D(i)ary. sâmbătă, 24 martie ’18

Încrederea nu ți-e testată de perioadele grele din viață. Oh! Atunci ești atât de aproape de Dumnezeu, încât abia Îl mai lași să respire! Stai călăre pe umerii Fraților și tipi ca un copil isteric.

Încrederea nu ți-e testată nici în perioadele de maximă bucurie. Te-ai învățat deja să zici un „mulțumesc, Doamne!”. Ai exerersat deja recunoștința și, măcar tehnic, îți iese.

Extemporal la încredere dai atunci când nu ți-e nicicum. Nu ți-e nici prea rău – nici prea bine, nici prea cald – nici prea frig, nu există nici un stimul exterior care să te provoace să îți îndrepți gândirea înspre Sus. Și te ia așa, o amorțeală nici plăcută – nici deranjantă, mintea încetează să mai creeze probleme pentru că nici tu nu o mai sâcâi cu nici o provocare, pulsul e corect, apele sunt calme…

Și te trezești într-o zi că ești în mijlocul unui ocean de nimicuri, în mijlocul unei vieți sterpe, care nu are nimic de-a face cu idealul tău, nu are nici o legătură cu menirea ta, sau cel puțin așa pare. Și-atunci se instalează panica: „M-am pierdut”. Oh! Acel moment în care realizezi că s-ar putea foarte bine să te fi rătăcit, să te fi pierdut! Când mintea ta apasă butonul de panică, toate funcțiile mintale intră în alertă și caută soluții…

După o vreme te obișnuiești cu momentele de genul ăsta. Le recunoști. Și atât. Nu te ajută să ‘faci’ mai mult. Le observi, le recunoști și atât. Lași furtuna să treacă. De ce? Pentru că îți dai seama care e problema.

Problema este că, atunci când devii foarte sigur pe ceea ce ești și faci, atunci când ești foarte sigur pe calea ta, începi să te automatizezi, să devii monoton, iar viața numai monotonie nu e. Existența ta – nici atât, Creația – nici pe departe, Voința Divină – sub nici o formă. Nimic din universul ăsta nu este sau nu creează monotonie. De aceea nici o frunză nu e la fel cu celelalte, de aceea perfecțiunea e suma tuturor imperfecțiunilor.

Acelea sunt momentele în care GPS-ul sufletului tău spune: “Reconfigurare traseu”.

 

Anunțuri

D(i)ary. sâmbătă, 24 februarie ’18

Azi mă dau în stambă. Sunt artistă.

La librărie o să fie mai special azi, că povestim despre Dragobete. Da, știu, s-ar putea să îți pară deja fumat. Singura diferență e că întâlnirile mele cu pruncii nu sunt regizate, aranjate. În afară de faptul că se întâmplă în aceeași zi, la aceeași oră, ne dăm voie să improvizăm. Să fim prezenți. Nu cred că poți învăța mai bine prezența de la cineva decât de la copii și animale. Cu animalele e mai greu, că tre’ să îți acorzi timp și să fii atent, să vrei să înțelegi ce ele nu-ți spun, că n-au de ce. Cu pruncii e mai ușor. Te trag de mânecă, nu te lasă.

Diseară mi-aduc aminte ce vroiam în copilărie. Ți-am mai spus: ‘căncăleață’. Mă cânt. La noi, în Maramureș, când spui că ‘te cânți’ înseamnă că (te) plângi. Dar, nu, eu mă cânt pe mine. Cu toate ale mele. Probabil ai crede că o fac pentru aplauze. Nu. O fac pentru că așa îmi vine și pentru că pot (încă). Da, mă bucură să-i văd dansând, cântând, bucurându-se. ‘Comedieșul’ din mine se bucură.

Acum ceva vreme aveam explicații inteligente pentru toate manifestările mele exterioare. De ce eram clovn în spitale, de ce eram păpușar, de ce eram dascăl, sau Popândeasca ce citește povești în librărie, de ce cânt, de ce…, de ce…

De aia. Pur și simplu. Pentru că asta sunt și dacă sunt asta, asta fac. Fac tot ce sunt și tot ce fac este ceea ce sunt.

Credeai că o să-ți vorbesc despre îndrăgosteală? Neah!  Aia e simplă: ne întâlnim, ne iubim, ne tăvălim, la-revedere-pa!

Despre datini și obiceiuri? Da, ți-aș fi vorbit, dacă, de ziua asta erau mai multe decât ‘zburătoritul’ (aia când aleargă unii după alții prin pădure/pe câmp). Da, este și târg și horă… toate ca fațadă!  Obiceiurile vechi sunt faine și îmi sunt dragi, dar dacă ai știi câte nefăcute se fac în aceste momente din an! Phiii…! Ți s-ar face părul măciucă!

Pe toate știu oamenii să le întoarcă pe dos. Din bine fac rău și din rău fac un bine. Din păcate mai des găsești prima variantă. Stă binele proțăpit în fața lor, mare, cât o zi de post și ei tot cu rău îl spoiesc! Cum să le spui că în fiecare rău/greu e o fărâmă de bine, ceva ce-i ajută să meargă mai departe, să crească? E drept că nu-i nici comod, nici ușor. Dar cine a văzut creștere ușoară? Când eram copii, ne dureau oasele, când creșteau. Așa e cu orice creștere. Doare. Și e bine, înseamnă că ești viu.

Mi-am amintit de un cântec de petrecere de pe vremea străbunicilor mei. O satiră despre societate. Se potrivește și azi!  Foarte fain textul, ceva cu o găină cu țigară și o domnișoară pe măgar. Hahaha! Poate o să ți-l cânt odată.