D(i)ary. marți, 16 octombrie ’18

Știi ce mi se pare absolut fabulos? Felul în care știe Cerul să îți oblojească fricile. Dacă îl lași.

Momentul alegerii. Îți dai frâu liber, e fain, te simți bine, ba chiar te admiri la un colț. Nu durează prea mult, că intervine afurisitul ăla de echivoc: “dar dacă…”. Na! Ți-a tras-o la rădăcină! Te-a luat de pe picioare, ca un tsunami nevăzut și șiret! Și s-a dus și bruma de încredere pe care credeai c-ai învățat-o și-ai exersat-o până acum! Ei, nu chiar, că ai capacitatea să observi șerpișorul ăla care se insinuează în carnea ta. Eu cred că e bine, atâta vreme cât îl observi continu și îl ții sub control. Important e să nu îl lași să își facă de cap în viața ta, că strică toate jucăriile.

Și îl observi…. Și îl observi…. Și îl ții în frâu… și te ia un plictis de zile mari, gândindu-te “altă treabă n-am decât să stau după idiotul ăsta, care se crizeaza la fiecare pală de vânt?” Și zici că nu îi mai dai atenție, că nu îl mai hrănești cu energia ta, și se va ofili singur. Hahaha! Așa am făcut! Și era mai bine, până când am observat cum vin din exterior subiecte de discuție exact pe tema fricii pe care eu consideram că nu o mai hrănesc! Te-ai prins?! Pe măsură ce trecea timpul, am realizat că degeaba încerc eu să stau cu spatele la el, că șerpișorul sâsâia din toți rărunchii, doar-doar l-o băga și pe el în seamă cineva. Atunci am schimbat macazul. L-am luat în palmă, l-am privit si… ce ochișori mici și vii are! E chiar drăgălaș, în felul lui tembel. Hai, c-am luat-o razna, după ce că personalizez frica, îi mai găsesc și însușiri drăgălașe! Mai rămâne să dezvolt un atașament față de șerpișor!

Și nu exact asta facem? Ne atașăm de propriile frici, dându-le cu spoială de calități. Frica de libertate o numim responsabilitate. Frica de responsabilitate o numim dorință de libertate. Frica de suferință o numim progres și frica de a primi schimbările, o numim traditionalism  ș.a.m.d.

Ce faci în momentul în care ai în palmă frica ta; e clară, conturată, știi exact ce e. Îi dai în cap, o strivești ca pe un gândac sau o pui în buzunarul de la piept, ca pe ceva foarte drag ție? Eu zic că nici una, nici alta. Cum să-ți spun? La fel ca tine, frica ta crede că există, că e reală, că e îndreptățită la opinie. Și-atunci, ca de la hologramă la hologramă, cred că e mai bine să o așezi pe un scăunel lângă tine și să îi spui: “hai să vedem ce face Tata cu situația asta”.

Vă liniștiți amândoi și primiți primul mesaj, apoi al doilea… și înțelegeți (din nou) că totul este așa cum este. Orice culoare i-ați da, orice părere ați avea despre situația prezentă, ea nu este decât așa cum este, fără un sus sau un jos, fără un bine sau un rău.  Îți amintești atunci un vers: “Bucurosi le-om duce toate”, că fără bucurie nu știu ce rost ar mai avea să le ducem. Fără bucurie și umor, nu văd ieșire din ițele pe care le-am încurcat cu toții, atât de magistral.

Privesc Cerul și văd doar iubire și pace. Privesc mesajele pe care Frații din Lumină le trimit către noi și toate spun cam același lucru: “Bucură-te, totul e bine, totul e în echilibru, totul e armonie!” privesc la noi și văd o colcăială și o zbatere fără sens, când, de fapt toate-s așezate și cunoscute. Nu avem nimic altceva de făcut decât să respirăm și să ne bucurăm!

Cu bucurie, înainte!

Reclame

D(i)ary. joi, 19 iulie ’18

E primul an în care nu sunt lângă tine, să-ți spun “la mulți ani”.

E primul an în care, chiar dacă aș fi acolo, tu nu ai fi.

Aș fi vrut să fiu acolo, pentru el, să-ți simțim lipsa împreună.

Ar fi mai bine sau e mai sănătos să ne gândim la tine din două colțuri ale țării? Poate că iubirea noastră va prinde la mijloc o scamă din lumina ta, creând o punte între sufletele noastre.

