D(i)ary. duminică, 1 iulie ’18

“Până șezi, fă ceva”, zice o vorbă ardelenească. Adică să îți ții mereu mâinile ocupate, să meșterești tot timpul ceva, să nu stai degeaba.

Nu știu cum e prin alte părți, dar în Ardeal, există o adevărată spaimă de lene, iar omul care a fost ‘prins’ că e leneș, e stigmatizat: ‘ăla nu-i de nici o treabă, pute locu’ sub el’.

Știu că influența catolică și-a spus cuvântul, dar să nu uităm că și în religia ortodoxă, lenea e un mare păcat. Ba mai există și un drac, direct responsabil cu asta. Din păcate, nu poți da vina pe el (‘the devil made me do it’) pentru că, în fond, leneșul nu face nimic! Deci, ce-ar trebui să spună? Că nu-l lasă dracu’ să muncească?

Am avut ocazia și timpul necesar să-i observ pe bătrâni, adică pe cei ce-au fost educați astfel. Munceau mult (stilul lor de viață cerea asta), dar știau și să se odihnească, să își ia porția de tihnă într-un anume moment al zilei. Da, de cele mai multe ori era o odihnă activă: lucrau ceva cu mâinile; ele coseau ceva, ei ciopleau ‘din brișcă’. Dacă era duminică sau vreo sărbătoare, știau să facă pauză, citeau din Carte, povesteau între ei sau pur și simplu ședeau cuminți și se uitau în zare. Deci, știau să facă totul cu măsură, dându-și voie să fie.

La generațiile ce au urmat, am observat cum această spaimă de lene s-a transformat într-o dorință  de a epata, de a arăta lumii cât de harnici sunt.

Hărnicia a ajuns un fel de boală, un fel de calvar pe care oamenii îl îndură de teamă de-a nu fi socotiți leneși. Nici măcar nu se mai știe exact ce-i aia lene, de fapt. De unde și până unde se întind efectele sau simptomele ei? Dacă nu ești mereu în priză, ești leneș. Simplu.

Mai mult decât atât, dacă nu se vede rodul hărniciei tale, nu te crede nimeni pe cuvânt. Astfel, s-a trecut de la smerenie la trufie. Să vadă tot satul cât ești de vrednic și de harnic! Averea materială este dovada clară a hărniciei și, de multe ori, cei ce nu au cum demonstra, sunt socotiți nevolnici, păguboși, defecți.

Nevoia de a face a pus stăpânire pe viața oamenilor, îndepărtându-i de ei înșiși. Oamenii fug de “a fi” ca dracul de tămâie, iar când încerci să-i întorci către ei, inevitabil apare întrebarea: “cum să fac să fiu?”. Pfffff!

De cele mai multe ori îmi vine să le spun cuvintele lui Krishna (Baghavad-Gita):

“Nimeni, niciodată, nu stă măcar o clipă fără să săvârșească fapte, căci săvârșește fapte fără să vrea, prin Tendințele născute din Natură” (organismul uman lucrează / este activ  în permanență)

“Părăsind fructul faptelor, mereu mulțumit, liber, chiar dacă a trecut la faptă, acela nu săvârșește nimic”

Pare complicat, dar, dacă luăm cele două exemple de mai sus, înțelegem diferența. Bătrânii munceau cu smerenie, aducând în faptă ce era necesar, fără atașament față de rezultatele muncii lor. Denaturarea ce-a survenit a dat importanță rezultatelor, ‘roadelor’ mai mult decât acțiunii în sine.

Să fii activ, e natural și benefic. Să fii mândru, atașat (dependent) de succesul acțiunilor tale e nociv, îndepărtându-te de esența ta: ‘a face’ e doar o exprimare a lui ‘a fi’.

O să îmi spui că n-are nici o noimă, că doar tu știi bine că ceea ce faci e rodul muncii tale, rodul mâinilor și a minții tale. Bine. Eu nu-s așa deșteaptă și voi apela la Maestrul meu, Isus: “Nu eu, ci Tatăl care sălășluiește în mine, săvârșește lucrarea”. Îți voi pune și întrebarea: îți controlezi tu fluxul sangvin, activitatea stomacului sau a intestinului? Toate acestea sunt acțiuni pe care ființa ta le săvârșește continuu, iar tu ești complet inconștient de ele, neavând puterea de a le controla, pentru că nu deții acest control. Cine le controlează? Nu-mi spune că sunt în controlul creierului, că s-a dovedit științific că nu e așa.

Vrei să-ți spun adevărul? Nu controlezi nimic. Nici atunci când ai senzația că ești în control, nu ești tu acela care controlează. E doar o iluzie. Ca atunci când erai copil și părinții te lăsau să te imaginezi vreun super-erou sau vreo prințesă.

