14. 10. 2018

question mark

Și dacă nimic din toate astea n-ar mai fi, ce ți-ar rămâne? 

Reclame

D(i)ary. miercuri, 14 martie ’18

Tocmai am făcut evenimentul pentru Suzana Popândescu – expertă în povești și alte trăznăi copilărești. Poate o știi. Poate nu.

Acum mai bine de doi ani, am pus în practică un gând al meu mai vechi: să creez un personaj care să interacționeze cu copiii la modul cel mai normal, informal și ‘posibil’. Adică să aduc între copii acel personaj care e foarte posibil, cu toate că e ficțiune. Motivul? Țin morțiș să îi conving pe copii că poveștile, basmele, legendele pot fi adevărate dacă noi decidem asta, că viața fiecăruia poate fi o poveste, dacă alege asta și că puterea imaginației e arma secretă a fiecăruia dintre noi.

Rădăcinile Suzanei se întind în copilăria mea (bineînțeles). Ai crede că tot la bunici, dar nu-i așa. Când eram adolescentă, am văzut un film. Habar nu am cum se chema, habar nu am dacă era despre Mark Twain (pe care îl iubesc și acum) sau doar apărea și el pe acolo. Cert e că, la un moment dat, Twain îi povestește unui prunc, povestea lui Winnetoo și scoate dintr-o carte, o pană despre care îi spune că a fost a faimosului personaj. I-o încredințează copilului, iar acesta pleacă transfigurat de poveste și de ideea că deține o comoară. După ce închide ușa în spatele micuțului, Twain ia o altă pană dintr-o cutie și o pune înapoi în carte.

L-a mințit? Da. Nu ți-ai mințit niciodată copilul? Fii serios! Îi mințim zilnic! Și atunci de ce să n-o faci în beneficiul sufletului lui? Îl minți ca să stea cuminte, îl minți ca să învețe ce vrei tu, îl minți ca să înghită programul tău idiot ș.a.m.d. Mai bine l-ai minți ca să îl pregătești pentru o viață liberă, în care să știe că bucuria, imaginația, visul creează! Și că poate să creeze ce iubește, în loc să creeze ce vor alții!

Mai bine îl înveți să creadă în unicorni, zâne și zmei, decât în economia de piață, sistem juridic și alte minciuni mai mari decât orice basm!

Dar n-o vei face, știu asta, de aceea mi-am asumat eu riscul ăsta: să îi fac pe copii să creadă în puterea poveștii, în puterea imaginației lor, în puterea credinței și a iubirii. Sună bombastic, știu. Dar până n-ai văzut un copil care îi explică mamei cum piatra lui magică (imaginară) poate ține răul la distanță, n-ai văzut nimic. Cred că e mai sănătos să îți pui încrederea în piatra ta imaginară, decât în vreo relație ‘imaginară’, în vreo religie sau în vreun sistem la fel de imaginare. Nu crezi?

Decât să creadă într-un orizont limitat și închis, mai bine să creadă că orice e posibil, că ei pot orice prin puterea credinței și a iubirii, și să schimbe lumea pe care noi am făcut-o terci.

“Deci, haideți să credem în flori!”

Ca de obicei, când ești dispus să oferi, vei primi un dar de Sus. Darul sunt niște povești pe care le-am scris și care, probabil, într-o zi vor vedea lumina tiparului.

Poveștile nu sunt doar pentru copii. Dar nu mă vei crede decât atunci când vei veni să le asculți cu adevărat sau când vei citi cu adevărat o poveste. Așa au făcut și cei care au crezut că teatrul de păpuși e doar pentru copii. Până au venit la primul spectacol. De atunci n-au mai susținut aberația asta.

Poveștile sau teatrul de păpuși sunt și pentru tine, adultul, nu pentru că ‘fiecare are un copil interior’. Nu. Pentru că fără imaginație mori. E ca și cum ai vrea să nu mai respiri. Doar că tu nu știi asta. Tu nu știi că, de fapt, Dumnezeu se manifestă prin imaginație. Altfel n-ar fi existat lumea! Lumea asta, Universul, toată Creația există pentru Dumnezeu și-a imaginat! E primul gest al creației, al divinității. Dacă refuzi să îți imaginezi, considerând că ‘ești prea mare pentru asta’, refuzi să fii așa cum ai fost creat.

Așa, că, te aștept în librărie, să re-nveți să cre(e)zi.

D(i)ary. miercuri, 14 februarie ’18

Unii scriu în jurnal seara, când ziua s-a încheiat. Pentru mine ar fi o pedeapsă. Seara nu vreau altceva, decât să dormmmm… Dimineața, în schimb, e altă stare. Îmi place liniștea fremătândă a dimineții, nuanța crudă și rece a soarelui la răsărit. De când mă știu sunt fascinată de momentul ăsta. Poate de aceea simt că am pierdut ceva, când nu mă pot trezi devreme. Eh, oricum, Cerul s-a îngrijit de asta: stau într-un apartament cu geamuri spre Nord și Apus, răsăritul e un lux pe care mi-l permit, scârțâit, doar vara, liniște am câtă poți avea locuind pe o arteră circulată (inclusiv de tramvaie), la etajul 1, la stradă. Hahaha! Hai, că de-asta ne-am ocupat! Oablă treabă, ca covrigu’!

