D(i)ary. miercuri, 4 iulie ’18

Dacă vrei să îți păstrezi echilibrul, agață-te de Cer, nu de alți oameni.

Observ reacția oamenilor când le spun asta. Pupilele se contractă, corpul are una-două secunde de stop. Simt cum mintea lor strigă la mine: “Cum adică?! Să rămân singur?!”

Nu te gândi că mă dau deșteaptă. Am trăit și eu starea asta. Probabil nici n-aș recunoaște-o, dacă n-aș fi experimentat-o cândva. Tocmai de aceea știu că e o reacție a minții, de care te poți lipsi, e o capcană din care te poți elibera.

Toți avem atașamente. Altfel n-am fi aici. Nimeni nu vine aici dacă nu are nevoie. Nimeni nu vine aici doar să admire peisajul. Toți avem de curățat, de dat drumul, de renunțat la ceva. Și ceva-ul ăla e atât de mult și întortocheat, încât avem senzația că sunt o sumedenie.

Suntem o adunătură de dependenți, unii mai falnici decât alții. Pământul e un mare centru de dezintoxicare, nimic altceva. Toți suferim de psihoze, paranoia și halucinații, cauzate de dependența noastră. Ne-am creat bule imaginare, într-o mare bulă (imaginară și ea), trăim povești pe care le considerăm adevărate, ne trăim dramele și comediile cu atâta abnegație, încât nu mai vedem gardul viu ce înconjoară incinta sau îngrijitorii ce ne protejează de propriile noastre coșmaruri.

Ceea ce uităm uneori, este faptul că ne-am internat din proprie inițiativă. Nu ne-a obligat nimeni. Astfel, dăm vina pe îngrijitori, pe ‘colegii de salon’ sau pe conducerea instituției. Ne balansăm între a ne smiorcăi după ajutor și a acuza Cerul de indiferență. Fascinant este că prea rar recunoaștem că ni se pare, că nimeni nu e vinovat de nimic, că totul e doar în mintea noastră.

Una dintre cele mai mari spaime e cea de a rămâne singuri. E cam la fel cu cea de a nu mai simți emoții. Omul are senzația că, pur și simplu, va înceta să existe. S-a definit atât de mult timp prin relații și prin emoții, încât, atunci când îi spui că ar trebui să renunțe la asta, că ar trebui să se debaraseze de aceste aderențe, aproape intră în șoc. De multe ori e complicat să îi explici diferența dintre a simți și a se defini prin ce simte sau să îl faci să înțeleagă că emoțiile nu țin de ‘a simti’ ci de a avea o părere despre ceea ce simți.

De fapt, cred că și atașamentul față de oameni tot de la emoții vine. Nu suntem atașați de persoana în sine, ci de părerea noastră despre acea persoană. Ne desenăm în minte un portret și ținem cu dinții de creația noastră. De aici vin dezamăgirile, trădările ș.a.m.d. Oamenii nu sunt altfel decât atunci când i-am întâlnit. Credem că părerea pe care ne-am formulat-o când i-am întâlnit e totuna cu a-i cunoaște. Nimic mai eronat! Nu ai cum să cunoști un om, atâta vreme cât deja ți-ai format o părere despre el, de la bun început. Da, poți să îți dai seama ‘pe la cât îi bate ceasul’, dar asta nu înseamnă că îl cunoști cu adevărat. La naiba! Nu te cunoști nici pe tine cu adevărat! Cum crezi că l-ai cunoaște pe altul?

Începi să îi cunoști pe ceilalți pe măsură ce îți dai voie să te cunoști pe tine, iar pe tine începi să te cunoști atunci când îți dai voie să te detașezi de propria ta persoană și să te observi cu onestitate, cu bune și cu rele.

Printr-un raționament logic, ajungem la concluzia că atașamentul față de oameni este, de fapt, atașament față de propria persoană. Adică orgoliu pur-sânge. Nu ai cum să te agăți de alții, dacă nu te consideri indispensabil.

Cu cât te cureți de aderențele din propria ta ființă, cu atât te vei elibera de odgoanele care te țin legat de alții. Asta nu înseamnă că îi vei pierde, ci că abia atunci îi vei putea iubi. Iubirea de semeni nu cere nici suferință, nici sacrificii. Ceea ce consideri acum a fi un sacrificiu, când vei alege să trăiești eliberat de aceste atașamente, vei înțelege că e doar un gest natural.

