D(i)ary. miercuri, 14 februarie ’18

Unii scriu în jurnal seara, când ziua s-a încheiat. Pentru mine ar fi o pedeapsă. Seara nu vreau altceva, decât să dormmmm… Dimineața, în schimb, e altă stare. Îmi place liniștea fremătândă a dimineții, nuanța crudă și rece a soarelui la răsărit. De când mă știu sunt fascinată de momentul ăsta. Poate de aceea simt că am pierdut ceva, când nu mă pot trezi devreme. Eh, oricum, Cerul s-a îngrijit de asta: stau într-un apartament cu geamuri spre Nord și Apus, răsăritul e un lux pe care mi-l permit, scârțâit, doar vara, liniște am câtă poți avea locuind pe o arteră circulată (inclusiv de tramvaie), la etajul 1, la stradă. Hahaha! Hai, că de-asta ne-am ocupat! Oablă treabă, ca covrigu’!

Tot mi-i dragă dimineața și ăsta e momentul în care mă adun și stau eu cu mine. Asta până a crescut fie-mea. Acum pot să stau cu mine oricând. Tot aia e. Chiar: de ce mai țin eu cont de ‘momentul meu de dimineață’, când pot să îmi aleg oricând acest moment? Poate să fie toată ziua ‘momentul meu’! Nu mai am de ținut cont de nimeni. Ba da. Am de ținut cont de mine. Tot dimineața e mai fain, că nu se trezesc hoardele din bloc și mai am liniște.

Despre vecini refuz să vorbesc în jurnalul meu, chiar și așa iluzoriu cum e.

Dacă te așteptai să scriu ceva super inteligent, ți-ai luat țeapă. Aici scriu exact ce-mi vine. Singurele filtre sunt cele impuse de morala mea proprie. Nu voi scrie despre sex (ăla se experimentează în priză directă, nu se povestește – cine vorbește/scrie despre, n-a experimentat destul sau e frustrat) sau despre politică (pentru mine, acest aspect nu există).

Scriam despre dimineață, despre cât de mult îmi place dimineața. Mi-a zis cineva: ‘normal, ești Berbec’. Pe bune?!? Și ce? Nu cunoști ‘berbeci’ care preferă să doarmă până la prânz și li se drapelează de măreția răsăritului? Hai, mă lași? A încercat s-o dreagă: ‘poate ești născută dimineața’. Daaaa…! Era foarte dimineață în America, atunci când m-am născut eu, pe plaiuri mioritice!

Îmi plac ăștia care habar n-au, da-și dau cu presupusu’! Phiii! Ce-mi mai plac! Tot felul de ‘-ologi’ ACREDITAȚI. Măi, frate! Când văd ‘acreditat’ pe lângă titulatură, mă ia cu rău de la cervicală!

Nu le ajunge că se confundă cu titulatura însăși, mai pun și ‘acreditat’! Fratele meu mai alb! Când te-a adus mămucă-ta pe lume aveai scris în frunte ‘dr., ing., astr-olog, numer-olog, academician’ și alte d-astea? Nu, dragule! Te-a adus pe lume că ființă umană! Nu ca profesionist. În primul rând ești ființă umană, nu o profesie. Asta dacă mai ești ființă umană…

Un prieten de-al meu și-a făcut cărți de vizită pe care a scris ‘om liber’. Nici aici n-a nimerit-o, că e mult până să fim liberi, dar măcar și-a pus reala lui dorință, țelul real. Nu hartist, nu prof,dr,ac,ing,kk. Când m-a întrebat fie-mea ce să scrie pe cărțile de vizită, m-am blocat. Valeu! Păi, ce să pui din toate câte sunt? E musai??? ‘Da, mamă, e musai, să țină minte omu’ cine e aia de i-a dat cartea de vizită și ce poa’ să ceară de la ea; că n-o să te sune pentru baterie la mașină’. Mai poți comenta ceva? Clanță, șefa! Scrie ce știi tu. Na, dacă ești deșteaptă!

Da, vorbeam despre ‘acreditati’. Diplomați la kilogram. Muuulti acreditați, muuulti! Cât de mulți! Și cât de multe diplome cu ‘acreditat’ și ‘certificat’ pe ele! Asta îi face ‘profesionisti de încredere’, nu? Hahaha! Nu m-aș da pe mâna unuia care își flendură acreditările ca pe steag, nici să mă pici cu ceară!

Mi-au zis și mie: ‘pune-ți diplomele pe site, să știe lumea câte calificări/acreditări/certificări ai’. Așa, și? În afară de faptul că am face un frumos album cu poze, la ce m-ar ajuta? Eu am făcut cursuri ca să învăț ce era de învățat; că ei mi-au dat și o țâdulă care adeverea că m-am calificat într-o meserie, treaba lor. Da, am dat și examene, că-mi place să mă dau în stambă și toate erau ‘cu public’. Na, belea!

Da, mi-ar fi plăcut să fac și școala de bijutieri, dar era cam scumpă pentru buzunarul meu și mi-ar fi plăcut să fac marochinerie, dar deja mă intoxicasem cu prenadez în atelierele teatrului, așa că am lăsat-o moartă.

Și când te gândești că atunci când eram copil, prima dată am vrut să mă fac ‘căncăleață’ (cântăreață), apoi am vrut să mă fac ‘doctor pentru inima copiilor bolnavi’. De astea m-am îngrijit, le-am bifat. Numai una mi-a rămas nebifată: vânzătoare în aprozar. Dar, nu e niciodată târziu. Mai știi?

Tu ce vrei să te faci când te faci mare?

 

 

Anunțuri