LÉON FOUCAULT

Foucault

LÉON FOUCAULT

18 9 1819 – 11 2 1868

Cu toții am auzit (sper) de ‘pendulul lui Foucault‘. N-a fost singura lui descoperire, invenție sau demonstrație. Nu sunt un fizician, așa că nu mă voi lansa în discuții savante despre munca lui. Pendulul lui m-a trimis întotdeauna, cu mintea la Leonardo Da Vinci. De ce? Pentru că e sublim de simplă și de exactă. Mințile briliantine gândesc perfect de simplu. Adică reușesc să curețe zgura gândurilor de prisos și să ajungă la esență.

Numerologic, Foucault ar putea fi descris astfel: un om 9, care a acceptat transformarea până a devenit 10. N-ai înțeles mare lucru, nu?

S-o luăm cu începutul.

18 9 18 19    [37 10 35 7]
 9  9   9  10

L E O N   F O U C A U L T
3 5 6 5    6 6 3  3 1 3 3 2
    1 9                 2 7
    10                    9
               10

P A R I S (locul nașterii)
7 1 9 9 1
     2 7
       9

Peste tot unde mă uit în numerograma lui, văd 9 și 10, cu o consecvență aproape insistentă. Parcă ar vrea să scoată la iveală exact esența. (și ne mai mirăm că s-a dus la esență!)

Foucault a venit pe lume și a trăit sub semnul transformării, al cunoașterii întregi, totale. Avea o minte foarte bine structurată, fiind capabil să își ‘lase de-o parte emotiile’ atunci când avea nevoie. Și a avut nevoie, deoarece munca lui i-a cerut asta. A fost perfect dotat cu o mare capacitate de a-și urmări scopurile și de a aprofunda ideile primite de Sus. Da, primite, pentru că avea acea ‘antenă’ care recepționează inspirația.

Deși sunt convinsă că a avut momente de frământare, de căutare, poate chiar de deznădejde, nu cred că a avut vreodată vreun moment în care să nu fie conștient de cine este și ce are de oferit lumii. Tot ce a gândit, a fost întru folosul omenirii, spre schimbarea mentalității și a perspectivei oamenilor asupra universului. Și aș spune că se poate odihni liniștit, lumea e altfel de când a trecut el pe aici.

A plecat devreme (la 48 de ani), ca multe dintre sufletele care își termină treaba și ne-a lăsat conștiența faptului că, asemenea nouă, Pământul e o entitate care pendulează constant în jurul propriei ființări.

Mi se pare normal să ne gândim la el, la 199 ani de la venirea lui pe Terra. Doar așa, să fim în ton cu numerograma lui.

La multe eternități, Dle. Foucault!

 

foto: By http://www-obs.cnrs-mrs.fr/tricent/astronomes/foucault.htm, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=186373

D(i)ary. vineri, 9 martie 2018

De două zile admir declarații de amor. De la bărbați către femei, de la femei către bărbați, de la femei către femei, de la femei către copii și viceversa. Totul, minunat și încântător! Zice că e foarte sănătos să îți exprimi sentimentele. Oricum, decât animale moarte și tranșate, ca de Crăciun, mai bine flori kitch cu ‘la mulți ani’. Departe de mine gândul de a fi insensibilă! Pe bune! Am ajuns să accept pozele cu inimioare scânteietoare și flori cu coadă albastră! Da, îmi scârțâie puțin nisipul între dinți, dar, apoi mă gândesc că e venită din drag și din dorință de frumos. Nu-i cere omului ce n-are, zice o vorbă de la noi. Așa, că, de ce să fiu cârcotașă?

Am deviat. Ziceam de declarațiile de amor. Alunecând printre și peste ele, m-a străfulgerat un gând. O întrebare (ce putea să fie, dacă nu întrebare): când știi că ‘iubești prea mult’? Sunt sigură că ai întâlnit (poate chiar ai folosit) și tu expresia asta: ‘te/îl/o iubesc prea mult’. De fapt, în general e folosită la un timp trecut, că îți pică fisa după. De genul “ce mult te-am iubit, Paraschivo!”. Adică vine ca reproș sau ca explicație a unor alegeri complet idioate. Îi dai cheile de la casă și el/ea te lasă sportiv – ai iubit prea mult. Îți dă o smetie peste ochi și tu stai ca proasta și înduri – îl iubeai prea mult. Și exemplele ar putea continua.

Există așa ceva? A iubi prea mult? Hai, că nu o să încep cu filozofiile și cu scrisu’ adânc. Am înțeles că nu poți să pătrunzi printre prea multe figuri de stil. O luăm de-a dreptul, simplu, uman. Nici măcar nu voi pronunța cuvântul ‘atașament’. Ups! Hahaha!

Acuma, serios. Atâta iubire cât s-a drapelat zilele astea, putea să instaureze pacea mondială. Și totuși, nu. Cum așa? Oare cum de, după ce și-au lipit-o pe ziduri, acu’ o lasă la uscat? Păi n-o mai iubești tu sincer pe Mar’cica? Nu mai e Gicu, nambăr uan? Nu mai e copilu’ tău, ăl mai perfect și minunat? Cum se-ntâmplă de se-ntâmplă, că, dacă ieși acu’ pe stradă, vezi numa’ cadavre de iubiri, uscate. Oare din prea multul ăla li se trage?

Păi, nu zicea ‘Nea sfântu’ Pavel că iubirea poate orice și așa mai departe? Păi, dacă poate orice, de ce vă moare a doua zi? Când să mai poată, dacă se ofilește în 36 ore? Mai pompați o țâră de gaz, poate mai rezistă măcar o zi! Vorba cântecului: “un an măcar, atât, un singur an, iubire bibelou de porțelan!”. Hai, că ăsta e chiar nesătul, vreau un an întreg!

Oh! De-ar rezista de la un 8 Martie la celalalt… pfoaiiii! Ce minune de întreprindere ar fi!

Hai, că poate anul ăsta rezistă până la Paști, că pică devreme. Ținem pumnii!