19. 3. 2018

question mark

Cât de important este pentru tine să-ți afirmi punctul de vedere? 

Anunțuri

D(i)ary. luni, 19 februarie ’18

De bine ce-mi place să scriu dimineața, în zori, iaca, viața îmi arată din nou că nu e o regulă. Adică nu-mi dă voie să fac o regulă din asta.

De când mă știu încerc să stabilesc reguli și imediat, situațiile se schimbă ca prin farmec și mi se demonstrează că singura regulă e “nici o regulă”. În numero se explică ușor astfel de situații, dar viața asta nu e doar numero. Viața asta se cere trăită, pic cu pic, secundă cu secundă. Și culmea e, când stai să observi fiecare secundă, ele dispar. Se topesc într-un moment luuuuug de ‘acum’. Ai încercat vreodată să observi secundele? Îți spun: când îți pui atenția pe ele, dispar! Și-atunci? Unde-i prețiosul timp, pe care îl considerăm parte importantă a existenței noastre? Dacă n-am secunde, n-am nici ore, nici zile, nici ani! Și atunci, în ce măsor existența asta? Dacă e fals să spun ‘am atâția ani’, cum pot să spun? Dacă timpul e o iluzie, aș putea să iau ca unitate de măsură experiențele. Dar pot spune, oare ‘am atâtea experiențe’, când ele sunt atât de diferite? Ce să fac? Să mă apuc să număr de câte ori m-am bucurat, de câte ori am plâns, m-am speriat sau am călătorit? Hai, pe bune! E imposibil! Cine naiba își amintește de câte ori?! De o sumedenie, na!

Până la urmă, e cu adevărat important să cuantificăm viața? Să o delimităm? Pot spune cu sinceritate ‘am trăit o sumedenie de experiențe’. Asta poți spune și tu. Fiecare se uită în trecut și vede filme cu el însuși și se gândește: câte am trăit! Câte? Multe! Hahaha!

Da, se spune ca nu cantitatea contează, ci calitatea. Așa, și? Cine poate spune că experiețele mele sunt mai calitative decât ale tale? Cine poate cântări experiențele? Nimeni. Nici chiar Tata nu ți le cântărește pentru că și asta e o iluzie. Ține de ego-ul fiecăruia. Cămașa ta ți-e mai apropiată decât cea a vecinului, nu? Al meu. Ăsta e unghiul obtuz prin care privim existența asta.

Din unghiul meu obtuz, observ doar rezultatul experiențelor mele: eu. Cea de azi. Așa cum sunt. O știu și pe cea din trecut și doar câteva aspecte mă mai aseamănă cu ea. Nici măcar fizic nu mai semănăm, chiar dacă unii îmi spun că nu m-am schimbat. Ăia încearcă să îmi facă un compliment, când, de fapt, ei chiar nu văd cu cine stau de vorbă. Ei văd ce vor să vadă. Așa cum părinții te văd mereu copilul care ai fost, nerealizând că au în fața lor un adult, care nu mai are nici o legătură cu ‘copilul lor’.

Dar asta, uneori e frumos. Mama a venit duminică pe la mine: mere coapte, ghiocei. Mă ia în brațe și mă sărută, ca atunci când eram copil. Și asta îmi cade bine. Singura diferență este că acum, o iau în brațe ca pe o bătrânică pe care o iubesc în mod special și pe care simt să o ocrotesc. Toată prestanța ei s-a transformat, în ochii mei, în respect și iubire.

Noi ne transformăm și, odată cu noi și relațiile pe care le avem cu cei din jur. Dacă îți privești relațiile, vezi cum te-ai transformat. Dacă te-ai transformat.