D(i)ary. luni, 18 februarie ’19

Ce e mai important: să știi sau să se observe că știi; să poți sau să dai dovadă că poți? 

 Recunosc, ți-am pus o întrebare capcană. Dar, ce-ar fi viața fără o capcană – două? 

 Ai să zici că a vrea să demonstrezi nu e necesar, atâta vreme cât tu știi ce știi și poți. Așa e. Când ești onest cu tine, știi ‘câte prune ai în straiță’ (cum zicea bunica) și nu mai simți nevoia să demostrezi nimănui, nimic. Oare chiar știi de ce ești capabil? De câte ori ai zis ‘asta n-aș face niciodată’ și la ceva timp după ai făcut exact acel lucru? De câte ori te-ai crezut incapabil să duci ceva la bun sfârșit și, totuși, ai reușit? Hai să nu ne ascundem după degete: viața are o adevărată plăcere în a ne contrazice și orice om cu nițică experiență, știe că nu e sănătos să zică ‘niciodată’,  pentru că viața o să răspundă ‘serios?’. Eu, una, știu că sunt capabilă de tot ce e nevoie să fiu capabilă. De la alb la negru, toate culorile și nuanțele. Fără comentarii.

Dar să mă întorc la întrebarea capcană de la început. Am zis că nu e important să dovedești ce știi și ce poți. Dar, oare știi și poți? Ce știi și ce poți? Ce știm, de fapt? Din tot ceea ce știm, chiar știm sau primim informația când avem nevoie? Despre ceea ce putem și cât putem nu mai zic, tocmai am zis mai sus: putem ce și cât e nevoie. Asta mi se pare evident: nu putem nimic de la noi înșine, de unii singuri. Cine crede că poate singur… mă rog… pentru el. 

 Ce știm? Cât știm din ce credem că știm? 

 Mi se întâmplă foarte des să mi se amintească de ceva ce am zis la vreun atelier sau la vreo întâlnire, iar eu mă uit ca vițica la poarta nouă. La început mă străduiam să îmi amintesc. Știam clar că alea erau momentele în care nu vorbisem eu, dar mă străduiam să îmi amintesc. Acum sunt liniștită pentru că știu că, dacă e nevoie, mi se va aduce în minte momentul, subiectul sau ce e nevoie să îmi amintesc. 

 Mi s-a întâmplat să știu la virgulă ce am spus cuiva într-o ședință de consiliere, deși, la început nu îmi aminteam nici măcar cum se numește persoana. Scuze! 😀 Mi se-ntâmplă multe faze din astea și sunt convinsă că și ție, dacă ești atent și recunoști. 

Nu știm ce și cât știm pentru că nu știm nimic de la noi. Nu avem capacitatea de A ȘTI . Avem capacitatea de a accesa informații, nu de a ști. E cu totul și cu totul altceva. Singurele clipe în care știi, sunt acelea în care în conștiința ta se produce o mică-mică schimbare și tot angrenajul care ești își răsucește axa cu 0.5 mm. Atunci simți că știi. Ce știi? Că ai mai înțeles încă un fir din toată țesătura și în acea privință nu mai există dubiu. Astea sunt singurele momente și singurele aspecte în legătură cu care știm. În rest, în ceea ce privesc informatiile… știm pe naiba, nu știm nimic. 

 Nivelul de iritare pe care îl simți este direct proporțional cu nivelul orgoliului tău. Chiar nu mă interesează cât de tare te-ai bășicat. Pune-i plasture! 

 Cu astea am terminat pe ziua de azi. Mă întorc la treaba mea: am început o pătură. O minune! 

 Servus! Ne vedem când ne-ntâlnim! 

D(i)ary. joi, 14 februarie ’19

Când oferi un sfat, de fapt, e ca și cum ți l-ai pune la păstrare pentru momentul în care vei avea nevoie de el. La fel e și cu ajutorul. Cu orice fel de ajutor. De-aia zice ‘când dai, ție-ți dai’. De fapt, nu de aia, dar se portrivește.

Servus! N-am scris de un secol. Mi-ar fi venit, am vrut, dar…. Vrei să știi de ce n-am scris? Sunt sigură că nu. Și dacă vrei, vrei din pură curiozitate, nu de altceva. Și eu aș fi curioasă. Asta dacă mi-ar păsa.

Un mail de la un prieten a ros ca un șoricel conștiincios, timp de trei săptămâni și a resușit să facă o găurică în carapacea sub care mă ascunsesem. Un mail din ăla simplu și curat cu “ce mai faci?”, fără alt motiv.  Au fost și alții, înainte, care îmi spuneau ‘de ce nu mai scrii?’ sau ‘pune mâna și mai scrie!’. N-a funcționat niciodată sistemul ăsta la mine. Nu mă împinge de la spate, ca mă pun ca măgarul, pe picioarele de dinapoi și nu mai faci nimic cu mine. Funcționez foarte prost la teme impuse sau sarcini precise. Și cu cât îmbătrânesc, îmi cresc dioptriile și rezistența la insistențe!

