Altă mirare

Doamne, oare ce cred oamenii când mint?
Hai, de-a serioaselea. Ce cred ei?
Dacă eu îi văd, Tu cum mai suporţi?
Da, ştiu, detaşare… e un sentiment amestecat şi ciudat, de părere de rău cu eliberare, ceva aşa, ca râsu’-plânsu’. Dacă o să spun că mă uit la ei ca la nişte prunci care încearcă să ascundă faptul că fumează, o să-mi spună că mă dau superioară. Tocmai asta, nu. Ţin minte perfect cât de penibil era când o minţeam pe mama. Tăcea, mă asculta cuminte şi serioasă, iar după ce terminam “croşetătura” îmi spunea calmă: “bine, acuma spune şi adevărul”. Şi spuneam şi adevărul, şi mă simţeam eliberată, şi următoarea dată tot aşa se întâmpla. De ce? Nu de teamă, cum s-ar putea crede. Nu. Toţi îşi minţeau părinţii şi am zis că aşa-i mersul, aşa se face. Şi mama ştia şi de-aia mă păsuia câteva clipe, până debitam tâmpenia. Doamne! Şi ce ne mai distrăm acum, amintindu-ne!
Aşa o fi şi cu Tine? După ce ne-ntoarcem acasă, ne uităm la diapozitive cu minciunile pe care le-am spus şi ne distrăm împreună? Spune-mi că-i aşa, să nu mă ia jalea de la atâta ipocrizie! Spune-mi că totu-i o glumă proastă de care o sa râdem la final! Spune-mi că toţi merită soarele şi bucuria eliberării, doar că nu e aşa vizibil la toţi! Şi mai spune-mi că a minţi frumos e mai iertat decât a spune un adevăr dureros şi neplăcut! Că adevărul nu ajută la nimic, că minciuna e, de fapt cea care vindecă, pe când adevărul doar răneşte şi incomodează.
Nu ştiu cum aş putea trăi într-o astfel de lume, dar spune-mi asta, să-i mai pot privi, să le mai pot înţelege făţărnicia. Altfel n-am cum. Pur şi simplu n-am cum. E peste puterea mea de înţelegere. Pe cuvânt că m-am străduit. Am căutat în fiecare ungher al fiinţei mele un motiv, pretext, ce-o fi el, care să mă ajute să înţeleg ce nu pot înţelege: minciuna fără noimă. Minciuna care nu ar avea de ce să aiba la bază frica.
Pe bune că înţeleg când omul minte din frică! Pe cuvânt! Dar să minţi aşa, de-aiurea, când ştii că cel din faţa ta nu te judecă şi oricum ştie adevărul, când ştii că n-ai nici de ce, nici cum să ascunzi acel adevăr… pe bune!? La ce-ţi foloseşte?

Mă mir, Doamne. M-ai miruit cu încă o mirare.