Reclame

D(i)ary. duminică, 1 iulie ’18

“Până șezi, fă ceva”, zice o vorbă ardelenească. Adică să îți ții mereu mâinile ocupate, să meșterești tot timpul ceva, să nu stai degeaba.

Nu știu cum e prin alte părți, dar în Ardeal, există o adevărată spaimă de lene, iar omul care a fost ‘prins’ că e leneș, e stigmatizat: ‘ăla nu-i de nici o treabă, pute locu’ sub el’.

Știu că influența catolică și-a spus cuvântul, dar să nu uităm că și în religia ortodoxă, lenea e un mare păcat. Ba mai există și un drac, direct responsabil cu asta. Din păcate, nu poți da vina pe el (‘the devil made me do it’) pentru că, în fond, leneșul nu face nimic! Deci, ce-ar trebui să spună? Că nu-l lasă dracu’ să muncească?

Am avut ocazia și timpul necesar să-i observ pe bătrâni, adică pe cei ce-au fost educați astfel. Munceau mult (stilul lor de viață cerea asta), dar știau și să se odihnească, să își ia porția de tihnă într-un anume moment al zilei. Da, de cele mai multe ori era o odihnă activă: lucrau ceva cu mâinile; ele coseau ceva, ei ciopleau ‘din brișcă’. Dacă era duminică sau vreo sărbătoare, știau să facă pauză, citeau din Carte, povesteau între ei sau pur și simplu ședeau cuminți și se uitau în zare. Deci, știau să facă totul cu măsură, dându-și voie să fie.

La generațiile ce au urmat, am observat cum această spaimă de lene s-a transformat într-o dorință  de a epata, de a arăta lumii cât de harnici sunt.

Hărnicia a ajuns un fel de boală, un fel de calvar pe care oamenii îl îndură de teamă de-a nu fi socotiți leneși. Nici măcar nu se mai știe exact ce-i aia lene, de fapt. De unde și până unde se întind efectele sau simptomele ei? Dacă nu ești mereu în priză, ești leneș. Simplu.

Mai mult decât atât, dacă nu se vede rodul hărniciei tale, nu te crede nimeni pe cuvânt. Astfel, s-a trecut de la smerenie la trufie. Să vadă tot satul cât ești de vrednic și de harnic! Averea materială este dovada clară a hărniciei și, de multe ori, cei ce nu au cum demonstra, sunt socotiți nevolnici, păguboși, defecți.

Nevoia de a face a pus stăpânire pe viața oamenilor, îndepărtându-i de ei înșiși. Oamenii fug de “a fi” ca dracul de tămâie, iar când încerci să-i întorci către ei, inevitabil apare întrebarea: “cum să fac să fiu?”. Pfffff!

De cele mai multe ori îmi vine să le spun cuvintele lui Krishna (Baghavad-Gita):

“Nimeni, niciodată, nu stă măcar o clipă fără să săvârșească fapte, căci săvârșește fapte fără să vrea, prin Tendințele născute din Natură” (organismul uman lucrează / este activ  în permanență)

“Părăsind fructul faptelor, mereu mulțumit, liber, chiar dacă a trecut la faptă, acela nu săvârșește nimic”

Pare complicat, dar, dacă luăm cele două exemple de mai sus, înțelegem diferența. Bătrânii munceau cu smerenie, aducând în faptă ce era necesar, fără atașament față de rezultatele muncii lor. Denaturarea ce-a survenit a dat importanță rezultatelor, ‘roadelor’ mai mult decât acțiunii în sine.

Să fii activ, e natural și benefic. Să fii mândru, atașat (dependent) de succesul acțiunilor tale e nociv, îndepărtându-te de esența ta: ‘a face’ e doar o exprimare a lui ‘a fi’.

O să îmi spui că n-are nici o noimă, că doar tu știi bine că ceea ce faci e rodul muncii tale, rodul mâinilor și a minții tale. Bine. Eu nu-s așa deșteaptă și voi apela la Maestrul meu, Isus: “Nu eu, ci Tatăl care sălășluiește în mine, săvârșește lucrarea”. Îți voi pune și întrebarea: îți controlezi tu fluxul sangvin, activitatea stomacului sau a intestinului? Toate acestea sunt acțiuni pe care ființa ta le săvârșește continuu, iar tu ești complet inconștient de ele, neavând puterea de a le controla, pentru că nu deții acest control. Cine le controlează? Nu-mi spune că sunt în controlul creierului, că s-a dovedit științific că nu e așa.

