D(i)ary. duminică, 15 iulie ’18

Teii de pe strada mea sunt bolnavi și mi-au îmbolnăvit și tufa de mentă. Doar ei și menta. Alți copaci nu sunt atinși. Paraziții au pretenții. Le plac aromele.

M-am supărat când mi-am dat seama că același parazit care omoară prea devreme frunzele teiului din fața balconului, mi-a atacat și menta, pe care am primit-o cu atâta bucurie!

Te întrebi ce-o fi atât de important la niște ‘vegetale’. Păi, nu au prea mare importanță în general, doar că pentru mine, ele sunt simboluri. Sunt simboluri din sertarul cu ‘copilărie / locul în care mi-ar plăcea să trăiesc’. Știi cum e când îți creezi o poveste din părțile altei povești? Aduni niște cioburi dintr-o poveste spartă și le așezi în așa fel încât să compui o altă poveste. Așa e la mine cu teiul și menta. Și tu ai simbolurile tale, chiar dacă nu ești conștient de asta. Toți ne compunem viața din peticele vieții trecute. Nu știm altfel. Nu îți place ceea ce nu cunoști deja, nu iubești ceea ce nu ai mai iubit. Aceeași poveste spusă într-un infinit de alte feluri. Ca să poți spune altă poveste, cu totul nouă, ar fi necesar să te lepezi de absolut tot ceea ce compune povestea de acum, inclusiv de povestitor. Abia așa, eliberat de orice noțiune, șablon, credință, ai putea începe o poveste cu totul și cu totul nouă. Până atunci, repovestim crâmpeie din povestea noastră inițială, din prima poveste pe care am spus-o despre noi, în prima zi a creației. Doar că de-atunci, așa cum se întâmplă cu toate amintirile, imaginile au devenit încețoșate, culorile s-au estompat, mirosurile s-au disipat. Povestea de azi e o palidă amintire a celei dintâi. Și noi ne zdrobim și ne mândrim cu povestea noastră, uitând că suntem niște flașnetari obosiți, măcinând aceeași melodie.

Doar uneori ne sună fals și atunci, facem liniște. Ascultăm. Tot ce e în jur e doar zgomot de fond. Ne amintim un cântec, un șuier, ca un fluier care respiră constant. Cu fiecare respirație parcă ni-l amintim mai clar. Zgomotul a încetat.

Un guguștiuc își cântă iubirea, în felul lui stângaci și catifelat. Fiecare cu simbolurile, peticele și cântecul lui.