10520575_623539537748321_9011574889393469757_o

7777

Cu toţii vrem să fim iubiţi, să fim acceptaţi şi chiar înţeleşi.
Vrem să fim iubiţi, acceptaţi şi înţelesi pentru cum suntem. Nu pentru cine suntem. Pentru că noi habar n-avem cine suntem.
La fel procedăm cu tot, chiar şi cu îngerii, cu iubirea divină şi alte noţiuni înalte. Ni le imaginăm cum ne cade nouă bine, schimonosindu-le să-ncapă în cutiuţele noastre minuscule.
Iubirea devine o smiorcăială belicoasă, plină de “of, mamă!” sau “ah! uh!”, după caz. Îi punem în cârcă toate fricile şi neputinţele noastre, dându-i calificative: “de mamă”, “de tată”, “de soră/frate”, “de prieten”… iubit(ă), …copil ş.a.m.d.
Nu-i mai spun pe nume, îi spun “iubire”, “iubitule/iubita”, “iuby”, să nu cumva să uite că <<eu îl iubesc, ce mama naibii?!?!>>
Ce-i aia iubire? V-aţi întrebat vreodată, de-a serioaselea? Voi aveţi senzaţia că Iubirea e afecţiune, emoţie, bătut din gene, dat ochii peste cap? Credeţi că iubirea e grijă, gelozie, invidie? Ştie cineva ce e iubirea, cu adevărat? Are cineva tupeul să iasă în faţă şi să spună: “Eu cunosc IUBIREA şi o practic constant, consecvent şi total”? Cel ce Iubeşte în Adevăr să ridice primul piatra! Să se bată cu ea în piept, să îl vedem cu toţii şi să îl luăm de exemplu! Toţi vorbim despre ea, de gândeşti că o ţinem în buzunarul pentru brichetă! Toţi o cunoaştem, am trecut pe-acolo, ne-am împiedicat de ea, doar că nu s-a lipit mai nimic de noi.
La fel e şi cu îngerii. Aceste făpturi minunate, pe care ni le zugrăvim în cele mai frumoase şi pastelate culori, cu voaluri lungi plutind pe unda eternităţii… Hei! Alo! Trezirea! Da, da, sunt convinsă că sunt şi nişte mici copilaşi fără sex, cu şunculiţele învăluite de mătăsuri suave şi trasparente (de ce n-ar fi?), dar hai să revenim puţin cu picioarele pe pământ, chiar şi atunci când suntem cu capul printre nori, căutând îngeri.
Spre deosebire de Iubire, îngerii sunt entităţi (adică părţi din Iubire) şi le puteţi pune diverse întrebări. Unii dintre noi au acces la acest gen de informaţii. Rugaţi-i să îi întrebe pe îngeri cum arată, dacă tot bateţi drumul până acolo. V-ar fi mai folositor decât să puneţi întrebări de genul “intră fata la facultate?”.
Îngerii sunt entităţi de Lumină pură, n-au fost întrupaţi, că nu e treaba lor. Ei nu au emoţii (după cum îi personifică unii), trăiesc în Adevăr, unde nu există echivoc, nu există alegere pentru că nu au nevoie de ea. Da, o să îmi săriţi în cap: “cum nu există alegere???” Aşa bine! Citiţi tot:
TRĂIESC ÎN ADEVĂR, UNDE NU EXISTĂ ECHIVOC (adică îndoială), NU EXISTĂ ALEGERE PENTRU CĂ NU E NEVOIE.
Universul funcţionează după nevoie. Unii îi spun “legea necesităţii”, ceea ce este absolut corect, nimic nu se întâmplă dacă nu este absolut necesar. Mie îmi place să folosesc cuvântul ‘nevoie’ pentru că îmi aduce aminte de “nevolnic”, adică de faptul că (deocamdată) suntem nişte viermişori cu bretele care credem c-am pus coada la prună şi Doamne-Doamne nu poate nici respira dacă nu îi spunem noi s-o facă.
Tot noi, credem că toţi îngerii sunt nişte făpturi minunate, diafane, care altă treabă n-au, decât să cânte la harpă şi să ne mângâie pe noi pe creştet. Eronat. Îngerii nu sunt toţi diafani, bla-bla-bleah… Tocmai vă spuneam că sunt entităţi de Lumină pură. Voi aveti senzaţia că lumina aia e la fel cu cea pe care o vedeţi? Lumina pură nu poate fi văzută de ochiul uman. Dacă staţi vreo două ceasuri cu ochii în soarele amiezii, o să vă apropiaţi un pas de ideea de Lumină. Cine credeţi că a văzut vreun înger exact aşa cum arată el? Nimeni. În nici un caz cu ochii fizici. Cu ochii minţii, da. Asta înseamnă că îngerul a trimis informaţia în câmpul omului, iar acea informaţie a fost tradusă de şabloanele şi filtrele mentale ale omului. Ups! Am zis şabloane şi filtre. Deci? Ceea ce poate percepe (prin orice simţuri) un om despre prezenţa unui înger, cred că se apropie de 10-20%. Nu mă înţelegeţi greşit! E de bine! Îngerul are grijă să nu îl distrugă/ardă/înnebunească pe omul care ia legătura cu el. Dacă s-ar arăta în toată gloria lui, bietul omuleţ n-ar face faţă!
Ce nu e de bine, e faptul că ne creăm false impresii şi preconcepţii despre ei, iar în momentul în care ne lovim de acţiunile lor ferme, incomode, aparent drastice, ne apucă bâţul şi îi etichetăm ca spirite malefice, draci, demoni s.a. Nu zic că dracii sunt îngeri neînţeleşi! Spun doar că nu toţi dracii sunt draci şi nu toţi îngerii sunt îngeri.
De multe ori îi confundăm oribil, iscând prăpăd după prăpăd, căzând într-o capcană sau în alta.
Îngerii îşi fac treaba lor, exact asa cum şi dracii au treaba lor în lumea asta (că altfel n-ar exista – legea necesităţii!)
Cred că ar fi benefic să încercăm să nu mai etichetăm nici îngerii, nici iubirea, că oricum suntem pe lângă şi mai cred că, până la iubire, avem treabă cu sinceritatea, etica, responsabilitatea şi munca, lucruri simple, umane, de care am uitat de când suntem atât de spirituali.
O ţâră de smerenie n-a stricat nimănui.

8. Tu nu mă poţi însă privi cu propria-ţi vedere; Îţi dau vederea divină; priveşte la forţa mea magică divină! {…}

10. Cu ochi şi guri nenumărate, cu nenumărate arătări uluitoare, cu nenumărate podoabe, cu nenumărate arme cereşti ridicate (spre ameninţare).

11. Purtând ghirlande şi veşminte divine, uns cu balsamuri divine, întrupare a tuturor minunilor, zeu fără de sfârşit cu faţa în toate părţile.

12. Dacă o mie de sori s-ar ridica deodată pe cer, strălucirea lor ar fi asemenea strălucirii acestui mare suflet.

13.Atunci a văzut fiul lui Pandu întreaga lume fărâmiţată la nesfârşit, stând la un loc în trupul zeului zeilor.”
(Bhagavad-Gita XI – Viziunea celui cu multe forme)

gita-103