D(i)ary. luni, 18 februarie ’19

Ce e mai important: să știi sau să se observe că știi; să poți sau să dai dovadă că poți? 

 Recunosc, ți-am pus o întrebare capcană. Dar, ce-ar fi viața fără o capcană – două? 

 Ai să zici că a vrea să demonstrezi nu e necesar, atâta vreme cât tu știi ce știi și poți. Așa e. Când ești onest cu tine, știi ‘câte prune ai în straiță’ (cum zicea bunica) și nu mai simți nevoia să demostrezi nimănui, nimic. Oare chiar știi de ce ești capabil? De câte ori ai zis ‘asta n-aș face niciodată’ și la ceva timp după ai făcut exact acel lucru? De câte ori te-ai crezut incapabil să duci ceva la bun sfârșit și, totuși, ai reușit? Hai să nu ne ascundem după degete: viața are o adevărată plăcere în a ne contrazice și orice om cu nițică experiență, știe că nu e sănătos să zică ‘niciodată’,  pentru că viața o să răspundă ‘serios?’. Eu, una, știu că sunt capabilă de tot ce e nevoie să fiu capabilă. De la alb la negru, toate culorile și nuanțele. Fără comentarii.

Dar să mă întorc la întrebarea capcană de la început. Am zis că nu e important să dovedești ce știi și ce poți. Dar, oare știi și poți? Ce știi și ce poți? Ce știm, de fapt? Din tot ceea ce știm, chiar știm sau primim informația când avem nevoie? Despre ceea ce putem și cât putem nu mai zic, tocmai am zis mai sus: putem ce și cât e nevoie. Asta mi se pare evident: nu putem nimic de la noi înșine, de unii singuri. Cine crede că poate singur… mă rog… pentru el. 

 Ce știm? Cât știm din ce credem că știm? 

 Mi se întâmplă foarte des să mi se amintească de ceva ce am zis la vreun atelier sau la vreo întâlnire, iar eu mă uit ca vițica la poarta nouă. La început mă străduiam să îmi amintesc. Știam clar că alea erau momentele în care nu vorbisem eu, dar mă străduiam să îmi amintesc. Acum sunt liniștită pentru că știu că, dacă e nevoie, mi se va aduce în minte momentul, subiectul sau ce e nevoie să îmi amintesc. 

 Mi s-a întâmplat să știu la virgulă ce am spus cuiva într-o ședință de consiliere, deși, la început nu îmi aminteam nici măcar cum se numește persoana. Scuze! 😀 Mi se-ntâmplă multe faze din astea și sunt convinsă că și ție, dacă ești atent și recunoști. 

Nu știm ce și cât știm pentru că nu știm nimic de la noi. Nu avem capacitatea de A ȘTI . Avem capacitatea de a accesa informații, nu de a ști. E cu totul și cu totul altceva. Singurele clipe în care știi, sunt acelea în care în conștiința ta se produce o mică-mică schimbare și tot angrenajul care ești își răsucește axa cu 0.5 mm. Atunci simți că știi. Ce știi? Că ai mai înțeles încă un fir din toată țesătura și în acea privință nu mai există dubiu. Astea sunt singurele momente și singurele aspecte în legătură cu care știm. În rest, în ceea ce privesc informatiile… știm pe naiba, nu știm nimic. 

 Nivelul de iritare pe care îl simți este direct proporțional cu nivelul orgoliului tău. Chiar nu mă interesează cât de tare te-ai bășicat. Pune-i plasture! 

 Cu astea am terminat pe ziua de azi. Mă întorc la treaba mea: am început o pătură. O minune! 

 Servus! Ne vedem când ne-ntâlnim! 

Reclame

D(i)ary. duminică, 18 februarie ’18

Am găsit două modele de cusătură în cruci, din Țara Lăpușului și m-am gândit c-ar arăta foarte fain ca zgărdane. Așa că m-am apucat și le-am trecut în catastiful cu modele (nu îi pot spune caiet, că e cât o evanghelie).

Lucrând la asta, mi-am văzut mâinile și m-a fulgerat: Doamne, câte le-ai dat să știe și să facă!

Știu să mângâie, să țină acul, să curețe, să lovească, să modeleze, dar cel mai bine știu să vorbească. Din suflet.

Am învățat de copilă să observ și să înțeleg mâinile oamenilor. Pentru mine, fața nu prea contează. Mâinile sunt cele care îmi povestesc despre omul din fața mea. Chiar și atunci când sunt aranjate, dichisite sau, din contră, trudite la fel ca țarina. Mâinile nu pornesc din umeri, ci din suflet. Când te uiți la mâinile unui om, îi vezi sufletul. Când știi ce face un om cu mâinile, știi cine e sufletul ce locuiește acel trup. Când mângâi pe cineva, l-ai atins cu sufletul tău. Când îl ții de mână, sufletele voastre se ating într-un fel profund și subtil.

Recunosc că am o relație specială cu mâinile mele. Nu-ți imagina că le îngrijesc într-un mod special. Sunt la fel ca mine: cum le-a lăsat Dumnezeu. Doar că sunt atentă la ele, la fel cum sunt atentă și la mâinile altora, și observ cum se transformă în funcție de starea mea, de omul din fața mea, de treaba pe care o au de făcut. De cele mai multe ori, ele știu mai bine ca mine. De aceea știu că tot ce ating, e atins de aripa sufletului meu.