Multlumesc, Tată, că l-ai inspirat pe acest prieten și îi mulțumesc și lui, că s-a lăsat inspirat.

Mulțumesc, Tată, că m-ai folosit acum câțiva ani, când el avea nevoie de sfatul Tău și că l-ai folosit pe el acum, când aveam eu nevoie. Îi mulțumesc lui, că a ascultat povața și s-a ghidat după ea.

Nu vreau să-mi forțez norocul. Atât deocamdată. Ne auzim/vedem mâine.

D(i)ary. luni, 22 octombrie ’18

În fiecare săptămână îmi aleg o zi în care să stau cu mama. Tricotăm, depănăm amintiri, povestim diverse. E bătrână și trăiește mai mult în trecut. Aproape în fiecare noapte visează că e acasă, cu părinții ei. Își amintește mai bine copilăria decât ziua de ieri. Bunica zicea că ‘se-nchide cercul’. Cam așa e. Eu mă bucur de fiecare întâlnire și știu că o bucur și pe ea. Mă străduiesc să am nevoie de sfaturile ei, să diminuez sentimentul acela imbecil de inutilitate. O observ și îmi vin în minte cuvintele lui Buddha: “bătrânețea e o scoică goală”. Din toată femeia aceea fascinantă au rămas doar amintiri și povestiri. Ba, a mai rămas ceva. Acel ceva ce i-a fost mereu un fel de background: candoarea. A știut întotdeauna să iubească într-un fel anume, în așa fel încât să te simți și protejat și liber.

Sâmbătă a fost una din ‘zilele cu mama’. Și-a amintit cum eram eu în gimnaziu, cât de departe era școala, ce program încărcat aveam, câte aveam de cărat (ghiozdan, instrument, știme, echipamentul pentru sport), cât de prost eram îmbrăcată. A năpădit-o un sentiment de vinovăție: “cum nu spuneai tu nimic, cum nu te plângeai!”. Am realizat că nu aveam de ce să mă plâng. Nu-mi păsa absolut deloc cum arătam și eram atât de fericită și entuziasmată că făceam muzică! Am glumit pe seama faptului că arătăm că ‘de la piciorul podului’ și am făcut-o să râdă.

Câte vinovății și frici se ascund în dragostea unei mame! De câțiva ani demontez aceste frământări ale mamei și realizez cum le destram și în mine. Ne simțim răspunzătoare pentru fiecare ‘eșec’ al copiilor noștri, pentru fiecare ‘nefericire’ sau nemulțumire. Nu e nevoie să ne dorim ca pruncii noștri să fie prim-miniștri sau doctori docenți. E suficient că ne dorim să îi vedem fericiți. Și durează ceva până realizăm că fericirea noastră nu e și a lor, că împlinirea noastră nu îi îndestulează pe ei și că mulțumirea și bucuria din viața lor e strict treaba lor, cu ei înșiși. Tot ceea ce sunt ei li se datorează și e responsabilitatea lor, nu a noastră. Singurul lucru pe care îl oferim este exemplul. Nu exemplu de ‘cum’, ci exemplu de ‘cine’. Nu cum să fie femeie, om sau părinte, ci cine suntem, cât ne respectăm și ne acceptăm, cine se exprimă prin persoana care suntem. Câtă libertate și onestitate manifestăm în viața noastră. Asta învață copiii de la noi.

După o zi cu mama a urmat o zi cu ‘Damele mele’ (cum îmi place să le spun). Aceste femei fantastice care mi-au făcut onoarea să mi se alăture în Atelierul de Dame.

Din când în când ne adunăm și ne sărbătorim pentru simplul fapt că suntem Femei. Duminica asta am sărbătorit un an de când am pornit împreună în această călătorie. Am pus în acest proces tot ceea ce sunt azi, tot ceea ce am experimentat, acumulat și învățat, iar recompensa este fascinantă: un grup de femei extraordinare, care au consimțit să fie tot ceea ce pot fi și să îmbrățișeze toată minunea ce sunt; femei care au înțeles responsabilitatea și darul de a fi Femeie.

Mă privesc și realizez că sunt un grăunte plutind dinspre femeile din trecutul meu spre orice femeie ce își curge existența în prezent. Tot ce-a fost, a trecut prin mine. Tot ce este, trece prin mine. Eu curg și plutesc împreună cu toate femeile din trecut și viitor, în acest prezent.

Și-atunci, unde să mai aibă loc vreo nemulțumire? Dacă o singură floare se deschide pe malurile noastre, e îndeajuns răsplata!

Binecuvântată existență! Binecuvântate fiți, femeilor ce ați fost, sunteți sau nu sunteți încă în viața mea!

