D(i)ary. vineri, 23 februarie ’18

Am vrut să scriu ieri, pe cuvânt c-am vrut! Dar așa s-au aranjat lucrurile, că n-am avut răgaz. Seara, înainte să adorm mi-a venit și explicația: aș fi făcut-o iar pentru tine. Nu era ceea ce mi-am propus: să scriu pur și simplu, pentru că este unul dintre felurile în care mă exprim.

Unii îmi spun că trag învățăminte din filele jurnalului meu. Măi, nebunaticilor! V-ați învățat cu nărav! N-am nici o vină și nici un merit. Eu scriu în jurnalul meu iluzoriu, despre iluzia mea, bula mea. Că voi faceți din asta material didactic, e treaba voastră. Să vă fie de folos!

Și pentru că nu scriu pentru tine, în mod special, îmi permit să nu trebuiască să fiu deșteaptă, înțeleaptă sau oricum ai crede tu că ar trebui să fiu.

Îmi aduc aminte un exercițiu pe care îl făceam prin anul I. Îi ziceam ‘dicteu’. Foarte fain exercițiu. Spuneai / scriai orice gând care îți trecea prin scăfârlie. Orice. Nu trebuia să aibă legătură. De fapt nici un aveau. Cea mai făină chestie era că, în primă fază, intrai în ‘brain freeze’. Atunci realizai ce e mintea ta, cu adevărat. Știi cum e mintea? Exact ca ăia care mormăie și bombăne continuu, iar când îi întrebi care-i problema, tac. Exact așa e și mintea. Toacă, toacă, toacă și, când te întorci la ea și zici “ce? care-i treaba?”, a înțepenit!

Da, ziceam de ‘dicteu’. Așa, la început mintea se bloca și apărea starea aia de ‘ce să zic io?’. Apoi începea să se comporte ca un copil tont și stângaci, știi tu, genul ăla cu ‘în jurul nostru, noi vedem… pereți!’. Și îți veneau gânduri legate clar de spațiul din jur, de moment, de persoanele prezente. Dar, dacă aveai răbdare (cu copiii tonți tre’ să ai răbdare), începea adevărata treabă. Și ieșeau din tine niște gânduri, niște imagini, niște credințe, niște stări…. Pfoai! Adevărată terapie!

Cred că am învățat mai multă psihoterapie decât pot învăța copchii ăștia de fac psihologia. (no offence!) Nu am intenția să arunc cu noroi în unii sau să îi ridic pe alții. Spun doar ce am constatat după ani de practică. Psihoterapie auto-aplicată! Asta e actoria. Da, suntem bipolari, relaxează-te. Părerea mea sinceră este că toți artiștii sunt bipolari, iar actorii sunt singurii oameni care nu sunt instituționalizați pentru ‘personalitate multiplă’. Și așa îți dai seama de cât de tare cu josu-n sus e lumea asta. Pe copiii cu abilități extrasenzoriale îi cataloghează autiști sau schizofrenici, iar pe demenți îi lasă să predea în școli. E bun!

Uneori am senzația că oamenii s-au încâlcit într-un maldăr de pungi de plastic. Așa văd lumea: valuri și valuri de folii de plastic, sufocând totul în jur și oamenii încercând să supraviețuiască și să își găsească și-un rost prin lumea asta de plastic. Și știi ce-i cel mai tragic? Că noi am creat nebunia asta.

Bună treaba! Fain ficior!

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s