Noi am rămas iubindu-te, iar tu creezi grădini prin lumi albastre.

Drumul ți-e bun și calea ți-e dreaptă. Aici ai lăsat amprente luminoase pe suflete, să știm să te găsim când vom pleca acasă.

Îmi dau voie să curg lacrimile ținute ascunse atâta vreme.

Camelia Matei

D(i)ary. luni, 16 iulie ’18

Nu înțeleg nici acum de ce nu e frumos să spui cuiva că e bătrân; trebuie să spui ‘persoană învârstă’. Pe bune?!? De când ‘bătrân’ e o injurie? Nici măcar ‘prost’ nu mi se pare o mare calomnie, dar, hai să zicem, p’asta o mai poți nega, mai poți încerca s-o ascunzi. Dar bătrânețea e la vedere! Ce naiba vrei să ascunzi? Pune-ți un sac în cap și tot se vede că ești bătrân!

O să îmi spui că are legătură cu neacceptarea de sine. Nu, eu zic că e o hiper-pedanterie. Nu sună bine în urechea filfizonului și atunci, haida! Schimbăm! Păi, se poate? Dacă se șifonează?

Nu susțin ideea că bătrânețea vine la pachet cu înțelepciunea. Din contră. Vine cu senilitate, vanitate goală, frică și, în primul rând, cu degradare fizică. Ar fi minunat să nu fie așa și chiar nu e chiar așa. Adică nu întotdeauna, nu pentru toți.

Bătrânețea e doar un efect. E efectul trăirii. Viața e un proces de oxidare. Nu s-au inventat încă antioxidanții care să întârzie sau să contracareze efectul trăirii, al experimentării. Omul este și o creație, nu doar un creator. Dacă vrei, poți spune că omul este propria sa creație, deși e doar parțial adevărat. Ca principiu, omul este creația Tatălui, dar ca modalitate de exprimare și experimentare a acestei dimensiuni, își este sieși creator. Omul decide ce experimentează și cum se raportează la experiențele vieții, aceasta fiind manifestarea liberului arbitru. Așadar, bătrânețea este efectul modului în care a ales să trăiască.

Nu îți voi pune pe tapet beneficiile unui ‘regim de viață sănătos’. Nu sunt fanul acestui trend. Îți voi pune în față importanța filozofiei de viață și a eticii spirituale după care se conduce un om. Acestea își pun amprenta la nivel subtil și profund, și orice ar încerca să dreagă pe deasupra, e degeaba. Mai devreme sau mai târziu își vor face simțită prezența și vor modifica (schimonosi) personalitatea acelui om.

Degradarea fizică este inevitabilă și, aș avea curaj să spun, necesară. Trupul este ca o țesătură. Pe măsură ce timpul trece, țesătura se uzează, se rărește, se destramă. E natural. Orice creație are un început, un mijloc și un sfârșit. Trupul ține de Pământ, așa că se supune legilor sale.

Personalitatea ține de atitudinea interioară, de percepția asupra vieții, de suflet, de conștiință. Nu duci cu tine trupul, ci ceea ce ai cules și ce ai transformat în urma experienței tale aici. Așa cum nu duci cu tine mașina în apartament, nu iei cu tine trupul atunci când te întorci în casa Tatălui.

Când vehiculul începe să se degradeze, e semn că nu prea mai ai timp, că trebuie să te autoanalizezi de-a serioaselea, să schimbi ce e de schimbat, să înțelegi ce e de înțeles și să cureți ce e de curățat.

Ceea ce pare a fi dimineață, e seară și, pe când ne vom duce la somn, va fi dimineață cu adevărat.

 

D(i)ary. duminică, 15 iulie ’18

Teii de pe strada mea sunt bolnavi și mi-au îmbolnăvit și tufa de mentă. Doar ei și menta. Alți copaci nu sunt atinși. Paraziții au pretenții. Le plac aromele.

M-am supărat când mi-am dat seama că același parazit care omoară prea devreme frunzele teiului din fața balconului, mi-a atacat și menta, pe care am primit-o cu atâta bucurie!