Mulțumesc. Fie primit.

jean petitjean - sisterhood

imagine: https://www.artprize.org/jane-petitjean

D(i)ary. marți, 16 octombrie ’18

Știi ce mi se pare absolut fabulos? Felul în care știe Cerul să îți oblojească fricile. Dacă îl lași.

Momentul alegerii. Îți dai frâu liber, e fain, te simți bine, ba chiar te admiri la un colț. Nu durează prea mult, că intervine afurisitul ăla de echivoc: “dar dacă…”. Na! Ți-a tras-o la rădăcină! Te-a luat de pe picioare, ca un tsunami nevăzut și șiret! Și s-a dus și bruma de încredere pe care credeai c-ai învățat-o și-ai exersat-o până acum! Ei, nu chiar, că ai capacitatea să observi șerpișorul ăla care se insinuează în carnea ta. Eu cred că e bine, atâta vreme cât îl observi continu și îl ții sub control. Important e să nu îl lași să își facă de cap în viața ta, că strică toate jucăriile.

Și îl observi…. Și îl observi…. Și îl ții în frâu… și te ia un plictis de zile mari, gândindu-te “altă treabă n-am decât să stau după idiotul ăsta, care se crizeaza la fiecare pală de vânt?” Și zici că nu îi mai dai atenție, că nu îl mai hrănești cu energia ta, și se va ofili singur. Hahaha! Așa am făcut! Și era mai bine, până când am observat cum vin din exterior subiecte de discuție exact pe tema fricii pe care eu consideram că nu o mai hrănesc! Te-ai prins?! Pe măsură ce trecea timpul, am realizat că degeaba încerc eu să stau cu spatele la el, că șerpișorul sâsâia din toți rărunchii, doar-doar l-o băga și pe el în seamă cineva. Atunci am schimbat macazul. L-am luat în palmă, l-am privit si… ce ochișori mici și vii are! E chiar drăgălaș, în felul lui tembel. Hai, c-am luat-o razna, după ce că personalizez frica, îi mai găsesc și însușiri drăgălașe! Mai rămâne să dezvolt un atașament față de șerpișor!

Și nu exact asta facem? Ne atașăm de propriile frici, dându-le cu spoială de calități. Frica de libertate o numim responsabilitate. Frica de responsabilitate o numim dorință de libertate. Frica de suferință o numim progres și frica de a primi schimbările, o numim traditionalism  ș.a.m.d.

Ce faci în momentul în care ai în palmă frica ta; e clară, conturată, știi exact ce e. Îi dai în cap, o strivești ca pe un gândac sau o pui în buzunarul de la piept, ca pe ceva foarte drag ție? Eu zic că nici una, nici alta. Cum să-ți spun? La fel ca tine, frica ta crede că există, că e reală, că e îndreptățită la opinie. Și-atunci, ca de la hologramă la hologramă, cred că e mai bine să o așezi pe un scăunel lângă tine și să îi spui: “hai să vedem ce face Tata cu situația asta”.

Vă liniștiți amândoi și primiți primul mesaj, apoi al doilea… și înțelegeți (din nou) că totul este așa cum este. Orice culoare i-ați da, orice părere ați avea despre situația prezentă, ea nu este decât așa cum este, fără un sus sau un jos, fără un bine sau un rău.  Îți amintești atunci un vers: “Bucurosi le-om duce toate”, că fără bucurie nu știu ce rost ar mai avea să le ducem. Fără bucurie și umor, nu văd ieșire din ițele pe care le-am încurcat cu toții, atât de magistral.

Privesc Cerul și văd doar iubire și pace. Privesc mesajele pe care Frații din Lumină le trimit către noi și toate spun cam același lucru: “Bucură-te, totul e bine, totul e în echilibru, totul e armonie!” privesc la noi și văd o colcăială și o zbatere fără sens, când, de fapt toate-s așezate și cunoscute. Nu avem nimic altceva de făcut decât să respirăm și să ne bucurăm!

Cu bucurie, înainte!

D(i)ary. joi, 19 iulie ’18

E primul an în care nu sunt lângă tine, să-ți spun “la mulți ani”.

E primul an în care, chiar dacă aș fi acolo, tu nu ai fi.

Aș fi vrut să fiu acolo, pentru el, să-ți simțim lipsa împreună.

Ar fi mai bine sau e mai sănătos să ne gândim la tine din două colțuri ale țării? Poate că iubirea noastră va prinde la mijloc o scamă din lumina ta, creând o punte între sufletele noastre.

Noi am rămas iubindu-te, iar tu creezi grădini prin lumi albastre.

Drumul ți-e bun și calea ți-e dreaptă. Aici ai lăsat amprente luminoase pe suflete, să știm să te găsim când vom pleca acasă.

Îmi dau voie să curg lacrimile ținute ascunse atâta vreme.

Camelia Matei