D(i)ary. sâmbătă, 14 septembrie ’19

Acum vreo 25 de ani plecam în primul turneu cu teatrul. Eram în ultimul an de facultate. 

 Aseară i-am avut în sală, la cântarea noastră, pe trei dintre oamenii dragi de atunci. Cântam și mă uitam la ei, prietenii mei de aproape o viață, oameni lângă care am crescut și m-am format, oamenii care m-au protejat și iubit atunci când eu n-o făceam. Unii m-au păzit, unii m-au ridicat, alții m-au sprijinit.

  Trecem prin viața asta crezând că împlinim, că reușim și de fapt singura reușită e atunci când dăm voie să se întâmple lucruri minunate. Toate se întâmplă parcă de la sine și noi suntem luați de ‘valtzul rozelor’ și duși de mânuță prin viață. Și râdem și ne fălim ca niște copii care nu realizează că tata nu le-a scos roțile ajutătoare de la bicicletă. Da, suntem cu toții doar unelte.

 Mulțumesc ‘uneltelor’ din viața mea! M-ați întors în timp și mi-ați umplut inima de emoție și bucurie, de acea căldură atât de familiară, dar de care uitasem. Prezența voastră acolo are o anumită aromă în  mintea mea. În cele câteva ore am revăzut toți acei ani, cu toate bucuriile, împlinirile, disperările și minunile lor! Uau! Pot să spun din nou: a meritat! Tot! 

 Toate experiențele de atunci, chiar și voi, dragii mei, sunteți parte din mine, din cine sunt azi. M-ați întrebat mai demult dacă nu mi-e dor. Cum ar putea să îmi fie dor când vă port în mine? Nu-mi lipsiți niciodată, dar văzându-vă împreună, ca aseară, mi-a bucurat inima. Uite-așa am creat împreună încă o amintire. Peste 25 de ani vom povesti și ne vom hlizi pe tema asta. 

 Mulțumesc.

Reclame