac. Simţi cum ţi se strânge şi începe să macine otravă. Cunoşti prea bine starea şi nu vrei să ajungi acolo. Te ţii cu mâinile şi cu picioarele de muchiile bunului simţ! Cu dinţii te ţii! Doar-doar nu o să-i sari în beregată! Nu vrei să faci asta. Nu vrei. Îţi spui mereu şi mereu, şi mereu că nu vei face asta….
Dar cu bucuria ta cum rămâne? Cum rămâne cu fărâma ta de bucurie, de echilibru, de bine şi frumos???

I-a pus capac şi nu-i mai vezi lumina! I-a pus capac şi nu-i mai auzi clinchetul! I-a pus capac şi tu stai în genunchi lângă ea, fără s-o mai poţi gusta! Eşti în genunchi şi nu mai vrei nimic, nici macar să-i iei gâtul netrebnicului. Nu mai vrei nimic altceva decât bucuria ta. Că-i a ta! Ţie ţi-a dat-o Tata!!! Cine se crede el să-i pună capac? Cine-i dă dreptul ăsta?
Nimeni. Chiar nu are nevoie să îi dea cineva acest drept. Şi l-a luat singur din raftul cu drepturi. De ce? Pentru că aşa i-a căzut bine. Pentru că asta e bucuria lui. Da. Bucuria lui este un capac mare şi greu peste bucuriile altora. Asta îl bucură: să pună capac. Asta îl face să se simtă puternic. Pentru cât timp? Pentru atâta timp cât ţine capacul peste bucurii. Pentru atâta timp cât ceilalţi, aidoma mie, cad în genunchi şi îşi plâng bucuriile, neridicând capacele de pe ele. Pentru atâta timp cât nimeni nu îi spune să îşi ia capacele şi să şi le dea de cap, doar-doar ‘or suna a clopot spart!
Capacul tău nu se potriveste peste bucuria mea!!! E prea mic, prea meschin!
N-ai ştiut si asta te-a pierdut: gustam bucătură cu bucătură din bucuria mea, pentru că BUCURIA MEA ESTE NESFÂRŞITĂ!!! N-ai cum s-o acoperi! Va rămâne mereu un colţ neacoperit undeva!

Pentru că am acceptat TOATĂ BUCURIA pe care mi-a dat-o Tatăl meu! Pentru că nu mă mulţumesc cu puţin, ci tu TOT ce îmi poate oferi Tatăl meu!
Capacul tău e neîndeajuns!
Ia-ţi capacul tău şi umblă!


0000-final-entry

sursa imagine: http://www.rassouli.com

33. (acceptare)

Ai învăţat că înlăuntrul tău vei găsi pacea şi echilibrul, deci – fericirea.
Frumos.
Nu-ţi spune nimeni, aşa că-ţi voi spune eu.
Intrând cu onestitate pe uşa tainică a fiinţei tale, vei întâlni o amestecătură de grandios şi minuscul, minunat şi hidos. Vei fi stăpân şi sclav, generos şi avar, sincer şi ultimul mincinos. Totul deodată, totul la un loc.
Te vei simţi liber şi încătuşat pe vecie. Totul şi nimicul te vor elibera şi sugruma, extinde şi strivi, de n-ai să mai ştii cine şi cum eşti. Vei trece de la starea de-nălţare sublimă, la căderi infernale, de la iubire la ură, de la pace la frământări distrugătoare. Vei găsi în tine îngeri feerici şi demoni devoratori de suflete, lunima va fi mistuită în întunericul absolut, ca în el să descoperi, mai apoi, Lumina.
Ce-i de făcut? Nimic.
Acesta eşti tu, omul meu drag.
Eşti totul şi nimic. Eşti vital de important în Univers şi totdată nu însemni mai mult decât un fir de praf.
Singura stare corectă e acceptarea şi pentru asta trebuie să muncesti ca un ocnaş. E singura comoară pe care o ai de dezgropat.
Acceptă că eşti şi nu eşti ce eşti sau că doar ţi se pare.
Acceptă că totul e adevărat şi fals în acelaşi timp.
Acceptă infinitatea de a fi orice, oricum.
Acceptă.