D(i)ary. vineri, 13 iul ’18

Nu mai știu dacă m-a trezit eclipsa, Luna sau motanul. Crezi că e important? La 5:40 dimineața e o liniște superbă, chiar și pe strada mea. La 6:00, două mașini devin patru, intervalul dintre două tramvaie se scurtează. La 6:30 mă bucur dacă pot număra până la 20 între două mașini. Dacă aș rămâne agățată de zgomotul străzii, mintea mea nu și-ar mai găsi odihna. Am învățat să mă agățat de razele de soare printre ramuri, de sunetele din interiorul meu. Am învățat să aleg lumea interioară. Ai spune că fug. Nu, doar mă retrag. E mult mai ușor să privești din interior spre exterior decât invers. Cel puțin, atunci când ai înțeles că nu ești decât în interior.

Lună, Lună Nouă
Taie pâinea-n două
Și ne dă și nouă!
Ție jumătate
Mie jumătate
La vară – bucate!

Așa ne-a învățat bunica să (des)cântăm la Lună Nouă.

O fi despre generozitate? Despre legătura femeii cu lumea asta? Dacă femeia e rodnică și lumea e rodnică. Dacă femeia de darnică și lumea e darnică.

Lumea – Lunea – Luna

Cine-i Lumea? “Natura”, o să zici. Și Natura cine-i? E ceva sau cineva? Unii o văd ca pe o bucată de lut, alții ca pe o piatră. Unii o consideră Maică/Zeiță, alții nici nu se gândesc la ea. Pentru unii, Lumea e Terra, pentru alții e omenirea. Da, acuma știu că ești deștept; o să sari: “și una – și alta!”.

Când spui cuvântul ăsta, ‘lumea’, care e prima imagine pe care o vezi, care e prima senzație pe care o simți în corp? Ce simte ființa ta când aude “LUMEA”?

Probabil că azi, pentru că e unul dintre acele momente în care Luna are tupeul să se înnoiască exact când iubitul ei, Soarele e puțin eclipsat, femeile au o mică șansă să fie mai blânde cu ele, mai sincere atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară. (Păzea!)

Și da, e o zi de vineri-13. Vineri e ziua zeiței Venus, cea care ne învață să ne valorizăm. 13 e un număr absolut fabulos, dacă știi că reprezintă manifestarea Trinității în materie, manifestarea Voinței Divine în dimensiunea asta (3D). Această zi de vineri-13 e cu dedicație specială pentru cei ce acceptă să primească cu recunoștință și curaj, orice dar le oferă subconștientul lor. Deschide-ți inima și mintea, să te auzi ce-ți spui!

Sfatul terapeutului? Beți apă.

 

Reclame

Altă mirare

Doamne, oare ce cred oamenii când mint?
Hai, de-a serioaselea. Ce cred ei?
Dacă eu îi văd, Tu cum mai suporţi?
Da, ştiu, detaşare… e un sentiment amestecat şi ciudat, de părere de rău cu eliberare, ceva aşa, ca râsu’-plânsu’. Dacă o să spun că mă uit la ei ca la nişte prunci care încearcă să ascundă faptul că fumează, o să-mi spună că mă dau superioară. Tocmai asta, nu. Ţin minte perfect cât de penibil era când o minţeam pe mama. Tăcea, mă asculta cuminte şi serioasă, iar după ce terminam “croşetătura” îmi spunea calmă: “bine, acuma spune şi adevărul”. Şi spuneam şi adevărul, şi mă simţeam eliberată, şi următoarea dată tot aşa se întâmpla. De ce? Nu de teamă, cum s-ar putea crede. Nu. Toţi îşi minţeau părinţii şi am zis că aşa-i mersul, aşa se face. Şi mama ştia şi de-aia mă păsuia câteva clipe, până debitam tâmpenia. Doamne! Şi ce ne mai distrăm acum, amintindu-ne!
Aşa o fi şi cu Tine? După ce ne-ntoarcem acasă, ne uităm la diapozitive cu minciunile pe care le-am spus şi ne distrăm împreună? Spune-mi că-i aşa, să nu mă ia jalea de la atâta ipocrizie! Spune-mi că totu-i o glumă proastă de care o sa râdem la final! Spune-mi că toţi merită soarele şi bucuria eliberării, doar că nu e aşa vizibil la toţi! Şi mai spune-mi că a minţi frumos e mai iertat decât a spune un adevăr dureros şi neplăcut! Că adevărul nu ajută la nimic, că minciuna e, de fapt cea care vindecă, pe când adevărul doar răneşte şi incomodează.
Nu ştiu cum aş putea trăi într-o astfel de lume, dar spune-mi asta, să-i mai pot privi, să le mai pot înţelege făţărnicia. Altfel n-am cum. Pur şi simplu n-am cum. E peste puterea mea de înţelegere. Pe cuvânt că m-am străduit. Am căutat în fiecare ungher al fiinţei mele un motiv, pretext, ce-o fi el, care să mă ajute să înţeleg ce nu pot înţelege: minciuna fără noimă. Minciuna care nu ar avea de ce să aiba la bază frica.
Pe bune că înţeleg când omul minte din frică! Pe cuvânt! Dar să minţi aşa, de-aiurea, când ştii că cel din faţa ta nu te judecă şi oricum ştie adevărul, când ştii că n-ai nici de ce, nici cum să ascunzi acel adevăr… pe bune!? La ce-ţi foloseşte?