Tot mi-i dragă dimineața și ăsta e momentul în care mă adun și stau eu cu mine. Asta până a crescut fie-mea. Acum pot să stau cu mine oricând. Tot aia e. Chiar: de ce mai țin eu cont de ‘momentul meu de dimineață’, când pot să îmi aleg oricând acest moment? Poate să fie toată ziua ‘momentul meu’! Nu mai am de ținut cont de nimeni. Ba da. Am de ținut cont de mine. Tot dimineața e mai fain, că nu se trezesc hoardele din bloc și mai am liniște.

Despre vecini refuz să vorbesc în jurnalul meu, chiar și așa iluzoriu cum e.

Dacă te așteptai să scriu ceva super inteligent, ți-ai luat țeapă. Aici scriu exact ce-mi vine. Singurele filtre sunt cele impuse de morala mea proprie. Nu voi scrie despre sex (ăla se experimentează în priză directă, nu se povestește – cine vorbește/scrie despre, n-a experimentat destul sau e frustrat) sau despre politică (pentru mine, acest aspect nu există).

Scriam despre dimineață, despre cât de mult îmi place dimineața. Mi-a zis cineva: ‘normal, ești Berbec’. Pe bune?!? Și ce? Nu cunoști ‘berbeci’ care preferă să doarmă până la prânz și li se drapelează de măreția răsăritului? Hai, mă lași? A încercat s-o dreagă: ‘poate ești născută dimineața’. Daaaa…! Era foarte dimineață în America, atunci când m-am născut eu, pe plaiuri mioritice!

Îmi plac ăștia care habar n-au, da-și dau cu presupusu’! Phiii! Ce-mi mai plac! Tot felul de ‘-ologi’ ACREDITAȚI. Măi, frate! Când văd ‘acreditat’ pe lângă titulatură, mă ia cu rău de la cervicală!

Nu le ajunge că se confundă cu titulatura însăși, mai pun și ‘acreditat’! Fratele meu mai alb! Când te-a adus mămucă-ta pe lume aveai scris în frunte ‘dr., ing., astr-olog, numer-olog, academician’ și alte d-astea? Nu, dragule! Te-a adus pe lume că ființă umană! Nu ca profesionist. În primul rând ești ființă umană, nu o profesie. Asta dacă mai ești ființă umană…

Un prieten de-al meu și-a făcut cărți de vizită pe care a scris ‘om liber’. Nici aici n-a nimerit-o, că e mult până să fim liberi, dar măcar și-a pus reala lui dorință, țelul real. Nu hartist, nu prof,dr,ac,ing,kk. Când m-a întrebat fie-mea ce să scrie pe cărțile de vizită, m-am blocat. Valeu! Păi, ce să pui din toate câte sunt? E musai??? ‘Da, mamă, e musai, să țină minte omu’ cine e aia de i-a dat cartea de vizită și ce poa’ să ceară de la ea; că n-o să te sune pentru baterie la mașină’. Mai poți comenta ceva? Clanță, șefa! Scrie ce știi tu. Na, dacă ești deșteaptă!

Da, vorbeam despre ‘acreditati’. Diplomați la kilogram. Muuulti acreditați, muuulti! Cât de mulți! Și cât de multe diplome cu ‘acreditat’ și ‘certificat’ pe ele! Asta îi face ‘profesionisti de încredere’, nu? Hahaha! Nu m-aș da pe mâna unuia care își flendură acreditările ca pe steag, nici să mă pici cu ceară!

Mi-au zis și mie: ‘pune-ți diplomele pe site, să știe lumea câte calificări/acreditări/certificări ai’. Așa, și? În afară de faptul că am face un frumos album cu poze, la ce m-ar ajuta? Eu am făcut cursuri ca să învăț ce era de învățat; că ei mi-au dat și o țâdulă care adeverea că m-am calificat într-o meserie, treaba lor. Da, am dat și examene, că-mi place să mă dau în stambă și toate erau ‘cu public’. Na, belea!

Da, mi-ar fi plăcut să fac și școala de bijutieri, dar era cam scumpă pentru buzunarul meu și mi-ar fi plăcut să fac marochinerie, dar deja mă intoxicasem cu prenadez în atelierele teatrului, așa că am lăsat-o moartă.

Și când te gândești că atunci când eram copil, prima dată am vrut să mă fac ‘căncăleață’ (cântăreață), apoi am vrut să mă fac ‘doctor pentru inima copiilor bolnavi’. De astea m-am îngrijit, le-am bifat. Numai una mi-a rămas nebifată: vânzătoare în aprozar. Dar, nu e niciodată târziu. Mai știi?

Tu ce vrei să te faci când te faci mare?