Reclame

LA POALELE UNUI GENIU

Aş fi putut scrie “alături de un geniu”, dar cine poate sta alături? Se impune să stai la poalele lui, ca la poalele unui munte. Cine impune? El, geniul. Prin ce şi cum este. Prin cum respiră.
Da, am cunoscut şi eu, cândva, un astfel de om. Am fost chiar un fel de prieteni. Atât cât permitea genialitatea lui, bineînţeles. Ar fi putut sa-mi fie doar tată, dar… nu, nu putea. Genialitatea nu permite astfel de abateri. Nu căutaţi tonul ironic, că nu-i aici. Chiar aşa e: genialitatea nu permite nici un fel de abateri; nici a fi soţ, nici părinte, nici… prea prieten.
E miezul nopţii şi ar trebui să dorm. Ar fi bine pentru mine. Totuşi, eu scriu despre el, geniul. Probabil pentru că asta era ora la care el se simţea bine, în elementul lui. Îi plăceau nopţile. Unii spuneau că sunt pierdute, dar, de fapt, acela era momentul în care el începea să îşi desfăşoare aripile, pană cu pană, ca-ntr-un ritual. Nopţile erau prietenii lui cei mai buni. Nu conta cine sau dacă era cineva prin preajmă. Lui îi ajungeau nopţile.
L-am iubit fără ataşamente. Felul lui de a fi a avut grijă de asta. Şi e foarte bine aşa. Nu-mi lipseşte. Îl iubesc şi azi la fel de impersonal cum am făcut-o întotdeauna. Nu puteai să nu îl iubeşti. În acelaşi timp, nu puteai să faci din el un subiect al posesivităţii. Nu te lăsa. Şi-ar fi dorit să nu fie aşa şi cred că suferea din pricina asta (că oamenii din viaţa lui, mai devreme sau mai târziu erau ţinuţi la distanţă), dar… genialitatea nu permitea. Nu avea încotro. Locul lui era puţin în altă parte decât cel al muritorilor de rând.
Mi-l amintesc. Avea o frumuseţe umbrită; dădea senzaţia de mister. Avea farmec, ca un Lucifer înainte de cădere. Şi totusi, căderea era în el. O conţinea. Puteai să stai la umbra lui ca la umbra unui nuc, mut de uimire, admirându-l sau răstindu-te la el. Nu-l clinteai. Îl vedeam cum şi-ar fi dorit să se indoaie, visându-se mlădiu ca o salcă tânăra, dar… genialitatea nu permitea.
Au fost destule nopţi în care am stat la poalele lui, sorbind fraze, idei, învăţături sau burzuluindu-mă la el când mi se părea că prea dădea pe-afară.
Ştiţi cum se spune despre genii: ştiu de toate. Şi el ştia. Ştia să fie frizer, bijutier, operator de film, regizor, scenograf, pantofar, duhovnic… Dar cel mai bine ştia să aibă curaj. Şi asta am iubit cel mai mult la el . Cred că asta l-a urcat acolo, sus, unde trăiesc geniile. Curajul. Curajul nebun de-a înfrunta o lume, de-a nu abdica de la convingerile lui, indiferent cât de scrântite erau ele. Cred că asta l-a făcut să poată, să ştie şi să facă perfect orice îşi punea în cap. Nimic nu era imposibil! Un singur lucru i-a fost (aproape) imposibil: să fie doar un om, doar un tată, doar un soţ.
O singură dată s-a coborât la a fi “un om”. Când îi picurau lacrimile în prima ciorbă făcută de mine, special pentru el. Parcă toată tristeţea şi singurătatea au picurat în ciorba aia. L-aş fi luat în braţe, ca pe un copil speriat, dar… genialitatea nu a permis. S-a înfăţişat urgent ca o santinelă la graniţele sufletului lui obosit.
Şi era obosit de atata iubire spartă în milioane de iubiri, de parcă s-ar fi terminat Pământul dacă n-ar fi aruncat-o peste tot. Şi era obosit de-atâta furie. Era obosit de atâta război cu inima lui şi cu Dumnezeu. S-ar fi odihnit, dar… genialitatea nu permitea.
Pâna când a hotărât. Şi s-a odihnit. Pentru mult timp.

LUMINAŢIA

Nu-i o sărbătoare naţională, cu fast şi cu fanfară. E o sărbătoare blândă, caldă, plină de iubire, înţelegere şi lumină. O sărbătoare care i-a unit pe toţi, indiferent de religie sau etnie.
Ca o dovadă că iubirea nu ţine cont nici de religie, nici de timpuri, nici de status social.
Luminaţie – 1 noiembrie
Cimitirele deveneau cele mai populate locuri din oraş.
Oamenii curăţau şi împodobeau cu crizanteme albe toate mormintele. Se rugau împreună, cântau, povesteau despre sau cu cei plecaţi. Ba mai aveau grijă şi de mormintele “fără familie”. Ştiau că sufletele lor nu sunt acolo, în morminte, dar cimitirul era locul de întâlnire. Ca un parc unde se întâlneau prieteni vechi.
Seara se aprindeau lumânări pe morminte şi cimitirul devenea cel mai frumos rai pe care ochii mei de copil şi-l puteau imagina.
Plecam spre casă şi, pe drum, vedeam cum se aprind câte două lumânări în ferestrele caselor. “Să vadă morţii, drumul”, zicea bunica.
Aprindeam şi noi cele două lumânări. Şi stăteam acolo, pironită între ele şi le spuneam “bun venit” celor duşi. Şi îi primeam în inima mea, de parcă i-aş fi cunoscut de-o veşnicie pe cei plecaţi înainte să vin eu pe lumea asta.
Şi-ntr-o seară ca asta, ascultând poveştile bunicii despre cei ce-au fost, la fereastra noastră s-a oprit “un îngerel”. Aşa l-am numit eu, după mintea mea de prunc. Nu ştiam cum altfel să numesc lumina diafană, imaterială ce-a zăbovit câteva clipe deasupra ferestrei, în cameră. Da, era în casă, nu afară. A tremurat puţin, ca o bucurie şi-a dispărut. Am văzut-o amândouă şi ne-am minunat.
Am mulţumit Cerului pentru vizită şi ne-am culcat, ascultând poveştile focului.
Simplă. Fără tam-tam. Fără fiţe. Aşa era Luminaţia.
O mare de flori albe şi lumânări, călăuzind spre iubire, sufletele celor plecaţi.