Te întrebi ce-o fi atât de important la niște ‘vegetale’. Păi, nu au prea mare importanță în general, doar că pentru mine, ele sunt simboluri. Sunt simboluri din sertarul cu ‘copilărie / locul în care mi-ar plăcea să trăiesc’. Știi cum e când îți creezi o poveste din părțile altei povești? Aduni niște cioburi dintr-o poveste spartă și le așezi în așa fel încât să compui o altă poveste. Așa e la mine cu teiul și menta. Și tu ai simbolurile tale, chiar dacă nu ești conștient de asta. Toți ne compunem viața din peticele vieții trecute. Nu știm altfel. Nu îți place ceea ce nu cunoști deja, nu iubești ceea ce nu ai mai iubit. Aceeași poveste spusă într-un infinit de alte feluri. Ca să poți spune altă poveste, cu totul nouă, ar fi necesar să te lepezi de absolut tot ceea ce compune povestea de acum, inclusiv de povestitor. Abia așa, eliberat de orice noțiune, șablon, credință, ai putea începe o poveste cu totul și cu totul nouă. Până atunci, repovestim crâmpeie din povestea noastră inițială, din prima poveste pe care am spus-o despre noi, în prima zi a creației. Doar că de-atunci, așa cum se întâmplă cu toate amintirile, imaginile au devenit încețoșate, culorile s-au estompat, mirosurile s-au disipat. Povestea de azi e o palidă amintire a celei dintâi. Și noi ne zdrobim și ne mândrim cu povestea noastră, uitând că suntem niște flașnetari obosiți, măcinând aceeași melodie.

Doar uneori ne sună fals și atunci, facem liniște. Ascultăm. Tot ce e în jur e doar zgomot de fond. Ne amintim un cântec, un șuier, ca un fluier care respiră constant. Cu fiecare respirație parcă ni-l amintim mai clar. Zgomotul a încetat.

Un guguștiuc își cântă iubirea, în felul lui stângaci și catifelat. Fiecare cu simbolurile, peticele și cântecul lui.

D(i)ary. vineri, 13 iul ’18

Nu mai știu dacă m-a trezit eclipsa, Luna sau motanul. Crezi că e important? La 5:40 dimineața e o liniște superbă, chiar și pe strada mea. La 6:00, două mașini devin patru, intervalul dintre două tramvaie se scurtează. La 6:30 mă bucur dacă pot număra până la 20 între două mașini. Dacă aș rămâne agățată de zgomotul străzii, mintea mea nu și-ar mai găsi odihna. Am învățat să mă agățat de razele de soare printre ramuri, de sunetele din interiorul meu. Am învățat să aleg lumea interioară. Ai spune că fug. Nu, doar mă retrag. E mult mai ușor să privești din interior spre exterior decât invers. Cel puțin, atunci când ai înțeles că nu ești decât în interior.

Lună, Lună Nouă
Taie pâinea-n două
Și ne dă și nouă!
Ție jumătate
Mie jumătate
La vară – bucate!

Așa ne-a învățat bunica să (des)cântăm la Lună Nouă.

O fi despre generozitate? Despre legătura femeii cu lumea asta? Dacă femeia e rodnică și lumea e rodnică. Dacă femeia de darnică și lumea e darnică.

Lumea – Lunea – Luna

Cine-i Lumea? “Natura”, o să zici. Și Natura cine-i? E ceva sau cineva? Unii o văd ca pe o bucată de lut, alții ca pe o piatră. Unii o consideră Maică/Zeiță, alții nici nu se gândesc la ea. Pentru unii, Lumea e Terra, pentru alții e omenirea. Da, acuma știu că ești deștept; o să sari: “și una – și alta!”.

Când spui cuvântul ăsta, ‘lumea’, care e prima imagine pe care o vezi, care e prima senzație pe care o simți în corp? Ce simte ființa ta când aude “LUMEA”?

Probabil că azi, pentru că e unul dintre acele momente în care Luna are tupeul să se înnoiască exact când iubitul ei, Soarele e puțin eclipsat, femeile au o mică șansă să fie mai blânde cu ele, mai sincere atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară. (Păzea!)

Și da, e o zi de vineri-13. Vineri e ziua zeiței Venus, cea care ne învață să ne valorizăm. 13 e un număr absolut fabulos, dacă știi că reprezintă manifestarea Trinității în materie, manifestarea Voinței Divine în dimensiunea asta (3D). Această zi de vineri-13 e cu dedicație specială pentru cei ce acceptă să primească cu recunoștință și curaj, orice dar le oferă subconștientul lor. Deschide-ți inima și mintea, să te auzi ce-ți spui!

