D(i)ary. miercuri, 4 iulie ’18

Dacă vrei să îți păstrezi echilibrul, agață-te de Cer, nu de alți oameni.

Observ reacția oamenilor când le spun asta. Pupilele se contractă, corpul are una-două secunde de stop. Simt cum mintea lor strigă la mine: “Cum adică?! Să rămân singur?!”

Nu te gândi că mă dau deșteaptă. Am trăit și eu starea asta. Probabil nici n-aș recunoaște-o, dacă n-aș fi experimentat-o cândva. Tocmai de aceea știu că e o reacție a minții, de care te poți lipsi, e o capcană din care te poți elibera.

Toți avem atașamente. Altfel n-am fi aici. Nimeni nu vine aici dacă nu are nevoie. Nimeni nu vine aici doar să admire peisajul. Toți avem de curățat, de dat drumul, de renunțat la ceva. Și ceva-ul ăla e atât de mult și întortocheat, încât avem senzația că sunt o sumedenie.

Suntem o adunătură de dependenți, unii mai falnici decât alții. Pământul e un mare centru de dezintoxicare, nimic altceva. Toți suferim de psihoze, paranoia și halucinații, cauzate de dependența noastră. Ne-am creat bule imaginare, într-o mare bulă (imaginară și ea), trăim povești pe care le considerăm adevărate, ne trăim dramele și comediile cu atâta abnegație, încât nu mai vedem gardul viu ce înconjoară incinta sau îngrijitorii ce ne protejează de propriile noastre coșmaruri.

Ceea ce uităm uneori, este faptul că ne-am internat din proprie inițiativă. Nu ne-a obligat nimeni. Astfel, dăm vina pe îngrijitori, pe ‘colegii de salon’ sau pe conducerea instituției. Ne balansăm între a ne smiorcăi după ajutor și a acuza Cerul de indiferență. Fascinant este că prea rar recunoaștem că ni se pare, că nimeni nu e vinovat de nimic, că totul e doar în mintea noastră.

Una dintre cele mai mari spaime e cea de a rămâne singuri. E cam la fel cu cea de a nu mai simți emoții. Omul are senzația că, pur și simplu, va înceta să existe. S-a definit atât de mult timp prin relații și prin emoții, încât, atunci când îi spui că ar trebui să renunțe la asta, că ar trebui să se debaraseze de aceste aderențe, aproape intră în șoc. De multe ori e complicat să îi explici diferența dintre a simți și a se defini prin ce simte sau să îl faci să înțeleagă că emoțiile nu țin de ‘a simti’ ci de a avea o părere despre ceea ce simți.

De fapt, cred că și atașamentul față de oameni tot de la emoții vine. Nu suntem atașați de persoana în sine, ci de părerea noastră despre acea persoană. Ne desenăm în minte un portret și ținem cu dinții de creația noastră. De aici vin dezamăgirile, trădările ș.a.m.d. Oamenii nu sunt altfel decât atunci când i-am întâlnit. Credem că părerea pe care ne-am formulat-o când i-am întâlnit e totuna cu a-i cunoaște. Nimic mai eronat! Nu ai cum să cunoști un om, atâta vreme cât deja ți-ai format o părere despre el, de la bun început. Da, poți să îți dai seama ‘pe la cât îi bate ceasul’, dar asta nu înseamnă că îl cunoști cu adevărat. La naiba! Nu te cunoști nici pe tine cu adevărat! Cum crezi că l-ai cunoaște pe altul?

Începi să îi cunoști pe ceilalți pe măsură ce îți dai voie să te cunoști pe tine, iar pe tine începi să te cunoști atunci când îți dai voie să te detașezi de propria ta persoană și să te observi cu onestitate, cu bune și cu rele.

Printr-un raționament logic, ajungem la concluzia că atașamentul față de oameni este, de fapt, atașament față de propria persoană. Adică orgoliu pur-sânge. Nu ai cum să te agăți de alții, dacă nu te consideri indispensabil.

Cu cât te cureți de aderențele din propria ta ființă, cu atât te vei elibera de odgoanele care te țin legat de alții. Asta nu înseamnă că îi vei pierde, ci că abia atunci îi vei putea iubi. Iubirea de semeni nu cere nici suferință, nici sacrificii. Ceea ce consideri acum a fi un sacrificiu, când vei alege să trăiești eliberat de aceste atașamente, vei înțelege că e doar un gest natural.

Reclame

3. ATAŞAMENT

 

Ne jucăm de-a Hänsel si Grettel, cu bucăţi de inimă.
Îţi fărâmi inima conştient şi-o lasi să se înşire pe drum.
De ce?
Da, da, ştiu. Ataşamente.
Şi tocmai când ziceai ca de acum va fi pace şi echilibru, că la capitolul ăsta stai bine…
Ştiu. Îţi vine să-ţi tragi o palmă dupa ceafă şi să-ţi spui: “unde-ai mai văzut tu schimbare fără renunţare??”
Dar parcă e prea devreme, prea dintr-o dată!
E prea mult, Doamne!
Nu poate fi alta?
Încerci să mimezi prin acţiuni de suprafaţă. S-o iei pe ocolite, amânând momentul adevăratei ruperi. Mai ciupeşti de-aici… de-acolo… doar-doar vei ajunge la concluzia că nu e necesară operaţia pe cord deschis, fără anestezie!
Dar nu e altceva decât evitarea inevitabilului. Ca atunci când îţi tot iei avânt, nedorind să faci saltul.
Ataşamentul ăsta ţi-e mai drag decât oricare altul.
Eşti ataşat de ataşament?!?
L-ai crescut, l-ai îngrijit şi l-ai ornat cu cele mai frumoase idei şi sentimente. Toate visele despre frumos si măreţ le-ai proiectat acolo!
E opera ta de artă!
Da, ştii că poleiala pe care ai aşezat-o cu grijă, în atâta timp, nu e chiar aur curat şi dacă vrei să strălucească şi să lumineze pur, va trebui să distrugi totul, să desfaci, să tai, să spargi.
Te rogi să facă Dumnezeu asta, în locul tău, deşi vei fi primul care se va opune, ca în faţa unei mari nedreptăţi.
El desface, fără zbucium, toată construcţia şi lasă să iasă la lumină esenţa. La început încerci să te împotriveşti, încerci să negociezi o amânare, dar curând realizezi că e degeaba.
Asişti la tot procesul şi te intrebi cine e persoana din faţa ta?

„Ochiul drept, ochiul stâng,
Nas şi gură-n cerc le strâng.
Doua linioare trag,
Un cerc mare apoi fac,
Îi fac maini, îi fac picioare
Şi e gata Omul Mare.”