UN MILION DE STELE

16 Octombrie 2015.

O seară de toamnă în toată regula.
Prieteni dragi m-au invitat să mă alătur evenimentului lor: “Un Milion de Stele”.
În întunericul ce cuprindea oraşul, apăreau luminiţele lumânărilor aprinse din iubire şi respect pentru persoane aflate în dificultate.
Frumos tare!
Nu puteam să nu mă alătur lor!
Aveam de spus ce gândeam şi simţeam de atâta timp. Aveam de mărturisit lumii întregi iubirea şi respectul meu pentru ei!
Şi asta am spus:

Pentru cine nu ne ştie, suntem clovni specializaţi în lucrul în spitale şi centrele de terapie pentru copii cu autism şi Sindrom Down.
Chiar dacă nu suntem foarte cunoscuti, avem o experienţă de 13 ani.
Sunt aproape 3 ani de când am intrat în lumea absolut minunată a copiilor cu Sindrom Down.
Da, ştiu, unii mă vor privi ciudat sau vor spune că habar n-am despre ce vorbesc.
Ba da. Am habar.
Ştiu că există greutăţi şi probleme, nu vreau să minimalizez acest aspect.
Vreau, însă, să vorbesc despre darul minunat pe care-l reprezintă persoanele cu SD în această lume. Si acest dar este onestitatea iubirii.
Rar mi-a fost dat să întâlnesc atâta bucurie şi iubire în stare pură!
Sinceritatea cu care îşi manifestă emoţiile ar trebui să fie un exemplu pentru noi, toţi. Relaţionând cu aceşti copii, ne-am molipsit şi noi de bucuria şi onestitatea lor.
Am fost invitată aici să vă vorbesc despre beneficiile “terapiei prin zâmbet” în cadrul şedinţelor noastre de lucru. Aceste beneficii există, sunt reale şi vizibile în timp. Dar cred că cel mai bine v-ar putea povesti despre munca noastră, părinţii şi terapeuţii, care văd aceste efecte.
Eu, pentru că aşa îmi stă în fire, voi face o nesăbuinţă şi vă voi spune că NOI SUNTEM ÎN TERAPIE! Ei sunt adevăraţii terapeuţi!
De la părinti, terapeuţi de toate felurile şi până la noi, prietenii lor de joacă, suntem incluşi în acest program de tămăduire!

Şi pentru că tot de la ei am învăţat să am curaj să fiu sinceră şi să iubesc onest, voi avea acum curajul să propun ca, pe lângă toate programele de terapie create pentru copiii cu SD, să se creeze oficial un program în care “normalii” să înveţe de la ei iubirea necondiţionată şi bucuria de a fi. Să fie ajutaţi să “contamineze” cu frumuseţea sufletelor lor cât mai mulţi oameni!Cred că asta ar schimba lumea.
Am aprins şi eu o lumânare în marea de lumânări, dar nu m-am gândit la problemele cuiva, ci la frumuseţea şi bucuria prieteniei noatre, pe care o voi onora întotdeauna.

Se spune că o imagine valorează cât o mie de cuvinte. De aceea voi aşeza aici mărturia în imagini a ceea ce am spus.
Aşa arată o primă întâlnire!