Vrei să-ți spun adevărul? Nu controlezi nimic. Nici atunci când ai senzația că ești în control, nu ești tu acela care controlează. E doar o iluzie. Ca atunci când erai copil și părinții te lăsau să te imaginezi vreun super-erou sau vreo prințesă.

Obții adevăratul control doar atunci când scoți degetele din priză, te retragi în starea de observator și îți unești conștiința cu cea a Sinelui, iar pentru asta ai nevoie de liniște în cap și pace în inimă.

Pace și Lumină!

 

 

D(i)ary. vineri, 9 martie 2018

De două zile admir declarații de amor. De la bărbați către femei, de la femei către bărbați, de la femei către femei, de la femei către copii și viceversa. Totul, minunat și încântător! Zice că e foarte sănătos să îți exprimi sentimentele. Oricum, decât animale moarte și tranșate, ca de Crăciun, mai bine flori kitch cu ‘la mulți ani’. Departe de mine gândul de a fi insensibilă! Pe bune! Am ajuns să accept pozele cu inimioare scânteietoare și flori cu coadă albastră! Da, îmi scârțâie puțin nisipul între dinți, dar, apoi mă gândesc că e venită din drag și din dorință de frumos. Nu-i cere omului ce n-are, zice o vorbă de la noi. Așa, că, de ce să fiu cârcotașă?

Am deviat. Ziceam de declarațiile de amor. Alunecând printre și peste ele, m-a străfulgerat un gând. O întrebare (ce putea să fie, dacă nu întrebare): când știi că ‘iubești prea mult’? Sunt sigură că ai întâlnit (poate chiar ai folosit) și tu expresia asta: ‘te/îl/o iubesc prea mult’. De fapt, în general e folosită la un timp trecut, că îți pică fisa după. De genul “ce mult te-am iubit, Paraschivo!”. Adică vine ca reproș sau ca explicație a unor alegeri complet idioate. Îi dai cheile de la casă și el/ea te lasă sportiv – ai iubit prea mult. Îți dă o smetie peste ochi și tu stai ca proasta și înduri – îl iubeai prea mult. Și exemplele ar putea continua.

Există așa ceva? A iubi prea mult? Hai, că nu o să încep cu filozofiile și cu scrisu’ adânc. Am înțeles că nu poți să pătrunzi printre prea multe figuri de stil. O luăm de-a dreptul, simplu, uman. Nici măcar nu voi pronunța cuvântul ‘atașament’. Ups! Hahaha!

Acuma, serios. Atâta iubire cât s-a drapelat zilele astea, putea să instaureze pacea mondială. Și totuși, nu. Cum așa? Oare cum de, după ce și-au lipit-o pe ziduri, acu’ o lasă la uscat? Păi n-o mai iubești tu sincer pe Mar’cica? Nu mai e Gicu, nambăr uan? Nu mai e copilu’ tău, ăl mai perfect și minunat? Cum se-ntâmplă de se-ntâmplă, că, dacă ieși acu’ pe stradă, vezi numa’ cadavre de iubiri, uscate. Oare din prea multul ăla li se trage?

Păi, nu zicea ‘Nea sfântu’ Pavel că iubirea poate orice și așa mai departe? Păi, dacă poate orice, de ce vă moare a doua zi? Când să mai poată, dacă se ofilește în 36 ore? Mai pompați o țâră de gaz, poate mai rezistă măcar o zi! Vorba cântecului: “un an măcar, atât, un singur an, iubire bibelou de porțelan!”. Hai, că ăsta e chiar nesătul, vreau un an întreg!

Oh! De-ar rezista de la un 8 Martie la celalalt… pfoaiiii! Ce minune de întreprindere ar fi!

Hai, că poate anul ăsta rezistă până la Paști, că pică devreme. Ținem pumnii!

 

D(i)ary. luni, 26 februarie ’18

Deși a nins ieri, mai toată ziua, dimineața m-am surprins cu aceeași stare pe care o aveam în copilărie: ‘Ha! Te-am prins! Ai nins!’ Diminețile cu zăpadă sunt întotdeauna ca un secret ce n-a putut fi ținut ascuns. Chiar dacă afară ar fi troiene de un metru, când mă trezesc, mă duc spre fereastră cu acea stare de ‘tiptil’ și o surprind! Albă! Hahaha! Mda… prostii copilărești.