Obții adevăratul control doar atunci când scoți degetele din priză, te retragi în starea de observator și îți unești conștiința cu cea a Sinelui, iar pentru asta ai nevoie de liniște în cap și pace în inimă.

Pace și Lumină!

 

 

Reclame

D(i)ary. duminică, 18 februarie ’18

Am găsit două modele de cusătură în cruci, din Țara Lăpușului și m-am gândit c-ar arăta foarte fain ca zgărdane. Așa că m-am apucat și le-am trecut în catastiful cu modele (nu îi pot spune caiet, că e cât o evanghelie).

Lucrând la asta, mi-am văzut mâinile și m-a fulgerat: Doamne, câte le-ai dat să știe și să facă!

Știu să mângâie, să țină acul, să curețe, să lovească, să modeleze, dar cel mai bine știu să vorbească. Din suflet.

Am învățat de copilă să observ și să înțeleg mâinile oamenilor. Pentru mine, fața nu prea contează. Mâinile sunt cele care îmi povestesc despre omul din fața mea. Chiar și atunci când sunt aranjate, dichisite sau, din contră, trudite la fel ca țarina. Mâinile nu pornesc din umeri, ci din suflet. Când te uiți la mâinile unui om, îi vezi sufletul. Când știi ce face un om cu mâinile, știi cine e sufletul ce locuiește acel trup. Când mângâi pe cineva, l-ai atins cu sufletul tău. Când îl ții de mână, sufletele voastre se ating într-un fel profund și subtil.

Recunosc că am o relație specială cu mâinile mele. Nu-ți imagina că le îngrijesc într-un mod special. Sunt la fel ca mine: cum le-a lăsat Dumnezeu. Doar că sunt atentă la ele, la fel cum sunt atentă și la mâinile altora, și observ cum se transformă în funcție de starea mea, de omul din fața mea, de treaba pe care o au de făcut. De cele mai multe ori, ele știu mai bine ca mine. De aceea știu că tot ce ating, e atins de aripa sufletului meu.

DUMINICĂ

Cred că săptămâna ar trebui să înceapă cu duminica.
Să te trezeşti cu bucurie şi recunoştinţă şi să te ocupi de sufletul tău.
Să stai cu tine, să te bucuri de compania ta în linişte şi să faci acele lucruri care-ţi bucură inima. Să scrii, să pictezi, să citeşti sau să asculţi muzică. Ai putea chiar să mergi la biserică, dar din bucurie, nu din vinovăţie.
Să faci acele lucruri care te fac să te simţi mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de esenţa ta.
Să stai pe iarbă, să meditezi, să priveşti cerul sau florile.
Săţi găseşti ritmul tău, făcând abstracţie de orice stimul exterior.
Şi la sfârşitul zile să te-mpaci cu tine.
Să te simţi întreg.
Astfel, în a doua zi a săptămânii, luni, să poţi lua cu tine această stare de regăsire şi împăcare şi să o menţii pe tot parcursul săptămânii. Sau măcar să-ncerci.
Da, ştiu că se spune că Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Dar înainte de cele şase zile? Aia ce zi a fost?
Oare nu a început munca la această lume, cunoscându-se pe Sine? Nu cunoştea Dumnezeu că El este, cine este şi ce vrea să creeze? Oare nu a chibzuit El bine înainte de a se apuca să creeze această dimensiune?
S-a apucat aşa, fără nici o idee? Nu cred. Zice în marea carte că “la început a fost cuvântul”. Acel cuvânt ziditor nu apare fără o idee, iar ideea aceea nu cred că apare fără o intenţie.
Oricum aş sta şi-aş întoarce-o, tot acolo ajung: Tata a avut o idee pe care a ţinut-o în minte şi în inimă (a chibzuit-o) şi apoi a manifestat-o.
Deci înainte de a se “apuca de treabă”, a stat cu El, în linişte. Înainte de a rosti Cuvântul, a avut Ideea pe care a ţinut-o în El şi a lăsat-o să se coacă, să se maturizeze, să prinda cât-de-cât contur.
Deci, înainte s-a odihnit în Sinea Lui.
Noi considerăm duminica zi de zăcut şi de-mbuibare şi uite aşa pornim ziua de luni obosiţi şi năclăiţi, şi-ajungem să considerăm viaţa o corvoadă.
Cum ar fi să considerăm duminica prima zi din săptămână?
Cum ar fi sa considerăm duminica prima zi din tot restul vieţii noastre?
Ziua în care cunoaştem că suntem, cine suntem şi ce vrem să creăm.
Domnul ajută.
logo-mama-redesign