DE-UN ZECE MAI

Nu îşi atribuia nici măcar ziua ei de naştere. Nu putea fi “ziua ei” dacă era “ziua Regelui”. Parcă nimic nu era al ei. Nici măcar numele, atât de frumos şi sonor, pe care nu îl purta, preferând un diminutiv într-o altă limbă. Parcă îşi ascundea identitatea. Parcă era “undercover” în propria-i viaţă. N-ar fi acceptat în ruptul capului să iasă în faţă, deşi ar fi putut, ar fi avut de ce şi s-ar fi descurcat de minune.
“De-un zece mai” venea lume să o felicite. Se pregătea delicat şi decent, totul era fără cusur, dar fără prea mare fast.
Veneau în două etape. Şi musafirii ştiau că aşa trebuie să vină: fiecare în etapa care se potrivea statutului lui. Prietenele veneau dimineata, pe la zece – unsprezece. Se servea o cafea (cicoare, că n-aveam cafea adevărată), cu prăjiturele şi biscuiţei făcuţi în casă. El ieşea să le salute, după care se retrăgea. Nu stătea niciodată la această întâlnire, deşi se ştiau de o viaţă şi erau prieteni. Era “momentul ei cu fetele”. Eu mă pregăteam din timp, învăţasem ce şi cum, doar s-o văd că îşi face timp să stea cu “fetele”. Îmi plăcea să le observ: decente, frumoase, elegante fără ostentaţie. Înviind o lume pe care alţii au găsit-o doar în romane.
Foştii elevi veneau după-masa, între patru şi sase; nu mai devreme, nu mai târziu. Primeau un lichior sau o tărie, un aperitiv şi o prăjitură. El era mereu acolo. “Domnii-nvăţători” erau ca un cuplu regal.
Iar mă întorc la “regalul” ăsta…
Da… Atunci n-am ştiut cum să-i spun că ea e regina vieţii ei, … şi a lui, şi a mea! Că ea ţinea în palma ei, tot sufletul casei, că iubirea şi fiinţarea ei între noi, dădeau echilibrul şi armonia existenţei. Era panicoasă şi asta îi dădea lui puterea de a fi calm şi echilibrat. Era puternică şi asta îi dădea lui şansa de a fi liber. Ea m-a învăţat să iubesc durerea care curăţă, suferinţa care clădeşte şi greul care întăreşte. De la ea am învăţat diferenţa dintre ţară şi patrie, grija pentru ceilalţi şi bucuria jocului.
Prinsă în lanţurile mentalităţii vechi, a ştiut cum să dea frâu liber urmaşilor ei şi să se bucure în tăcere că ei au rupt zăgazul.
Nu puteam atunci înţelege de ce se retrăgea mereu în umbră, împingând în faţă pe alţii.
Acum înţeleg.
O văd cum ne ţinea pe toţi, ca o matcă. Nu avea cum să iasă în faţă! Ea ne continea pe toţi, ne susţinea, ne hrănea cu iubire. Acum înţeleg: EA ERA FEMEIA/MAMA/MATCA
Noi – părţi ale ei, frânturi de armonie, cioburi de iubire, împrăştiate în colţurile lumii. De câte ori ne amintim unii de alţii, ne vorbim sau ne întâlnim, ea se întregeşte în noi. Fiinţează peste tot pe unde fiinţăm noi, se manifestă prin noi, fiind în sfârşit liberă!
Cred că fiecare familie are un spirit-matcă. El fiinţează la început într-un singur corp şi, Doamne, greu i-o fi să-l conţină! Apoi se propagă în membrii acelei familii, putând să se extindă şi să scape de barierele acelui singur corp. Şi nu mă mir că acea persoană, care susţine spiritul-matcă, e atât de contrară, trecând de la bucurie ludică la profundă tristeţe şi de la echilibrata putere la fremătânda panică. Îi conţine pe toti, cu toate ale lor, înţelegându-i şi trăindu-i pe fiecare în parte şi pe toţi la grămadă!
Matca noastră se numea Hortensia Irina şi nu şi-a spus niciodată pe nume.