Aseară am ascultat un cântec pe care mi-ar fi plăcut să-l las moștenire, dacă ar fi fost al meu. Ideea lui, cel puțin. N-am cum să-l spun sau să-l cânt. Nici să-l traduc, că în română sună că naiba. A venit l-a țanc, în momentul în care asistam la desprinderea a încă unei foițe dintr-un atașament profund. Priveam starea, procesul și frenezia în care mintea încerca să intre: ‘și-acu’? ce-ai să faci?’/ ‘chiar așa???’/ ‘nu faci nimic?!’/ ‘muamăăă, să vezi acum, cum o să sufeeeeri!’. Apoi a venit cântecul ăla. A scos afară toată emoția. Am lăsat-o să iasă. Am privit-o din nou: de data asta era mai blândă, smerită. Dar, într-un colț exista un mic-mic-pitic regret, ascuns sub plapuma resemnării. Acela a fost semnul că încă nu am curățat chiar tot, că rădăcina e încă acolo, cum s-ar spune. Dar v-a ieși curând, sunt convinsă. Știi cum e cu procesele astea: odată începute, nu le mai poți opri. E ca în Greierele și Furnica: ai cântat, acuma joacă! Hahahaha!

Da. Ultima dată ți-am spus că voi avea ‘activități cultural-artistice’. Le-am avut. Și-acum o să mă întrebi ca mama: “Și? Cum a fost?”. A fost bine și frumos, cum să fie? Niciodată nu are cum fi altfel, atunci când oamenii se adună de drag, chitiți să se bucure. Și tu îi bucuri pe iei, și ei te bucură pe tine…

Ce a fost special, a fost unirea ce s-a întâmplat la Folkușor. Da, s-a-ntâmplat o unire. Când s-au pornit oamenii să cânte împreună, am avut senzația ca nici zidurile sălii nu erau ziduri, deveniseră ceva organic! Nu mai exista senzația aceea de delimitare între om și pereți. Eram un Tot.

Ce face energia asta, domnule!

 

 

3. ATAŞAMENT

 

Ne jucăm de-a Hänsel si Grettel, cu bucăţi de inimă.
Îţi fărâmi inima conştient şi-o lasi să se înşire pe drum.
De ce?
Da, da, ştiu. Ataşamente.
Şi tocmai când ziceai ca de acum va fi pace şi echilibru, că la capitolul ăsta stai bine…
Ştiu. Îţi vine să-ţi tragi o palmă dupa ceafă şi să-ţi spui: “unde-ai mai văzut tu schimbare fără renunţare??”
Dar parcă e prea devreme, prea dintr-o dată!
E prea mult, Doamne!
Nu poate fi alta?
Încerci să mimezi prin acţiuni de suprafaţă. S-o iei pe ocolite, amânând momentul adevăratei ruperi. Mai ciupeşti de-aici… de-acolo… doar-doar vei ajunge la concluzia că nu e necesară operaţia pe cord deschis, fără anestezie!
Dar nu e altceva decât evitarea inevitabilului. Ca atunci când îţi tot iei avânt, nedorind să faci saltul.
Ataşamentul ăsta ţi-e mai drag decât oricare altul.
Eşti ataşat de ataşament?!?
L-ai crescut, l-ai îngrijit şi l-ai ornat cu cele mai frumoase idei şi sentimente. Toate visele despre frumos si măreţ le-ai proiectat acolo!
E opera ta de artă!
Da, ştii că poleiala pe care ai aşezat-o cu grijă, în atâta timp, nu e chiar aur curat şi dacă vrei să strălucească şi să lumineze pur, va trebui să distrugi totul, să desfaci, să tai, să spargi.
Te rogi să facă Dumnezeu asta, în locul tău, deşi vei fi primul care se va opune, ca în faţa unei mari nedreptăţi.
El desface, fără zbucium, toată construcţia şi lasă să iasă la lumină esenţa. La început încerci să te împotriveşti, încerci să negociezi o amânare, dar curând realizezi că e degeaba.
Asişti la tot procesul şi te intrebi cine e persoana din faţa ta?

„Ochiul drept, ochiul stâng,
Nas şi gură-n cerc le strâng.
Doua linioare trag,
Un cerc mare apoi fac,
Îi fac maini, îi fac picioare
Şi e gata Omul Mare.”