Mă mir, Doamne. M-ai miruit cu încă o mirare.

10520575_623539537748321_9011574889393469757_o

UN MILION DE STELE

16 Octombrie 2015.

O seară de toamnă în toată regula.
Prieteni dragi m-au invitat să mă alătur evenimentului lor: “Un Milion de Stele”.
În întunericul ce cuprindea oraşul, apăreau luminiţele lumânărilor aprinse din iubire şi respect pentru persoane aflate în dificultate.
Frumos tare!
Nu puteam să nu mă alătur lor!
Aveam de spus ce gândeam şi simţeam de atâta timp. Aveam de mărturisit lumii întregi iubirea şi respectul meu pentru ei!
Şi asta am spus:

Pentru cine nu ne ştie, suntem clovni specializaţi în lucrul în spitale şi centrele de terapie pentru copii cu autism şi Sindrom Down.
Chiar dacă nu suntem foarte cunoscuti, avem o experienţă de 13 ani.
Sunt aproape 3 ani de când am intrat în lumea absolut minunată a copiilor cu Sindrom Down.
Da, ştiu, unii mă vor privi ciudat sau vor spune că habar n-am despre ce vorbesc.
Ba da. Am habar.
Ştiu că există greutăţi şi probleme, nu vreau să minimalizez acest aspect.
Vreau, însă, să vorbesc despre darul minunat pe care-l reprezintă persoanele cu SD în această lume. Si acest dar este onestitatea iubirii.
Rar mi-a fost dat să întâlnesc atâta bucurie şi iubire în stare pură!
Sinceritatea cu care îşi manifestă emoţiile ar trebui să fie un exemplu pentru noi, toţi. Relaţionând cu aceşti copii, ne-am molipsit şi noi de bucuria şi onestitatea lor.
Am fost invitată aici să vă vorbesc despre beneficiile “terapiei prin zâmbet” în cadrul şedinţelor noastre de lucru. Aceste beneficii există, sunt reale şi vizibile în timp. Dar cred că cel mai bine v-ar putea povesti despre munca noastră, părinţii şi terapeuţii, care văd aceste efecte.
Eu, pentru că aşa îmi stă în fire, voi face o nesăbuinţă şi vă voi spune că NOI SUNTEM ÎN TERAPIE! Ei sunt adevăraţii terapeuţi!
De la părinti, terapeuţi de toate felurile şi până la noi, prietenii lor de joacă, suntem incluşi în acest program de tămăduire!

Şi pentru că tot de la ei am învăţat să am curaj să fiu sinceră şi să iubesc onest, voi avea acum curajul să propun ca, pe lângă toate programele de terapie create pentru copiii cu SD, să se creeze oficial un program în care “normalii” să înveţe de la ei iubirea necondiţionată şi bucuria de a fi. Să fie ajutaţi să “contamineze” cu frumuseţea sufletelor lor cât mai mulţi oameni!Cred că asta ar schimba lumea.
Am aprins şi eu o lumânare în marea de lumânări, dar nu m-am gândit la problemele cuiva, ci la frumuseţea şi bucuria prieteniei noatre, pe care o voi onora întotdeauna.

Se spune că o imagine valorează cât o mie de cuvinte. De aceea voi aşeza aici mărturia în imagini a ceea ce am spus.
Aşa arată o primă întâlnire!

12166857_1619329824998131_2030041968_n 12167919_1619329828331464_1955524304_n 12170664_1619329838331463_1661095014_n