Fotografie din arhiva personala

Lansare pentru NOI, cei visători, ÎN SECOLUL XXI

„NOI in secolul XXI” – vol. 2 a ajuns si la Baia Mare.
Am revazut in sala, parti distincte din copilaria si adolescenta mea. Parca se vorbisera intre ei si au venit special pentru a fi reprezentanti ai momentelor din viata mea de atunci. A fost ca si cum as fi primit permisiunea de a-mi revedea viata!
Peste asta, ca bonus, am cunoscut oameni minunati, cum e Mihai Cotea: Omul din Coltul Cultural 
Inca nu stiu ce-am facut sa merit toate minunile si bucuriile din ultimii doi ani.Imi ajunge sa ma bucur si sa fiu recunoscatoare.
Multumesc, Tata!

Colțul Cultural

La Baia Mare a avut loc ieri un event fain la Biblioteca Județeană ”Petre Dulfu”. Daria Gănescu s-a reîntors la origini cu un vraf de cărți la sub braț, pe care le-a împărțit tuturor celor prezenți, pe feliuțe de gânduri. De meserie artist păpușar, născută și crescută la Baia Mare și Baia Sprie, Daria a luat drumul Capitalei, după Revoluție, pentru a studia meseria părinților săi la UNATC. În decursul anilor a colaborat cu Teatrul Țăndărică, urmând ca de aproximativ 19 ani să se implice și să dezvolte un program UNITER importat la noi în țară, denumit: CliniClown ( clovni care lucreaza numai in spitale sau la copiii cu nevoi speciale.) Grație acestui proiect, a decis să meargă mai departe și în prezent se numără printre membrii fondatori ai Asociației ClowniMed.

”Noi în secolul XXI” face parte din colecția Noua Paradigmă a editurii Cartea Daath. Este vorba de două volume…

Vezi articolul original 441 de cuvinte mai mult

AŞCHIE

Au trecut 24 de ani de când mi-am mutat rădăcinile în altă parte.
Şi totuşi, cred că vreo aşchie a rămas uitată, lăsată să putrezească în pământul negru şi gras de pădure.
Rădăcinile noastre nu putrezesc. Intră într-un fel de hibernare, aşteptând cuminţi, poate ‘om avea nevoie de ele cândva. De-o amintire, de-un sprijin… poate ‘or fi bune.
Până la urmă e simplu: pleci de la tine, faci un ocol cât lumea de mare, iar la final te intorci tot la tine. Te trage aţa, deh. Aţa care te leagă de Sinele tău, te ţine legat de ceea ce eşti, te trage acolo unde ceea ce eşti se poate manifesta ca ceea ce este.
Ajunge să întorci privirea peste umăr doar o dată şi … haţ! Coada ochiului îţi rămâne agăţată în aşchia rămasă în urmă! N-ai cum s-o ignori. De fiecare dată când încerci să inchizi ochiul, te doare. Şi e bine că doare. Nu te mai lasă să te faci că nu vezi.
Şi din colţul ochiului coboară până în inimă, până în stomac, în ficat şi-n oase. Îşi găseşte locul de unde s-a rupt atunci, demult şi te simţi întreg.
Nu toţi avem aşchii lăsate în urmă, dar atunci când le avem, ele tind să se agaţe de ochi, de inimă sau măcar de-o mânecă. Aşa sunt ele, vor mereu acasă.
Poate şi eu sunt, de fapt, o aşchie. Ma tot agăţ de locul meu şi Dumnezeu mă tot smulge, de parcă aş infecta locul. Nu mă lasă să prind rădăcină acolo unde mi-aş dori, ci doar acolo unde e nevoie.
Pot doar să aştept. Şi asta încep să învăţ foarte bine.
Să aştept până voi putea să îmi aduc rădăcinile înapoi, acasă. Ştiu că îmi vor ramâne aşchii prin lume şi mă bucur că voi putea construi din ele capete de pod.
O reţea de poduri frumoase şi mlădioase, care vor ţine legătura dintre mine şi mine. Ma voi colinda de-a lungul podurilor atunci când mi se va face dor de aşchiile mele, le voi vizita, bucurându-mă de florile amintirilor, crescute pe marginea podului.
Aşa că aştept ca aşchia ce sunt să prindă rădăcină din nou, acolo unde pământul e gras şi negru, de pădure şi piţigoiul îmi vorbeşte despre vreme în fiecare zi.