D(i)ary. miercuri, 21 martie ’18

Sunt perioade din viață când simți nevoia de oameni în jurul tău, alte perioade în care ți-e mai bine singur. Sunt perioade în care îți place căldura și altele în care ți-e mai comod frigul. De ce? Uite d’aia. Pentru că ești om, nu mașină. Știi ce e ciudat? Cum ne grăbim să le facem pe plac celor din jur.

Simțeam nevoia să mă ascund puțin de lume, să nu îmi mai pun viața pe ‘pereții de afișaj’. Până în dimineața asta, când o prietenă mi-a scris un mesaj: “Nu mai pui întrebarea zilei? Mai faci evenimentul cu Suzana?” Mi-am observat reacția: drepți! Mâna la chipiu! La treabă, tovarăși! S-a activat instant dorința de a mulțumi, de a răspunde cererii, de a fi așa cum se așteaptă de la mine să fiu. “Cu zâmbetul pe față și cu lacrimi pe obraz”, zicea mama.

Mi-am analizat reacția cât am putut de profund. De unde vine? Dorința de a-i mulțumi pe ceilalți poate veni din altruism, dacă nu vine din frica egoistă. Da, o să îmi spui că n-am logică. Ba am, doar că granița dintre astea două e atât de fină, încât toți o trecem și habar n-avem. Dacă te-ai analiza și ți-ai scutura bine traista, ai observa că prunele altruismului sunt, dacă nu inexistente, extrem de rare. În general dorința de a-i mulțumi pe ceilalți vine dintr-un clar și cristalin egoism. Stai, că nu dau cu piatra. Suntem toți în aceeași oală. Nu majoritatea. Toți. Diferența e doar în a ști asta sau nu.

Iar o să sari în sus, indignat. Știu. Și mie îmi vine să sar. Mă mulțumesc să îmi mușc buza și să strâmb din nas. Oricât de inconfortabil ar părea, e un adevăr, iar adevărul nu dorește să mulțumească pe nimeni.

Știu că simți nevoia de o explicație și crezi că îmi voi susține punctul de vedere cu argumente logice. Aș putea să o fac, dar aleg să nu. De ce? Pentru că am înțeles că cele mai bune explicații ți le dai singur, atunci când ești dispus să te observi de-adevăratelea.

Crezi că ne acuz pe toți? Că ne judec? Nu, doar mă observ asiduu și, odată cu mine, îi observ pe toți cei din jur. Nu zic oamenii deștepți că toți cei din jur sunt oglinzi? Așa și e. Suntem toți că Regina din Albă-că-Zăpada: “Oglindă, oglinjoară! Cine-i cel mai frumos, mai bun, mai generos, mai… din țară?”

Din nou îți spun: nu judec și nu acuz pe nimeni. Știu că așa pare. Încearcă să dai deoparte senzația că ești atacat. Nu apela la defensivă. Observă-te.

Tot ce fac este o expresie a cui consider că sunt. Fiecare acțiune a mea, fiecare reacție, fiecare decizie pe care o iau sunt manifestarea în exterior a celui care consider că sunt eu. De la ‘eu nu port fustă/pantaloni’ până la ‘eu fac/nu fac rău’, toate mă reprezintă pe mine. Toată viața ta se reduce la o singură persoană: tu. Viața fiecăruia dintre noi se reduce la propria persoană.

Regula de 3 simplă: cine sunt îl determină pe ce fac; ce fac îl determină pe ce am; rezultă că cine sunt îl determină pe ce am. E clar? Mai simplu nu știu să spun.

Ăsta e motivul pentru care suntem egoiști și ăsta nu e un defect, ci o realitate ce trebuie observată constant. Defectul rezultă din depășirea unei limite a bunului simț. Ăsta e motivul pentru care nici unul dintre noi nu are dreptul să ridice piatra, nici măcar să arate cu degetul. Ăsta e motivul pentru care auto-observarea nu e același lucru cu auto-critica, iar smerenia e atât de dificil de atins.

Reclame

D(i)ary. marti, 21 februarie 2018

Cine zice că ești prea tânăr să faci ceva, că ești prea bătrân să faci același lucru?

Cine zice că aia nu se face sau se face? Cine crede că poate emite legi care să îngrădească legile Creației, reguli care să ‘reguleze’ Creația?

‘Măi, Pădure! Ia, piaptănă-te și fă-ți cărare pe dreapta, că așa se cade!’

‘Măi, Râu, ia curgi și tu mai drept, ce naiba?! Chiar așa?’

‘Vulcan, ține-ți gura!!!’

Parcă-i și văd. Încercând să reglementeze legile Naturii. Da, știu că și-au băgat degetele și pe acolo. De aia merg toate ‘perfect’ în lumea asta, că și-a băgat ‘Gicu’ degetele-n priză peste tot! Dar să îi lăsăm pe ăia de se cred dumnezei și să ne întoarcem la noi, muritorii de rând. (Gicu e personaj general, un fel de Gogu/Ion, cei care mai vin pe la atelierele mele, îl cunosc foarte bine)

Ziceam că ‘cine zice’ că viața asta trebuie trăită după anumite reguli? Cu siguranță ai nevoie de reguli, că altfel, orgoliul uman ar distruge planeta asta în 5 minute. Dar tot vezi o sumedenie de ‘reguli care’. Care ce? Există reguli să te facă mai viu, fericit, conștient? Există, dar nu sunt atâtea câte spun ei (și unde mai pui, că mai tot fată câte una!). Regula vieții e atât de simplă!

CE ȚIE NU-ȚI PLACE, ALTUIA NU FACE!

sau

FĂ ALTORA DUPĂ CUM AI VREA SĂ ȚI SE FACĂ ȚIE.

Asta în relația cu ceilalți, cu tot ce ne înconjoară. În relația cu noi înșine, treaba e și mai simplă:

CUNOAȘTE CINE EȘTI ȘI MANIFESTĂ CU ONESTITATE.

E chiar atât de complicat?

E atât de simplu, încât nu ne vine să credem.

Am văzut un afiș al unui festival rock, pe care apărea și trupa unui foarte drag om din viața mea. Și mă gândeam: cât de fain e afișul, ce bucurie să-l știu că are încă energie și dorință să bată la tobe într-o trupă de rock alternativ! (că e generație cu mine, nu copil) Apoi m-a lovit judecata altora: “in loc să aibă o familie, să își ia casă, el bate toba cu metalistii! i-o luat Dumnezeu, mințile!” Hahaha! Din contră! I le-a păstrat sănătoase, vii!

Așa! Nu-ți place metalul! Și ce? O să îmi spui că e muzică diavolească? Hai, numa-ncearcă! O să-mi spui că vibrația e joasă, că așa și pe dincolo. Știu!!! Ai puterea să recunoști că ți-e teamă de rock pentru că zgândăre în tine acea umbră pe care nu vrei să ți-o asumi? Ai curaj să recunoști că ți-e teamă de starea instinctuală pe care o trezește în tine și pe care nu ești capabil să o controlezi? Ți-e teamă de ‘energia joasă’ din propria ta ființă, exact cum unei calugărițe îi e teamă de orgasm!

Dumnezeu e și în muzica rock/metal, exact așa cum e în compozițiile lui Bach! Pentru că Dumnezeu nu se sfiește să fie peste tot, să fie totul.

YOU STILL ROCK, MY LOVE!

Image may contain: one or more people and text