Sfatul terapeutului? Beți apă.

 

D(i)ary. miercuri, 4 iulie ’18

Dacă vrei să îți păstrezi echilibrul, agață-te de Cer, nu de alți oameni.

Observ reacția oamenilor când le spun asta. Pupilele se contractă, corpul are una-două secunde de stop. Simt cum mintea lor strigă la mine: “Cum adică?! Să rămân singur?!”

Nu te gândi că mă dau deșteaptă. Am trăit și eu starea asta. Probabil nici n-aș recunoaște-o, dacă n-aș fi experimentat-o cândva. Tocmai de aceea știu că e o reacție a minții, de care te poți lipsi, e o capcană din care te poți elibera.

Toți avem atașamente. Altfel n-am fi aici. Nimeni nu vine aici dacă nu are nevoie. Nimeni nu vine aici doar să admire peisajul. Toți avem de curățat, de dat drumul, de renunțat la ceva. Și ceva-ul ăla e atât de mult și întortocheat, încât avem senzația că sunt o sumedenie.

Suntem o adunătură de dependenți, unii mai falnici decât alții. Pământul e un mare centru de dezintoxicare, nimic altceva. Toți suferim de psihoze, paranoia și halucinații, cauzate de dependența noastră. Ne-am creat bule imaginare, într-o mare bulă (imaginară și ea), trăim povești pe care le considerăm adevărate, ne trăim dramele și comediile cu atâta abnegație, încât nu mai vedem gardul viu ce înconjoară incinta sau îngrijitorii ce ne protejează de propriile noastre coșmaruri.

Ceea ce uităm uneori, este faptul că ne-am internat din proprie inițiativă. Nu ne-a obligat nimeni. Astfel, dăm vina pe îngrijitori, pe ‘colegii de salon’ sau pe conducerea instituției. Ne balansăm între a ne smiorcăi după ajutor și a acuza Cerul de indiferență. Fascinant este că prea rar recunoaștem că ni se pare, că nimeni nu e vinovat de nimic, că totul e doar în mintea noastră.

Una dintre cele mai mari spaime e cea de a rămâne singuri. E cam la fel cu cea de a nu mai simți emoții. Omul are senzația că, pur și simplu, va înceta să existe. S-a definit atât de mult timp prin relații și prin emoții, încât, atunci când îi spui că ar trebui să renunțe la asta, că ar trebui să se debaraseze de aceste aderențe, aproape intră în șoc. De multe ori e complicat să îi explici diferența dintre a simți și a se defini prin ce simte sau să îl faci să înțeleagă că emoțiile nu țin de ‘a simti’ ci de a avea o părere despre ceea ce simți.

De fapt, cred că și atașamentul față de oameni tot de la emoții vine. Nu suntem atașați de persoana în sine, ci de părerea noastră despre acea persoană. Ne desenăm în minte un portret și ținem cu dinții de creația noastră. De aici vin dezamăgirile, trădările ș.a.m.d. Oamenii nu sunt altfel decât atunci când i-am întâlnit. Credem că părerea pe care ne-am formulat-o când i-am întâlnit e totuna cu a-i cunoaște. Nimic mai eronat! Nu ai cum să cunoști un om, atâta vreme cât deja ți-ai format o părere despre el, de la bun început. Da, poți să îți dai seama ‘pe la cât îi bate ceasul’, dar asta nu înseamnă că îl cunoști cu adevărat. La naiba! Nu te cunoști nici pe tine cu adevărat! Cum crezi că l-ai cunoaște pe altul?

Începi să îi cunoști pe ceilalți pe măsură ce îți dai voie să te cunoști pe tine, iar pe tine începi să te cunoști atunci când îți dai voie să te detașezi de propria ta persoană și să te observi cu onestitate, cu bune și cu rele.

Printr-un raționament logic, ajungem la concluzia că atașamentul față de oameni este, de fapt, atașament față de propria persoană. Adică orgoliu pur-sânge. Nu ai cum să te agăți de alții, dacă nu te consideri indispensabil.

Cu cât te cureți de aderențele din propria ta ființă, cu atât te vei elibera de odgoanele care te țin legat de alții. Asta nu înseamnă că îi vei pierde, ci că abia atunci îi vei putea iubi. Iubirea de semeni nu cere nici suferință, nici sacrificii. Ceea ce consideri acum a fi un sacrificiu, când vei alege să trăiești eliberat de aceste atașamente, vei înțelege că e doar un gest natural.

D(i)ary. luni, 2 iulie ’18

Uneori mă așez în fața tastaturii și nu știu ce să scriu. Ideiile, cuvintele refuză să iasă, să se așeze. Mi s-a spus că ăsta e un exercițiu, că nu trebuie să las să treacă momentul, că trebuie să insist. Mi-amintesc că, pe la 11 ani, mergeam la ‘cenaclul literar’. Era un fel de curs de creație literară, condus de o profesoară foarte talentată. Învățam să scriem poezii sau proză. Învățam să dăm frâu liber creativității, prin scris. Ori de câte ori ne plângeam că nu aveam inspirație, Ileana Pop ne spunea: “pune-ți foaia de hârtie în față, ia creionul în mână și uită-te la foaie; inspirația va veni și tu vei pregătit să scrii ce vine”. Ca prin minune, așa se întâmpla. De atunci am învățat că orice foaie albă, fie ea și virtuală, e un spațiu liber, un loc de odihnit mintea și de eliberare de gânduri. O foaie albă e loc pentru meditație.

Foaia albă e locul unde se pot cuibări amintiri, se pot creiona vise; e locul unde poate începe sau se poate sfârși o viață.

Până la urmă, ce e așa important într-o viață? Obișnuim să dăm atâta importanță ideii de viață! “O viață întreagă / de om” ni se pare ca fiind ceva măreț, cuprinzând o grămadă de timp. Avem impresia că acea viață e tot ce poate fi ca întindere în timp, ca importanță, ca unitate de măsură ultimă. În fond sunt doar câteva zeci de ani, din care, probabil, ultimii 20 de ani îi petrecem depănând amintiri, trăind prin prisma fostelor experiențe, hrănindu-ne cu ‘pe vremea mea’.

Primii 10 ani, îi trăim complet dependent de familie. Următorii 10 învățam cum să ne opunem familiei, cum să refuzăm orice tipar sau sfat, din dorința de a ‘deveni noi înșine’. Dacă avem noroc și suntem firi năbădăioase, după 20 de ani ne desprindem (de-o părere), pornind pe propriul nostru drum și până la 30 ne luăm porția de cucuie și vânătăi necesare maturizării. Suntem bravii deținători ai unei vieți proprii și personale și, până pe la 40 – 45 ne-o croim și o răscroim așa cum considerăm de cuviință, timp în care îi ‘modelăm’ și pe alții, dacă ne e dat să fim părinți. Mândri în șa! Urmează perioada în care realizăm ce greșeli și gafe am săvârșit, încercând să mai dregem busuiocul până pe la 65 -70. Apoi ne așezăm comod în fotoliu, sorbind cu paiul din înțelepciunea acumulată până aici și privind la ‘roadele’ existenței noastre. Asta… până când ne hotărâm să ne desprindem. 10-20 de ani petrecuți în fața ecranului pe care se derulează propria noastră creație. (Să mai zici că nu suntem cinefili cu toții!)

Dacă ar fi să privim cu onestitate, viața noastră e a noastră și o trăim pe bune vreo 30 de ani (plus/minus). Hai, 40! Treacă de la mine!

Nu vreau, cu nici un chip să crezi ca sunt pesimistă. Cei care mă cunosc, știu că sunt o optimistă aproape de imbecilitate. Cred doar că viața asta nu e atât de lungă cum ne place să o considerăm, ca fiecare zi e atât de importantă precum funia de care stă agățat unul deasupra prăpastiei. Mai cred că Budha a avut dreptate: “greșeala este că noi credem că avem timp”. Vorba fratelui meu: “trezește-te, că acu’ se face seară!”

Mi-aș dori să trăim o dimineață continuă, să avem vreme, să ne lipsească frica. Mi-aș dori să nu măsurăm timpul în ceasuri, ci în bucurii. Mi-aș dori să oprim iluzia timpului în secunda liniștii. Mi-aș dori.

Dar toate astea nu mi le doresc pentru că știu că sunt iluzii deșarte, vise sparte. De aceea îmi doresc, și mie și ție, s-avem curajul și înțelepciunea să trăim în prezentul continuu, să înțelegem că nu suntem nici ca atunci, nici ca acum, că suntem cum alegem să fim. Mereu.